Au fost multi ani in care lectura mi s-a parut o activitate obositoare, monotona si aproape imposibil de strecurat in programul de zi cu zi, fie el specific vacantelor sau zilelor de scoala. Citeam din obligatie, din teama de note mici si consecinte neplacute. Dar anii in care lectura nu mai e obligatorie au sosit si la mine, si inca de multa vreme. Nimeni nu-mi mai cere sa deschid vreo carte de la sectiunea „beletristica”. Tocmai acum, aceasta activitate a devenit in mod straniu, una din preferatele mele.
Recunosc, nu aloc cititului la fel de mult spatiu pe cat mi-as dori cu adevarat si precum ar face-o un cititor inrait, datorita treburilor zilnice si a iubitului nostru cronofag, internetul. Dar atunci cand citesc, o fac cu sufletul. Randurile nu-mi trec pur si simplu prin fata ochilor, lasand o impresie generala, asa cum se intampla in anii petrecuti cu nasul afara din carte. Acum analizez stilul naratiunii, constructia personajelor, abundenta detaliilor din poveste, veridicitatea lor, relevanta sfarsitului si mesajul pe care autorul l-a imprimat cu toata fiinta lui in manunchiul de pagini. Incerc sa descopar nenumaratele resorturi ale literaturii si diferentele de stil ale epocilor, societatilor si oamenilor care au contribuit la nasterea operei finale. Unora le deslusesc mesajul, altele imi lasa o impresie amaruie de nepatrundere a unei taine sau a unui stil prea complex. Imi place sa fac recenzii cartilor citite. Le notez, le analizez si le compar. Iar pe unele le-am lasat cu parere de rau pe rafturile bibliotecii de unde le-am imprumutat.
Acum citesc un roman pe care am tinut sa mi-l cumpar, tocmai pentru a evita acea despartire trista. Este vorba de un autor caruia i-am citit mai de mult o poveste. Timpul a sters amintirea povestii respective, dar a pastrat impresia placuta a lecturii. Atrasa de prezentarea de pe ultima coperta si de stilul pe care il cunosteam intrucatva, am dat cu nerabdare pagina dupa pagina. Nu am fost deloc dezamagita. Autorul mi-a intrat pe sub piele, cu tot cu descrierile lui atat de bine concepute, incat aproape vezi culorile si simti mirosurile locurilor prin care pasii lui au trecut. Ma identific cu emotiile si tresaririle acestui personaj cu care impart un temperament asemanator. Chiar daca el e barbat iar eu femeie, chiar daca traieste in Japonia anilor `60 iar eu aici in prezent unde ma vede toata lumea, il simt rascolindu-ma cu dragostea lui neimpartasita si intampin cu fascinatie placerile lui. Povestea nu e iesita din comun. Nu se intampla nimic in carte, din ceea ce nimeni n-a mai vazut sau trait vreodata. Si poate chiar asta contribuie la usurinta cu care cititorul empatizeaza cu personajul, alter-ego-ul atat de tanar, nelinistit, timid si totusi dezirabil.
Oricat de copilaros ar suna, as vrea sa ma aflu acolo langa el. Sa pasesc pe urmele sale, lasate in praful cararilor, sa admir luna pe care el o vede de la geam si sa ascult muzica pe care o asculta el atunci si pe care eu o ascult acum. Si constat cu uimirea celui care n-a vazut inca prea multe in viata, ca oamenii traiesc peste tot la fel, chiar si la celalalt capat al lumii, in tara Soarelui-Rasare. Acelasi trai cotidian, cu bucurii si drame neschimbate. Inimile lor bat identic cu ale noastre iar un scriitor talentat reuseste sa le sincronizeze cu cele de pretutindeni, printr-o poveste simpla, comuna dar deosebit de frumoasa.
Nu am avut rabdare pana la finalul cartii sa scriu acest articol, de aceea nu ma pot pronunta asupra deznodamantului. Mai am cateva capitole din romanul lui Haruki Murakami, „Padurea norvegiana”, apoi ma asteapta celelalte povesti ale sale, pe care le voi adora cu siguranta la aceeasi inaltime. Ii multumesc din suflet lui Murakami pentru generozitatea cu care a imprastiat prin lume fragmente din realitatea lui.
