Dar nu vezi nimic din toate astea, fiindcă tu crezi în această relație și-n virtuțile ei lustruite. Până în ziua când pricepi. Și când pricepi prima dată, te duci cu backspace către zilele, săptămânile și anii trecuți. Și refaci filmul, recalculezi, reinterpretezi.
Cred că, mai presus de gelozia momentului, stă gelozia retroactivă. Înțelegi că toate ciudățeniile lui de acum doi ani nu erau fiindcă îi murise mătușa preferată, ci pentru că îi cedase colega preferată. Tot trecutul își schimbă dintr-o dată codurile. Nu mai știi ce-a fost real și ce-a fost mascaradă. Ți se confiscă toate amintirile, pentru că nu mai știi în ce încrengătură să le așezi.
Gândești că gelozia ar trebuie să fie ultima fază, trâmbița care anunță retragerea din front. Fiindcă, logic, atunci când încep îndoielile cronice, înseamnă că deja relația a intrat în faza de circ. Dar nebune cum suntem, cu cât ne dau ăștia mai mulți cârcei de neîncredere, cu atât ne agățăm cu unghiile de puloverul și viața lor. Gelozia noastră e un act prin care admitem că povestea s-a ieftinit. Dar, în același timp, un alt sentiment nobil și înălțător ia locul iubirii perfecte: simțul proprietății. Groaza că o altă femeie va pune mâna pe acest exemplar masculin nestemat te face să ignori faptul că, la urma urmei, cea mai bună răzbunare ar fi să și-l ia și să se spele pe cap cu el.
În ultimă instanță, nu facem decât să le iubim pe rivalele noastre, să le apărăm de pericolul de a trăi lângă secăturile pe care, în imensa noastră putere de sacrificiu, vrem neapărat să le păstrăm pentru noi.
Pagini: 1 2
