Simona Catrina – Momentul-cheie care descuie momentul-broască

Cred că șuncile pe care le-am pus pe mine, imediat cum am terminat înaltele mele studii. După logodna făcută ferfeniță, a venit lunga perioadă a relațiilor sentimentale dubioase. Bărbați cu douăzeci de ani mai rumeniți decât mine, cu neveste acasă și copii care cereau bani și ca să-și facă tema la mate, nu m-au vrut de nevastă pentru că nu aveam acel fund minunat care m-ar fi transformat într-o femelă-trofeu.

În acest timp, eu citeam opere alese. N-am învățat nimic din ele, parcă eram redusă mintal, singurul meu model era Anna Karenina, care a avut bunul simț să se arunce în fața locomotivei, când a priceput că Vronski era un dobitoc și credea că iubirea pentru o femeie și iubirea pentru o gogoașă e cam același lucru.

Sunt multe lucruri care mi-au schimbat viața, dacă pot numi ”lucru” un bărbat care mi-a spus că mă iubește atât de mult, încât ar face un copil de mine, deși mai avea doi acasă, plus nevasta inclusă în pachetul promoțional. Când am rămas însărcinată, i-am spus că rodul dragostei noastre va fi ceva minunat. S-a înecat cu țuica pe care i-o servisem, ca o toantă, în pahar de cristal. I-am tras trei pumni în ceafă și și-a revenit. A zis că pot să fac un plod, cum să nu, el e cu totul e acord și va recunoaște mlădița. Dar că nu poate divorța, i-ar rupe inima nevesti-sii. I-am șoptit la ureche, cu tandrețe, vreo trei morți de-ai mă-sii, și i-am amintit că a recunoaște un copil nu-i un act de noblețe. Că eu mă duc la medico-legal și că aflu cine-i tac-su, chit că știu deja, deci bravura lui nesimțită mă lasă rece. Dar, evident, idioțenia mea a învins-o pe-a lui, am renunțat la sarcină (aveam gemeni…), iar azi, la cinșpe ani după această romantică discuție, el stă tot cu proasta de nevastă-sa, iar eu nu mai pot avea copii.

Sunt tânăr, doamnă, și sunt ticălos

Am emigrat în Canada când aveam 35 de ani. Acolo, am cunoscut un bărbat care ar fi fost adorabil, dacă nu bocea după nevastă-sa zi și noapte. Oho, stați liniștiți, muierea lui nu sucombase, doar îl părăsise pentru altul, atâta tot. Un tip cu care se culca de vreo zece ani, dar asta e, unii soți au mintea mai odihnită și nu văd ceea ce vede tot satul. Amantul era un tip sexagenar, distins, libidinos, bogat, cult. Iubitul meu se lăuda că are mai mult păr decât are amantul fostei neveste. I-am spus că nu e adevărat, că amantul nu-și pierduse blana din cap, doar că firele de păr care dispăreau din scăfârlie se mutau în nas și-n urechi.

Mă întreabă toată lumea de ce m-am întors în România. Au mutra alora care te întreabă de ce te întorci la pușcărie, după ce te eliberează mai mult sau mai puțin condiționat. Eu le spun că am venit acasă din motive personale. Că-mi era dor de familie și prieteni. Ei dau din cap ca un cățel din ăla de pluș pe care-l pun ăștia în mașină, lângă geamul din spate. Lasă că știm noi de ce-ai venit, te-a părăsit ăla care, când s-a lămurit că nevastă-sa nu-l mai vrea și pace, s-a decis să plângă din cauza amantei lui, pe care ar fi iubit-o sincer, dacă n-ar fi avut o fată râzgâiată, de vreo zece ani, din prima și penibila ei căsnicie.

Multe momente mi-au schimbat viața. Când am citit ”Pânza de păianjen”, am vrut să cunosc un Petre Barbu și să fiu zeița lui. Când am citit ”Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann, am vrut să am pneumotorax, doar ca să prețuiesc fiecare secundă a unei vieți haotice. Iar când am citit Biblia, am înțeles de ce Dumnezeu e atât de bun cu mine, deși nu merit.