„Te iubesc“, îmi scrie într-o zi, din trăsnetul epifaniei sale, un bărbat de pe Facebook. Nu l-am văzut în viața mea, nu stiu nici de ce l-am acceptat în lista de prieteni – poate și pentru că nu-i refuz decât pe psihopații cu simptomele la vedere. Expeditorul atinsese un paroxism previzibil. Cu câteva zile înainte, îmi trimisese un „ce dulce ești“ și alti stropi lipicioși.
Ar trebui s-o iau ca pe un compliment, însă capăt mai degrabă o ranchiună, când citesc așa ceva. Acești networkisti cu inima țopăitoare au compromis „te iubesc“-ul nostru muncit din greu. Ani de zile, am crezut că vorba asta mare se slobozește numai după intense introspecții. Din cauza unor atentatori care mânuiesc asemenea vorbe fară autorizație și licență, declarația de dragoste a ajuns o bătaie de joc.
Am stat odată cu un bărbat vreo doi ani până când, într-o zi, mi-a spus „te iubesc“. M-am speriat și-am căzut în tahicardie, credeam că nu știe ce spune, că face vreun atac ischemic, nu auzisem asta până atunci din laringele lui. M-a asigurat că mă iubea mai demult, dar amânase să-mi dezvăluie, aștepta un moment special. Nu stiu ce așteptase, de fapt, fiindcă atunci când mi-a spus, eram amândoi în mașină, eu căutam niste gumă de mestecat în torpedo, iar el aștepta să-i dau guma.
De cate ori am primit declarații de iubire serioase, sunau ca și cum emițătorul lor făcea mișto de mine. Iar când nu sunau bagatelizant, erau de fapt niste speculații stilistice, nimic mai mult (ca năprasnicul de pe Facebook). Pe de altă parte, cele mai interesante melanjuri de dulcegării le-am primit de la necunoscuții exaltați, de pe rețelele de socializare. Cum să fac o medie între o secreție verbală automată și o mărturisire care erupe din scoarța inimii? În absența unor povești substanțiale, mă alimentam cu prafuri.
În studenție, primul care s-a învitejit să rupă tăcerea mi-a scris „te iubesc“ cu mănușa, pe un nămete de zăpadă. Zece ani mai tărziu, continuam să-mi car iubirile prin ninsori, în așteptarea unei recidive, dar acum aveau toți telefoane mobile și scriau „te iubesc“ prin sms.
Exclud din această expertiză sociologică bărbații care îmi spuneau „te iubesc“ exclusiv în timp ce făceam sex, fiindcă era suficient să le vezi fata postludică spre a realiza ce zguduitor de sinceri fuseseră – și cum ar fi dat orice să-și poată băga cuvintele la loc, de unde le scoseseră.
Cel mai frumos „te iubesc“ pe care l-am primit în viața mea a fost… rectific, n-a fost, ci urmează să fie. Dar daca mă înșel cumva, rămâne „te iubesc“-ul campion en titre, cel pe care mi l-a șoptit un fost iubit de-al meu, când credea că dorm.
DACA V-A PLACUT ACEST ARTICOL, VA RUGAM SA DATI LIKE PAGINII NOASTRE DE FACEBOOK – MAREA DRAGOSTE
Frumos. Imi amintesc si eu "te iubesc"-urile mele.
Prima a fost D., eram in clasa a X-a. Ea era fata de ceva la PCR (era inainte de revolutie), eu eram un pirlit mai mic ca acum. Am asteptat-o in statia de tramvai si, cind m-a intrebat de ce am asteptat-o, i-am zis: "te iubesc" cu glas pierit. Atit de pierit si tremurat ca mi s-a parut comic, asa ca am vrut sa glumesc si am vrut s-o intreb: "ce parere ai de cum am zis-o?". Dar pieirea din glas nu-mi pierise de tot, asa ca a iesit numai "ce parere ai?". Iar ea mi-a raspuns, repede: "n-am nici o parere" si ne-parerea asta a ei a devenit unul din criteriile dupa care am judecat oamenii mai tirziu. Daca in lucrurile esentiale pentru mine respectivul nu avea nici o parere, ii dadeam eject imediat. Tot asa cum, atunci, si ea mi-a dat eject. Definitiv.
Asta a fost primul.
Ultimul (sper!) a fost acum 6-7 ani cind m-am indragostit de o HRista cu tite mari de la noi din firma. Si ne-am dus la munte, intr-un team building (de atunci eu zic "team bleeding"), toata sectia, cu HRista si sef cu tot. Si eu am nimerit cu seful in camera. In prima zi am baut, ne-am distrat, a doua zi m-a apucat nevoia fizica de a face caca asa ca am dat fuga in camera dar ce-am vazut pe pat mi-a taiat tot cheful: HRista si seful meu, imbratisati. Mi-am cerut scuze si am intrat totusi in baie, dar numai ca sa-i scriu ei un SMS: "asta doare". Si am iesit. A venit dupa mine sa ma intrebe de ce doare? Si i-am spus: "te iubesc". Desigur ca m-a mincat in cur si am intrebat-o "ce parere ai?". Mi-a raspuns ca-i pare rau, ca nu are cum sa ma ajute dar ca-i place modul in care am spus-o: tare, clar, hotarit, fara emotii, fara tremur in glas.
Si acum imi vine sa rid cind ma gindesc, ca si atunci m-am gindit si mi-a venit sa rid (desi pe de o parte imi venea sa mor, ala era un bou mincinos si insurat): uite, dom’le, ca in 20 de ani dintre primul si ultimul "te iubesc" tot am reusit ceva: sa-mi stapinesc vocea.