fbpx

Vara sfântului Mihai

de

Călătorului îi şade bine cu drumul, iar cronicarului romantic, cu lopata (pentru a dezgropa sentimente uitate). Există o artă a despărţirilor, pe care unii o exersează cu excelente rezultate şi nici n-au habar. Sunt oameni care se despart cum ar mânca un cataif într-o cofetărie de lux: spatele drept, ochii în farfurie, zâmbetul în litografia din spatele “despărţitului”, linguriţa în ultimii tăiţei crocanţi. Niciun deget ajutător, niciun bob de frişcă în colţul gurii. Nicio bătaie de inimă în plus. Te duc la gară şi-apoi îşi scutură braţele cu profesionalismul groparului care se întoarce la secărica lui din baracă, cu gandul la ce i-au pus în sacoşă rudele clientului. Aceştia sunt, Doamnă, Despărţitorii. Cei din groapă, ca să împingem metafora mai departe, sunt Despărţiţii. Există pe lume (o ştim prea bine, dar nu ne-am oprit până acum să teoretizăm) un Despărţitor şi un Despărţit, după cum există un Cuceritor şi un Cucerit.

“Faceţi testul de mai jos şi veţi afla dacă sunteţi Despărţitor sau Despărţit”. L-am putea patenta, o întrebare, tu, una, eu. O despărţire, eu, una, tu. Ca şi în literatură, categoriile nu sunt absolute. Există nuanţe, zone de suprapunere, dependenţe misterioase între o categorie şi alta. Tindem să repetăm acelaşi tip de relaţii şi modelăm în mod inconştient, acelaşi monstru, acelaşi Golem. Eu n-am nevoie de niciun test ca să ştiu că sunt un Despărţit, încă din faşă, de la primele versuri, de la primul Oracol. O fostă colegă de şcoală generală mi-a reamintit acum câteva zile, pe facebook, ce i-am scris în urmă cu o găleată de ani, în Oracol. Adică, la terminarea clasei a VIII-a. Al ei era un Oracol evoluat, ca să zic aşa, primele oracole le-am completat cam prin clasa a V-a, luându-le mereu în serios, căci aveam un renume de apărat şi de confirmat. Se vedea în scrisul meu de atunci că sunt un Despărţit patetic, mult prea afectuos, cu veleităţi de artist. Croşetam improbabile viitoare reîntâlniri, cu naivitate, sinceritate, speranţă. Am fost un Despărţit foarte prietenos. De aceea, în strigătul dragului, iubitului meu Vlăduţ, m-am recunoscut până şi în reflexiunile disperate ale vocişoarei cu care implora, noaptea, în parcul pustiu: “Popíi, unde sunteţi? “Popiii” erau mantra lui, nu-şi dorea altceva toată ziua, decat să iasă la “popíi”, să se joace cu “popiii”, să cunoască noi “popíi”. Şi mi-a venit să-i strig din balcon: “Sunt aici, vin la tine!” Dar el, nu de un “popil” ca mine avea nevoie.

Tot strig la “Popiii” de vârsta mea, cam de pe când eram ca el. Unii răspund, alţii nu. Majoritatea nu. De aceea, îţi mărturisesc numai ţie, în prezent sunt un Despărţit mutant, care se tratează cu hormoni (metaforici) de Despărţitor. Încerc sa-mi cresc solzi de vreo treizeci de ani încoace. Treizeci şi ceva. Cine-i mai numără? Ma căznesc cam degeaba, fiiindcă pe dedesubt iese puful, ies fulgii din care vor creşte viitoarele pene păguboase de “Despărţit”. Căci Despărţitorul are solzi aurii de balaur amabil şi elegant, iar Despărţitul, pene ude, de pescăruş zăpăcit de furtună. Însă perseverez. Ştiu că, atunci când voi practica la perfecţie arta despărţirii, mi se va întâmpla ca măgarului lui Buridan: nu voi mai avea de cine (sau de ce) să mă despart.

De fapt, voiam să-ţi vorbesc despre o sincronie miraculoasă (adevărate surse de inspiraţie, sincroniile acestea nu vin la cerere, nu ajung în cutia poştală, de aceea se şi numesc “miraculoase”). Trebuie să faci ceva pentru a le atrage, însă eu, dacă am ştiut vreodată ce, am uitat. De la o vreme, orizontul e o baltă strămutată la cer.

Sunt perioade din viaţă când trecutul binevoitor ne mai azvârle câte un oscior, pe măsura gingiilor noastre ostenite. Simt că se apropie una dintre ele. Şi-mi pregătesc gingiile. În vara aceasta, cam peste două săptămâni cu miros de tei, promoţia LMB 87 implineşte treizeci de ani de la terminarea liceului. Toţi avem orgoliul liceului nostru, nu? Liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa este un domn venerabil, născut la începutul secolului XX. Trec vară de vară şi-i mângâi zidurile, zdrobind flori de tei ruginite sub ferestrele lui. Mi-am iubit liceul, colegii, profesorii, dimineţile cu pescăruşi, serile cu viscol, matricola 456, practica agricolă, defilarea de la Canal, diriginţii, caloriferele, biblioteca, serviciul la Cancelarie, “cabinetul cel nou” de limba română, proiectul tenace al minunatului nostru profesor, Enache Puiu.

Nu mai ştiu cum am ajuns să aleg eu versurile motto-ului din tabloul absolvenţilor. Îmi amintesc doar că am căutat mult şi că nimic nu mă mulţumea, eram sătulă de “Adolescenţii pe mare”, de lozincile latineşti, de frazele hei-rupiste de care acum n-aş mai râde, nu mai am optsprezece ani. Şi am ales ultima strofă din “Vara sfantului Mihai”, de Lucian Blaga. A fost ca şi cum i-aş fi aruncat o cămaşă neterminată ultimei lebede din povestea celor Unsprezece lebede, de Hans Christian Andersen. A rămas aşa, suspendat, sensul destinului nostru. Stă de atunci, cu un braţ şi o aripă şi aşteaptă să-i dezlegăm misterul, vraja. La optsprezece ani, “Vara sfantului Mihai” e o poveste. La patruzeci şi opt, e o realitate. Versurile lui Blaga, trente ans après, sunt miraculoase, cristaline, perfecte. Motto-ul clasei a XII-a D, promoţia 1987, a liceului Mircea cel Bătrân din Constanţa, atunci, acum şi totdeauna:

O, lumea e albastra haină

în care ne cuprindem, strânşi în taină,

ca vara sângelui să nu se piardă,

ca vraja basmului mereu să ardă”

Blaga era un extraordinar cunoscător al spaţiului cultural iberic. Ştia cu siguranţă care era Vara sfântului Mihai, la spanioli, la portughezi: ea se sărbătoreşte în preajma zilei de 29 septembrie, data la care calendarul religios catolic îi prăznuieşte pe Sfinţii Arhangheli San Miguel, San Rafael y San Gabriel. În săptămâna aceea de la sfârşitul lunii septembrie, se întoarce vara din drum. De aceea i se spune “el veranillo de San Miguel”. E ultima zvâcnire a verii.

Aici ne aflăm, în plină Vară a sfântului Mihai, noi, cei din promoţia 1987 a Liceului Mircea cel Bătrân din Constanţa. Lor, nouă, adolescenţilor ce-am fost, generaţiei noastre, să le lăsăm, Doamnă, întregul poem al lui Blaga, un mare poem de dragoste. Aripa neacoperită. Amintirea cu care zbor spre ei.

Vara sfântului Mihai

Iubito-mbogăţeşte-ţi cântăreţul,

mută-mi cu mâna ta în suflet lacul,

şi ce mai vezi, văpaia şi îngheţul,

dumbrava, cerbii, trestia şi veacul.

Cum stăm în faţa toamnei, muţi,

sporeşte-mi inima cu-o ardere, cu-n gând.

Solar e tâlcul ce tu ştii oricând

atâtor lucruri să-mprumuţi.

 

O, lumea, dacă nu-i o amăgire,

ne este un senin veşmânt.

Că eşti cuvânt, că eşti pământ,

nu te dezbraci de ea nicicând.

O, lumea e albastră haină,

în care ne cuprindem, strânşi în taină,

ca vara sângelui să nu se piardă,

ca vraja basmului mereu să ardă.

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *