Apoi, la vreo zece minute dupa ce mi-am consumat hohotul isteric, m-a cuprins o neliniste ciudata, un amestec incert de melancolie si furie. Mi-am aprins o tigara si am fumat-o pe indelete, cu ochii pironiti la mustele verzi de pe tavan, simtind cum ma sufoc putin cate putin. Mi-am luat rucsacul in spinare si am pornit la o plimbare in parculetul din apropierea blocului, unde mi-am aprins o alta tigara, in timp ce asteptam sa se elibereze un leagan. Si atunci informatia a inceput sa se reverse in creierul meu, catatonic intr-o prima faza a socului, iar apoi zdruncinata de toate frustrarile exasperante al caror motiv era imprecis. Eram geloasa pe ea inca de cand noi doi eram parteneri de sex, iar eu ma daruisem lui cu incrancenarea amantei care isi uraste rivala de drept, dorindu-si s-o inlature din ecuatie, si cu nonsalanta cu care „cealalta femeie” viseaza ca va trece, cu timpul, pe primul loc. Relatia mea cu el s-a terminat urat, cu vorbe pline de cruzime din partea lui si cu lacrimi de fiere din partea mea. Eu nu eram decat cea din urma piesa in puzzle-ul haremului sau lipsit de scrupule si, desi la inceput purtam in mine farmecul si misterul achizitiei de “ultim racnet“, pe parcurs am deschis ochii naivi si perversi in dezinvoltura cu care raneau un suflet nevinovat si ceea ce am vazut atunci m-a facut sa intru in panica: provizoratul pozitiei mele privilegiate in inima si in patul lui. Eram cu atat mai nelinistita si confuza cu cat imi aminteam cat de tandru si fascinat de fiinta mea se aratase el in primele doua luni si cat de mult imi cauta, pe atunci, apropierea. Nu puteam intelege aceasta noua distanta, blandul lui dezinteres si amanarile vizitelor lui nocturne, insotite de vorbe de alint si consolari, noptile tot mai multe cand trupul meu se intindea pustiu pe diagonala patului, in timp ce primeam sms-urile in care el isi declara, erotic, dorul de noi imbratisari. Au inceput apoi propunerile deocheate cu privire la mirajul mixt al menajului-a-trois. In numeroase ocazii platea un drag tribut retoric poligamiei si incerca sa ma convinga ca si eu as fi structural orientata si vocational menita sa-mi ofer sexul distributiv si imprastiat in partuze. Iar eu ma intrebam, prea lovita pentru a mai protesta, prea lipsita de speranta pentru a-mi mai cauta cuvintele si lui privirile, cum se face ca eu il iubesc cu toata fiinta-mi subreda si blestemat de imperfecta, ca il doresc numai pe el si ca visez ca si el sa-si afle implinirea in bratele mele, in timp ce la el simpla notiune a acestui sentiment lipseste cu desavarsire? Si nu numai vis-a-vis de mine, ci chiar in relatia cu prietena lui oficiala, pe care, altfel, sustinea ca o iubeste enorm. La inceputurile amorului nostru carnal si ilicit mi-i imaginam pe ei doi facand dragoste. Ii vizualizam infipti adanc unul in trupul celuilalt, cu disperarea de a poseda pana la marginile fiintei tot ceea ce era mister, ascuns, privindu-se in ochi in timpul acelei inlantuiri, pecetluindu-si ultimele convulsii cu o iubire absoluta. Ma simteam atat de singura si nesemnificativa atunci, iar aplombul meu cvasi-voyeuristic fermenta o gelozie instinctiva, al carei motiv mintea mea nu-l putea articula si plasa intr-o logica, intrucat la vremea aceea nu-l iubeam.
Si totusi, nu vedeam nicio coerenta in felul in care el isi traia si isi trada marea iubire. Cele doua simtiri ale mele se contraziceau si era greu sa impac fantasmele despre sexul presupus metafizic si coelhian dintre ei doi cu amoralitatea lui sexuala, absenta oricarei inhibitii de ordin etic, cu care o insela. Pe de o parte, m-am bucurat sa stiu ca acea femeie care, cel putin din punct de vedere social, era vioara intai, nu se afla pe un soclu atat de inalt cum imi inchipuisem eu in hibride accese de masochism si resentiment, vazand in asta un bun pretext ca eu sa nu ma mai simt atat de mica si irelevanta. Pe de alta parte, il uram atunci cand imi povestea, in momentele lui de bien-etre postorgasmic, cu o lejeritate si o voiosie vecine aproape cu inocenta, despre ultimele lui escapade sexuale si ispravi in noile tehnici ale amorului biblic. Il uram pe masura ce ma indragosteam tot mai profund de el si ma zbateam toata intr-un delir al fricilor fara nume si al lipsei de raspunsuri. Un trup incuiat intr-o camera straina. Eram nevoita, prin propriu-mi statut ingrat in relatia cu el, sa ma resemnez, sa ma rezum la semnificatia obiectiva a povestii: o aventura repetata. Ma duceam cu gandul la EA, prima consoarta stapana pe inima si pe viitorul lui, dar roaba distinsa a tradarilor lui numeroase. Cea care nu va cunoaste probabil nicicand linistea deplina si fericirea, nevoita sa se impace cu devierile lui genitale neselective, intrucat il iubea prea mult pentru a rupe relatiaSi atunci imi dadeam seama cat de mult semanam cu ea prin lipsa de rezerve si visuri cu care iubeam acelasi barbat ce nu putea fi schimbat. Prin ranile adanci si surde pe care ni le provoca amandurora. Simtind cum ma descompun cu fiecare pas, putin si inca putin mereu, o particica aici, alta dincolo, dizolvandu-mi pacea interioara cu fiecare gand catre el, cu fiecare zi in care nu mi-l scoteam din minte, m-am apropiat, in sufletul meu, de agonia si incertitudinile EI, intelegandu-le, intr-un tarziu. Le-am urat cu patima pe celelalte amante care mi-l rapeau, desi el nu-mi apartinea mie, dar nu e organ mai fragil si apt de patologii mai mult sau mai putin ireversibile decat inima. Eu stiu doar ca l-am iubit, iar acele amante vesele si perfect libere, lipsite, poate, de gravitatea vreunui sentiment mai profund, se bucurau de mai multe nopti cu el, isi desfatau pielea cu trupul lui mai des decat mine, decat NOI, chiar, avand in vedere ca imaginatia mea (care necesita un diagnostic la acea data, realizez acum) ne asociase intr-o trista complicitate.
Iar acum, aflu ca mai e putin si se insoara. Nu l-am mai vazut de un an, timp in care am continuat sa-l iubesc si sa ma risipesc in deprimari si derive amare. Nu am de unde sti daca si-a schimbat naravul, dar eu inclin sa cred ca nu. Astfel de barbati nu se schimba nici pe canapeaua cabinetelor de psihoterapie, iar eu mi-amintesc ca el nu avea, oricum, o parere prea buna despre acesti oameni, cu binefacerile lor costisitoare, considerandu-se un om perfect normal prin propria-i forta in raport cu vitregiile cu care soarta l-a confruntat.
In mai bine de un an, m-am maturizat psihologic. Mi-a parut rau pentru frivolitatea cu care am adancit ranile unei alte femei nevinovate, cu atat mai mult cu cat acestea au devenit ale mele. Mi-am jurat sa nu ma mai multumesc nicicand cu ingrata ipostaza de amanta si mi-am cautat explicatiile in studii de psihanaliza si complexe freudiene. Dar afectiv, ma tem ca am ramas acelasi copil vehement in trairi, iubind si urand cu acelasi fanatism incandescent, un suflet bipolar si bulversat in sentimentele si ranchiunele lui, incapabil sa se distanteze de ceea ce a fost urat si nu va mai putea fi reparat in veci, nestiind cum sa iasa din habitatul mizer al propriilor frustrari si furii care nu au fost exprimate, si nici rezolvate. Il urasc pentru ca l-am iubit neconditionat si neimpartasit, il urasc pentru ca mi-a frant inima si echilibrul fara sa priveasca in urma, lipsit de remuscari si nostalgii, aruncand promisiuni mincinoase ca ma va ajuta sa inteleg ceva din finalul absurd si sfasietor. Il urasc pentru ca acum urmeaza sa se casatoreasca, sa fie fericit, poate, ajuns in acest punct crucial dupa ce a calcat usor si fara probleme de constiinta pe vreo doua-trei cadavre rasfirate, printre care si al meu. Tot ce-mi doresc e sa ma adun, sa ma detasez si sa nu imi mai pese de viata lui. Mi-am imaginat razbunari dintre cele mai crunte, constienta fiind, in acelasi timp, ca nu as putea nicicand sa recurg la astfel de actiuni care in realitate nu ma definesc, amplificand acest foc numai pentru a dezlantui durerea, in speranta de a ma elibera.
Dar cum bine spunea un intelept, nu ura este opusul iubirii, ci indiferenta. Iar acum realizez ca cea mai buna razbunare a mea ar fi, de fapt, propria-mi implinire.
