Este cea care, dintre toate femeile lumii, a fost aleasa sa raspunda la intrebarea Cum e sa fii femeie, faramitata intr-o mie de curiozitati ale barbatului si scriitorului Alex. Stefanescu.
Este scriitoare si profesoara adorata in Aradul care o gazduieste, dar stie sa fie si model de eleganta si senzualitate atunci cand imbraca rochiile superbe ale creatoarei sale concitadine, Eli Laslean, intr-o sedinta foto spectaculoasa, pusa la cale de fotografa Noree Anne Celine in spatiul generos al Ellis Fashion Garden din Arad.
Marea Dragoste – Tango: Prin cartea ta si a lui Alex. Stefanescu ai fost asezata in rolul femeii-prototip, al femeii cu F mare… Dar eu cred ca mai mult nu semeni celorlalte femei, decat sa fii reprezentativa pentru intregul popor al feminitatii. Ma insel?
Lia Faur: Cred ca asta a si fost ideea lui Alex, de a descoperi o femeie mai putin obisnuita, care sa poata vorbi despre sine fara sa cada in fraza existentei banale, fara sa aiba un orgoliu nemasurat si fara false accese de pudoare. Nu spun ca a si gasit-o, cert este ca m-am supus cu buna stiinta unui exercitiu de autoanaliza si am incercat pe tot parcursul scrisului sa nu caut raspunsuri in carti, ci sa ma descopar prin ochii barbatului curios. A fost un experiment inedit pentru amandoi, Alex isi satisfacea curiozitatile, intalnite ?i exploatate adesea sub forma prozei, in lumea literara, iar eu descopeream femeia pe care nu o cunoscusem pana atunci. Mai cred ca a fost un act de mare curaj din partea lui Alex sa intrebe o femeie despre cum e sa fii femeie, si nu doar retoric, ci aievea. Cartea care a iesit se putea numi Curiozitatile lui Alex, fara pretentia de a insemna mai mult decat un indrumar in lumea unui barbat cunoscut, care la cei saizeci de ani ai sai are curiozitatile si timiditatea unui adolescent ce nu renunta la dorinta de a i se confirma personal adevaruri stiute despre femeie si feminitate. Nu am facut niciun plan inainte de a incepe sa scriem, ce anume vom scrie, cat vom scrie, cand vom termina, cum am dori sa arate aceasta carte. Ea s-a scris, pur si simplu, la patru maini (suna ca un concert pentru pian), desenand volute si zig-zaguri in mintile noastre coplesite de noutatea descoperirii. M-a frapat curiozitatea lui nedisimulata, nevoia de raspuns la multele intrebari, deloc usoare, care mi-au demonstrat ca, dincolo de aparente, acest barbat chiar isi doreste sa afle ce simte o femeie, nu pentru a o dezveli cu usuratate in fata altor barbati, ci pentru a-i inalta un elogiu, o manifestare a tandretii, prin cuvant.
Marea Dragoste – Tango: In ce semeni si in ce nu semeni cu celelalte femei?
LIA FAUR: Am toate trasaturile unei femei obisnuite si nu imi doresc defel rolul femeii-prototip. Cred ca mi-ar produce doar neplaceri o astfel de situare, mai ales ca imi place atat de mult compania altor femei, ma emotioneaza, ma inspira, le admir. Seman cu ele prin modul paradoxal de a putea iubi pana la sacrificiu si, in acelasi timp, de a putea insela foarte usor asteptarile unui barbat; prin enorma revolta exprimata in lacrimi pentru toate nedreptatile lumii si prin calitatea umana pe care le-o confera maternitatea, fie ca au sau nu copii. Ma regasesc la fel de superficiala cand e vorba de rezolvarea unor probleme serioase si la fel de abila in a le rezolva intr-un mod cu totul si cu totul inedit. Sunt duioasa pana la enervare cu oamenii care merita cel mai putin. Poate ca eu, insa, incerc sa inteleg fara sa judec, stiind ca fiecare intamplare pe lumea aceasta are logica ei, nu neaparat dogmatica. Mai stiu ca femeile, in ciuda infatisarii lor, inalte sau mignone, slabe sau puternice, au acelasi tip de sensibilitate, se emotioneaza deopotriva la cele mai neinsemnate cuvinte si gesturi. Poarta, de-a lungul vietii, o geanta de sentimente-fetis greu de descifrat pentru necunoscatori, adesea neintelese si aspru sanctionate, ascunse in tacerile scurte, atingerile abia simtite si privirile palpebrale, aplecate spre ceva inexistent.
Marea Dragoste – Tango: Te tot intrebam cum este sa fii femeie- dar spune-mi si cum este, in viziunea ta, sa fii barbat, in lumea in care traim, in tara in care traim, in vremurile iubirii in care traim?
LIA FAUR: Am povestit si in carte ca pe la vreo patru-cinci ani nu faceam diferenta intre fete si baieti, ma jucam toata ziua cu vecinul meu, un baietel plapand, dar cu o personalitate puternica. Nu facea rabat de la jocurile lui baietesti, „de-a Stefan cel Mare si fiul Vrancioaiei”, „de-a zmeii” sau „de-a sapatorii”, acesta din urma presupunand cautarea de comori prin pamantul din jurul caselor vechi, de obicei parasite. Asadar, nu stiam ca sunt fata, primeam roluri de baiat si le faceam fata ca un baiat, iar, daca se intampla altfel, repetam pana imi spalam rusinea. M-am obisnuit inca de pe atunci sa fiu „barbata”, fara a ma forta prea tare, oricum nu imi placeau papusile, nu mi-era frica de intuneric, nici de albine, si provocarile prietenului meu erau mereu cele mai tentante. Acum, stau sa ma intreb, de ce nu juca el jocurile mele? Care erau jocurile mele, dincolo de el? Vezi, m-a sedus inca de pe atunci forta si convingerea masculina, mi-a placut si nu am avut nevoie de alte jocuri. Cred ca in asta consta secretul unui barbat de a te atrage, oferindu-ti lumea lui, dar fara sa te oblige, sa gaseasca intamplarea magica din care sa nu mai vrei sa iesi, si sa ramai singura in joc. Nu cred ca e simplu sa fii barbat, dar e o victorie sa poti fi. Oricat am invinui clerul sau societatea misogina in care s-au luat hotarari asupra rolului femeii in societate, exista in noi o dorinta ancestrala de a ne urma barbatii, de a-i cauta pe cei puternici si de a-i ignora pe cei slabi. Pentru ca forta lor isi are sursele, de cele mai multe ori, in dragoste, care apropie, apoi in inteligenta de a ramane si a continua dragostea impreuna. Barbatul are capacitatea de a se adapta vremurilor, bine intiparita in ADN-ul sau, isi preia rolul de conducator, sustinator al familiei, si crede, de multe ori, ca acesta e singura lui menire. Ei, in Evul Mediu, da, si in alte societati trecute, dar in cea contemporana el trebuie sa evolueze exact ca un produs supus cerintelor pietei. Femeia a suferit si ea transformari, a avut, multa vreme, comportamentul robului fata de stapan, a inghitit sute de idei ale sufragistelor, si-a masurat fortele si a iesit invingatoare, are ascendentul maternitatii si e in cautarea ”barbatului-prototip”, cu toate cerintele standard. Iti dai seama ca nu e usor sa fii barbat! Ce frumos ai spus, „vremurile iubirii in care traim”, aceste vremuri se regasesc in toate civilizatiile, dar putini sunt cei alesi sa le traiasca, deoarece iubirea ar trebui sa insemne o selectie inteligenta a inimii, daca poate exista asa ceva, apoi o asumare a alegerii si o intelepciune izvorata din iubire, bref! Habar nu avem sa ne pastram iubirile, si cand spun asta ma refer la iubirile mari care dureaza mult, asemenea unei flacari care face sa functioneze motoare si dupa stingerea ei. Sunt putini, femei si barbati, cei care odata descoperit focul nu il mai lasa sa se stinga, il apara cu trupurile lor si il daruiesc vesniciei din care a venit. Niciodata nu vom sti destul unii despre altii, vom umple tone de hartie, dar vom continua sa facem aceleasi greseli ca si cand nu am fi citit un rand. Sa fii barbat inseamna sa-ti asumi iubirea pe care o declari, in ciuda oricaror prejudecati, si sa fii capabil de a o iubi mai mult decat pe sine. E valabil si la noi, dar acum vorbim despre ei. Nu pot vorbi usor despre iubire, poate doar despre flirturi, intalniri, care se uita la urmatoarea intalnire, cum nu as putea povesti usor pasiunea unor zile care pot umple o viata.
Marea Dragoste – Tango: Dar sa fii o mama buna de barbat?
LIA FAUR: Cata bucurie, cata mandrie, cata forta! E un dar sa fii mama unui copil, orice-ar fi el, fata sau baiat, si o responsabilitate sa cresti barbatul sau femeia de maine. In studiile de specialitate se spune ca mamele isi cresc baietii dupa modelul de barbat pe care si l-ar dori, in cazul in care nu au unul alaturi. Poate ca asa este, eu cred ca putem creste barbati ireprosabili, daca ne dorim asta, sensibilitatea noastra se poate impleti intr-un mod fericit cu vigoarea masculina. Cultivarea ideii de libertate a spiritului este cea mai importanta in toata povestea, descoperirea si incurajarea propriilor talente, apoi vietuirea intr-un mediu unde gesturile, manierele, sunt firesti si zilnice. Cred ca o mama de barbat ar trebui sa-i arate rolul femeii in societate, pe alocuri cu accente misogine, frumusetea existentei in preajma fiintei care este ea, nevoia de tandrete si respect. Cum sa inteleaga fiul tau ce inseamna o femeie, daca robotesti toata ziua ”spre binele familiei” si ai uitat pana si tu sa fii femeie? Sa fii o mama buna inseamna sa fii mama, in primul rand, cu toate indatoririle si recompensele pe care le implica acest rol, fara a te transforma, totusi, in roaba fiului tau. Sper sa fiu o mama buna pentru baiatul meu, care nu se teme de intuneric in timp ce priveste cerul instelat, isi umple camera cu antichitati pe care le slefuieste in ciuda prafului provocat, imi explica beneficiile vietii in varful muntelui in timp ce isi arunca hainele peste tot, si ma strange in brate pana la sufocare in timp ce ii vorbesc despre importanta lecturii.
Marea Dragoste – Tango: A fi poet, a fi scriitor, presupune o adanca cunoastere a firii omenesti?
LIA FAUR: Cum sa explic ca e foarte greu, daca nu imposibil, sa vorbesc despre cum e sa fii poet? Poezia nu se scrie dintr-o prea mare cunoastere a firii omenesti, mai degraba din preaplinul iubirii, pentru ca orice poezie se naste din dragoste pentru ceva sau cineva. Iubim un om, dar iubim si gesturile altor oameni, florile, cerul, pacea, nesfarsitul. Revolta, cand ceva nu functioneaza, cand tihna vietii este sacrificata de o minte bolnava, naste ura, care la randu-i naste poezie. Scrisul, cand apare aceasta nevoie, vine ca o poveste spusa prin rotunjiri de buze, fara glas, semne, gesturi, arome, taceri, fara niciun cuvant rostit, fara nicio stridenta. Totul se scrie in fata ta, prin tine, la unii mai greu, usor la altii. Cand incepi sa scrii, ai in minte o idee, o emotie, nu toata poezia sau tot romanul. Ambele se nasc sub ochii tai, cu implicarea tuturor experientelor pe care le-ai trait, a cunostintelor pe care le ai, fara a face caz din ele. Vezi ca adesea o poezie foloseste cuvinte putine, nu prea sofisticate, si te intrebi totusi ce are acel poem, de ce place. Pentru ca el a reusit sa patrunda in profunzimile cele mai inalte pe care le poate da dimensiunea alteritatii, si a trezit emotii nestiute. Inveti despre firea omeneasca descriind plaje pustii, strazi aglomerate, momente, aparent, fara nicio relevanta, in care se perinda oameni simpli, catei, cersetori, suiera trenuri, cad pasari impuscate din cer, cineva rade vorbind la telefon in timp ce un copil urla in bratele mamei sale. Te trezesti dimineata cu parul ravasit, cu fata umflata, iti tragi talpile desculte peste gresia rece din bucatarie plina de firimituri aspre, si te uiti spre fereastra cu privirea victoriei. Epiderma ti se lipeste electric de usa inalta a frigiderului, constati ca a inceput o noua zi, mergi sa scrii, gata obosit de rutina somnului, si recompui lumea din cuvinte. Poetul nu-si va explica niciodata poezia, pentru ca nu poti explica propria intimitate, pe care o desfasori ca pe un sul sacru in fata cititorilor, si nu va pretinde ca detine adevaruri incontestabile, pentru ca el e mereu curios, mirat de tot ce i se intampla. Are, cred, o mare empatie pentru cei din jur si detine calitatea unui burete, absoarbe totul, in timp ce i se modifica doar consistenta, nu si forma.
Marea Dragoste – Tango: Cand s-a limpezit in tine ideea ca scrisul este drumul profesional pe care il alegi? Cand, in copilarie ai descoperit acest talent si iubirea pentru cuvant si imagine scrisa?
LIA FAUR: In copilarie mi-am dorit sa fiu, pe rand, bucatareasa, sofer, stewardesa, invatatoare si cantareata. Am inceput sa vorbesc dupa varsta de trei ani si, in afara de a scrie poezii pentru gazeta scolii si compuneri frumoase despre o padure miraculoasa, nu am facut nimic spectaculos. Se poate ca atunci sa fi descoperit acest mod de a ma face inteleasa, imi placea sa fiu singura din clasa care putea face rime si vorbi in versuri. Profesoara de romana m-a incurajat in tot acest timp sa scriu si sa citesc. Eram prietena cu mai multi copaci si cu niste albine din stupii bunicului, despre asta scriam eu, era o padure uriasa de fag, cu poteci luminate in verde si copaci imbracati in piele de elefant; fagii aveau coaja neteda si albastra. Intram in ea pe sub o coroana de frunze aplecate si totul era scaldat intr-o lumina fosforescenta. Ajunsesem sa cred ca ne putem intelege, ca ei asculta si aproba sau nu ceea ce spun, prin fosnetul ramurilor. Nu stiu daca citisem Dumbrava minunata, dar nu puteam povesti nimanui experientele mele, nu m-ar fi crezut, iar cand mi se dadea posibilitatea sa scriu o compunere despre asta, eram fericita sa o citesc clasei intregi. Faceam scenarii in minte si i le prezentam mamei, majoritatea aveau un final tragic, ma vedeam adesea din afara, cu ochii altcuiva, mereu o fetita neobisnuit de scunda, cu rochita sifonata, scurta la genunchi si alungita in spate, cu parul alb si incalcit, ca o mica vrajitoare, tinand in mana un mar muscat. Ceea ce-mi amintesc este ca ma impresiona latura tragica a oricarei cuvantatoare sau necuvantatoare, in asta consta adevarul existentei sale. Ma intristau atat de tare albinele ce mureau intepand o persoana incat ma puneam pe plansul meu, amestecat cu tarana in care ma jucam, si imi reveneam doar dupa un somn intins la umbra unui nuc. Plangeam des cand eram mica, mai ales cand se potcoveau caii, credeam ca le taie picioarele si ca ei rabda in tacere, plangeam ca nu voi putea muri impreuna cu tot ce iubeam la acea vreme.
Marea Dragoste – Tango: Deci si prima iubire ti-a adus multe lacrimi…
LIA FAUR: Dupa ce m-am indragostit nu am mai scris nicio poezie, doar scrisori. Citeam poezii, dar eu nu scriam, imi placeau Ana Blandiana, Nichita Stanescu, Lucian Blaga, Ion Minulescu si Magda Isanos. Nichita Stanescu, pentru ca semana cu rebusul la care eram campioana. Am inceput firav, pe la douazeci si doi de ani, am scris vreo trei sute de poezii, apoi m-am oprit. In tot acest timp am participat la Cenaclul literar „Lucian Blaga” din Arad, sustinut de Revista de cultura Arca, la festivaluri de literatura, in tara, si am debutat tot in aceasta revista. La treizeci si doi de ani mi-a aparut primul volum de versuri, Exercitii de striptease, care a primit Premiul pentru debut al USR, filiala Arad. A urmat in 2009 volumul Piele de imprumut, aparitii in volume colective, Esichier, in 2012, volumul de dialoguri cu poetul si traducatorul Serban Foarta. Apoi, in acelasi an, Cum e sa fii femeie, cartea lui Alex Stefanescu, despre care am vorbit. In 2013, un volum de poezie – experiment, scris fara respiratie, – Poeme pentru fluturi bolnavi, si antologia de versuri in limba franceza – Lamé, lansata la Salon du livre Paris in 2014, cu sprijinul Editurii Vinea. Il uitasem pe dragul de Camil, am o teza de doctorat cu titlul Avatarurile feminitatii in opera lui Camil Petrescu, iar in urmatoarele luni lucrez la un studiu in cadrul unei burse postdoctorale (Targu-Mures), Reprezentari ale corporalitatii in literatura interbelica. Nu vreau sa ma gandesc cum ar arata viata mea fara cartile mele si ale altora, deodata totul ar fi atat de subtire incat s-ar imprastia in aer la cea mai mica atingere si s-ar risipi iremediabil.
Marea Dragoste – Tango: Au existat si alte ispite artistice, ai cochetat cu gandul sa imbratisezi si alte domenii ale artei?
LIA FAUR: Da, am vrut sa fug de-acasa cu o chitara si sa cant, am invatat repertorii intregi, m-am visat cu chitara in brate, pe strazi. Credeam ca voi fi urmatoarea Joan Baez, a Romaniei.
Marea Dragoste – Tango: Cum au fost anii facultatii? Ai invatat, atunci, lucruri esentiale pentru viitorul tau profesional?
LIA FAUR: In scoala romaneasca am invatat sa caut daca vreau sa aflu mai mult. Patru ani de zile am putut asculta in tihna cursuri despre autorii pe care ii citisem, intram in contact cu selectia riguroasa a literaturii nationale si universale. Cursurile de literatura comparata m-au atras cel mai mult si acolo am realizat lucrarile cele mai bune. Dincolo de cursuri, am invatat sa-mi privesc profesorii si sa iau de la ei doar ceea ce imi va fi de folos, sa realizez structura riguroasa a unui curs si sa prezint autorii cu un fel de dragoste critica. In facultate mi-am amintit de profesorii mei din gimnaziu si liceu, mai ales de cei care veneau sa citeasca ziarul sau sa ne prezinte devastati o zi proasta pe care tocmai o avusesera, ceea ce in facultate nu s-a mai intamplat niciodata. Imi amintesc ca, intr-o zi, un domn profesor de literatura ne vorbea despre imaginarul erotic la Tudor Arghezi, iar noi, o grupa formata doar din fete, il priveam, sorbindu-i fiecare cuvant. La un moment dat, s-a oprit si ne-a zis „fetelor, ma incanta privirile voastre, dar nu credeti ca ar trebui sa si notati ceva?” Cred ca asa ar fi ideal sa arate orice curs, sa-ti deschida mintea si imaginatia, sa pleci schimbat in urma lui. In facultate am devenit mult mai responsabila pentru ceea ce urma sa fac, am si avut norocul, din pricina revolutiei, sa nu mai dau examenul la horticultura, unde eram indemnata sa merg, inainte de 89’. Zona din care veneam eu era plina de pometuri, tata facea tuica din prune, aveam o livada imensa, iar Podgoria Aradului nu era departe, si parea ca aici e viitorul. Ca profesor, nu am preluat stilul vreunuia dintre cei care m-au invatat, am incercat sa realizez o sinteza a profesorului pe care sa-l placa tinerii atat de tare incat sa-si doreasca, fara „trebuie”, sa invete disciplina respectiva.
Marea Dragoste – Tango: Vorbeste-mi, te rog, si despre prima iubire. Cand si cum te-ai indragostit prima oara si ce s-a schimbat iremediabil in tine dupa acea intamplare?
LIA FAUR: Bine, tu ai vrut-o, asculta o poveste atunci. Era intr-o vara, se copsesera pe jumatate ciresele. In ziua aceea, mi-am asezat patura la umbra unui cires alb, ii spun asa pentru ca, la coacere, ciresele devin alb-galbui-rosietice, si mi-am luat cartea cu mine. Imi amintesc perfect ca aveam o rochita de stamba cu motive florale de culoarea visinei, scurta, cu multe volanase, manecuta bufanta, cusuta de mama. Imi placea tare mult, in ciuda faptului ca imi era deja mica, o purtam cu incrancenare. Aveam corpul unui baietel, subtire si filiform. Mancasem putin in dimineata aceea, ca sa pot infuleca ciresele verzi. Gradina noastra era lipita de cea a vecinilor, ne despartea doar un gard scund, pe care il puteai trece usor cu piciorul. A aparut, deodata, un baiat. Era inalt, cu parul aspru si blond, cu ochii rotunzi. S-a asezat langa mine pe patura si mi-a cerut voie sa citeasca si el. I-am facut loc fara sa ma sperii, nu stiam cine este, dar a venit dinspre gradina vecina si nu-mi cerea mare lucru. Imi placea sa nu citesc singura, ca sa se poata bucura si altcineva de intamplarile pe care le descopeream eu, sa povestesc, sa rad si sa plang, daca imi venea. Am plans la Cuore si la Fetita cu chibrituri. Am trait in poveste, am schimbat-o, am luat-o pe fetita la mine acasa, am imbracat-o cu hainele mele, am hranit-o si am vandut chibrituri in locul ei, ca in Print si cersetor. Dupa ce am citit asa, inghesuiti unul in altul, vreo zece pagini, baiatul s-a oprit si m-a privit curios in ochi. Imi atingea bratele, chipul. Si-a trecut palmele peste obrajii mei, peste buze, pana la barbie. Apoi si-a arcuit palma usor dupa linia gatului si ma privea ca pe o descoperire miraculoasa. Se comporta cum nu mai vazusem pe nimeni facand-o, nici acasa, nici la televizor. Nu am putut scoate niciun cuvant, mi se parea ca vede ceva ce eu nu vazusem in acea dimineata in oglinda. Asteptam sa-mi spuna rezultatul, dar el s-a aplecat repede si mi-a sarutat buzele apasat, dupa care a sarit micul gard si a disparut. Am ramas pe patura pana s-a intors bunica, tarziu, catre seara. Nu mi-a mai fost foame, nici sete, am citit aproape toata cartea, dar m-am gandit mereu la intamplarea de dimineata. Oare fusese reala? Baiatul disparuse ca si cum nici nu ar fi existat. In gradina nu a mai aparut nimeni, totul a devenit atat de pustiu, ca dupa un bombardament. S-a asternut linistea si soarele a devenit neindurator. Unda de vant a diminetii s-a oprit si orele au inceput sa se scurga fara sa le mai pot inregistra frecventa. Nu stiu daca dupa prima indragostire mai ramane ceva pentru urmatoarele, s-ar putea ca prima sa pastreze amintirea paradisiaca a primei intalniri, cea din rai. Acolo totul avea ceva sfant, era o tandrete si o gingasie care s-au degradat pe pamant si se degradeaza pe masura ce imbatranim, ne maturizam. Unii dintre noi mai tin minte ce-a fost prima data, un soi de adorare blanda, o rugaciune spusa altfel, cu tot trupul. Gabriel avea uimirea unui copil in fata unei minuni, eu eram minunea, si o traiam. Nu l-am mai vazut niciodata, am aflat dupa cateva zile de asteptare ca il cheama Gabriel, ca e mai mare decat mine cu patru ani, ca e nepotul de frate al vecinului, ca e din alt oras, ca fusese intr-o scurta vizita cu parintii. Din ziua aceea, singura amintire palpabila era urma degetelor lui peste mainile, fata si gatul meu. Am repetat gestul in oglinda si in afara ei. Imi stiam curbele fetei pe dinafara, dar incercam sa descopar mirarea lui in urma atingerii, ce anume descoperise si-l facuse sa poposeasca atat de usor pe linia gatului meu de fetita. M-am gandit adesea la intamplarea aceasta cand am citit, mai tarziu, Lolita lui Nabokov. Am inceput sa merg in fiecare zi la cires, cu gandul ca va reveni la fel de fantomatic, ca imi va atinge chipul si va fugi. Incepeam sa inteleg foarte multe lucruri despre mine. Totul mi se parea la fel de natural precum respiratia.
Marea Dragoste – Tango: Crezi in marea dragoste a vietii sau o consideri o utopie?
LIA FAUR: Cred. Si chiar daca ea nu e durabila, nu rezista pana in clipa sfarsitului, ramane marea dragoste posibila, atinsa. Pana la urma, marea dragoste nu are durata, ea poate fi de o clipa sau de o viata, intensitatea e cea care o diferentiaza de alaturarea convenita intr-un contract insipid. Desigur ca aici vor fi voci care sa-mi dea cu morala in cap, dar eu vad zilnic nefericirea si cred ca cel mai mare pacat pe care oamenii au uitat sa-l invoce este acela de a-ti accepta nefericirea cu buna stiinta, afisand sacrificiul ca pe o jertfa de care doar tu esti capabila. Nimic nu este utopie, cel putin la nivelul imaginatiei, al trairilor personale, nici insula pustie unde ai lua cu tine cele trei lucruri esentiale. Este nivelul semnificatiei, al simbolului, nu ne asteptam ca marea dragoste sa se petreaca musai la Paris sau la Roma si nici pe vreo insula exotica, ea poate sa apara in cel mai neasteptat moment. Zilele trecute cineva spunea ca asta e treaba ingerilor, de a-ti oferi surprize, depinde cat de specializati sunt sa-ti inteleaga dorinta sau nevoile. Incorsetati in conventii, clisee, religii, marea dragoste se pierde adesea si ramane doar o aroma a unui parfum pe care-l simti toata viata in bucatile unei rochii sfasiate. Poti avea parte de intamplari initiatice, asemenea unei calatorii, in urma lor descoperi ca marea dragoste poate fi posibila chiar daca te copleseste cu ispititoarea asemanare edenica. Ce faci atunci? Fugi sau ramai, dar de cele mai multe ori fugi, neincrezatoare in miracole. Fericiti cei care descopera marea dragoste si se intorc in fiecare zi la ea ca si cum ar urma sa-si intinda hamacul sub cel mai spectaculos palmier de pe Coasta Oceanului Pacific.
Marea Dragoste – Tango: Ce diferentiaza marile iubiri de iubirile chinuite, de cele la care atat de multi dintre noi ne injugam de teama singuratatii sau din tot felul de alte obligatii, mai mult sau mai putin sociale?
LIA FAUR: Exista doar iubiri, cele chinuite nu se numesc iubiri, poate delir, ratacire, bezna existentiala, halucinatie autoindusa, orice sintagma care poate descrie o astfel de stare. Mereu ma provoci cu intrebarile tale, tu, care inviti cupluri longevive ce isi serbeaza a cincizecea aniversare a casniciei si inca se arata sedusi unul de celalalt, stii cu siguranta mai multe decat mine. Revin la raspunsul anterior, exista fericire si exista nefericire, uneori dintr-o nepotrivire crasa, alteori din imaturitate. O mare iubire rezista, cred eu, in cazul unei pasiuni covarsitoare, nu neaparat a unei compatibilitati vizibile cu ochiul liber, si a asumarii existentei prin aceeasi iubire. Singuratatea, teama de ea, poate fi un motiv pentru care oamenii sa-si ramana alaturi, dar e atat de paradoxal cum noi, fiintele umane, avem nevoie de singuratate si, in acelasi timp, ne este teama de ea. De cate ori nu ne exprimam dorinta de a fi singuri, ne izolam, plecam departe pentru a ne regasi. Orice om are nevoie de solitudine, de intalnirea cu sine si cu Dumnezeu, in timp ce rosteste solilocvii cu privirea atintita inauntru. Cred ca aici e mai degraba o neincredere in fortele proprii, in prietenie, in umanitate. Nu stiu ce simte o femeie cand imbatraneste, poate inutilitatea, dar nici un barbat nesuferit alaturi nu iti aduce stralucirea si bucuria ultimilor si celor mai grei ani. Depinde cum iti organizezi viata, care iti sunt educatia, fricile, prioritatile. La o varsta inaintata prin iubire intelegi suportul unui brat, ca sa treci mai usor strada, servirea unei cesti de ceai pe marginea patului, evitarea unor remarci ironice la adresa infatisarii tale fizice, blandetea vocii in ciuda durerilor. Imi amintesc cateva scene din filmul francez Amour, in regia lui Michael Haneke, unde Georges si Anne isi traiesc ultimii ani, constienti de apropiata disparitie. E cutremurator parcursul unor oameni constienti ca orice moment poate fi ultimul, invaluiti insa intr-o imensa tandrete. Gesturile iubirii din tinerete, ale ei ca femeie, ale lui ca barbat, cu micile gelozii, micile cochetarii feminine, raman niste enclave, presarate in viata de acum, in care manifestarile unei mari iubiri nu au disparut, ci doar au luat o alta infatisare.
Marea Dragoste – Tango:Dar, ca sa ramanem in zona comparatiilor, ce diferentiaza marea poezie a lumii de versificatiile de rand, la care se incumeta nepermis de multi semeni ai nostri?
LIA FAUR: Eu cred ca daca o poezie reuseste sa recupereze o fiinta pierduta in disperare inseamna ca e o mare poezie. Nu exista un retetar al poeziei bune sau al poeziei proaste. Alex Stefanescu isi dedica ani din viata sa arate cum nu trebuie sa se scrie literatura. Am vazut mereu in gestul sau un sacrificiu pe care putini sunt capabili sa il faca. De ce ai sta sa citesti carti proaste, cand sunt atatea carti valoroase pentru care nu ai avut timp? De ce sa scrii despre astfel de carti, cand poti scrie cartea vietii tale? Dincolo de simpatiile si antipatiile, acestea din urma, cu varf si indesat, pe care le castiga, un asemenea demers este aproape sinucigas. De ce si-ar risipi un critic literar talantii, decat dintr-o profunda vocatie? Vezi, si tu ma intrebi prin ce se deosebeste poezia buna de poezia proasta. Eu nu mi-as risipi zile si nopti din timpul meu sa citesc ceva ce nu-mi place, nici chiar sa explic de ce nu-mi place. O poezie te cuprinde sau nu in vartejul sau de senzatii. Oamenii se nasc cu imaginatie, vezi copiii cate jocuri inventeaza si cum stiu ei sa gaseasca solutiile cele mai naive la problemele care noua ni se par complicate, dar pe parcursul vietii se intampla ceva cu imaginatia, incepem sa ne rusinam de ea, o uitam, o renegam. Poetii sunt cei care ne-o reamintesc si care, cu generozitate, dau nastere lumii din ei, o lume a vibratiilor profunde, materializata in poezie. Am spus-o si mai sus, poezia se naste din dragoste, e dragostea scrisa. Uneori iubim zeieste, alteori, banal, de necesitate, ca si cand am carpi gardul cu o scandura stramba. Ce poti astepta atunci? Poezia buna e un opium consumat cu buna stiinta care te imbata si te transfera unei lumi la care altfel nu ai avea acces. Devii halucinat si ajungi in nirvana fara asceza, singura cale fiind totusi respingerea mediocritatii zilnice, a banalului cliseizat. Exista insa si spirite mediocre, care vibreaza la versuri mediocre; in acest caz, timpul hotaraste. Marea poezie este ca o rugaciune comuna care apropie oamenii si ii leaga prin fire invizibile, ea nu se explica, ci se traieste in cinci minute, cat in cincizeci de ani.
Marea Dragoste – Tango: Romanul s-a nascut poet? Daca da sau daca nu, ce s-a nascut romanul?
LIA FAUR: Romanul, ca orice balcanic, are un patos greu de strunit, doineste, jeleste si tipureste in egala masura. Potrivit lui Blaga, omul este sortit creatiei, avand un destin creator permanent. Nu-l putem opri, dar nici nu suntem obligati sa-l ascultam. Nu am incurajat niciodata un tanar sa publice la varsta majoratului, deoarece exista o tendinta de a scrie cu navalnicia tineretii (excludem geniile). Cand ne indragostim, ne curg versurile din gura, de la semeseul scurt si pana la caietul dictando. Ne gasim geniali fara sa fie nevoie de confirmari critice, singura confirmare este destinatarul poemului, ea sau el. Poezia nu este un moft prin care ne punem numele pe o carte si demonstram ca putem versifica, este un travaliu lung care te consuma si te subjuga, cere talent si antrenament cultural. Si-apoi cine mai cumpara carti de poezie? Sa o facem doar pentru orgoliu, e pacat de maculatura risipita, mai ales in vremurile noastre in care poti da drumul la ”poeme” lungi pe orice retea de socializare. Nu sunt impotriva scrisului, nu ma erijez in vreo autoritate literara, dar cred ca scrisul ar trebui sa te defineasca, daca alegi aceasta cale, si sa faca parte oricand din prioritatile tale, adica sa nu poti exista in afara lui.
Marea Dragoste – Tango: Esti o femeie frumoasa si o stii. La ce ti-a fost si-ti este buna frumusetea?
LIA FAUR: Tineretea e frumoasa la toata lumea, insa trecerea timpului este la fel de greu de indurat. Se stie ca frumusetea este un atu in multe situatii din viata. Repet, nu ma consider o femeie frumoasa, poate doar mai atenta la detalii, la atitudine. Oamenii te privesc altfel, daca stii si tu sa-i privesti. Adica, a fi frumoasa inseamna a sti sa pretuiesti micile amanunte, minunile zilnice, care li se intampla si altora, nu doar tie. Si daca o faci, vei avea parte de atentia lor, de prioritate in situatii de existenta dificila. Vei rezolva mult mai usor o problema, iti vei gasi mai usor un loc de munca, ti se va face loc in autobuz, exact ca unei pensionare, sau vei fi lasata in fata, fara comentarii, la casa de bilete. Dar sunt si alte situatii, cand tu esti aceeasi persoana amabila si draguta, si poti deveni enervanta, mai ales la volanul unei masini. Am vazut o reclama la o masina, care suna asa: ”frumoasa cu un scop precis”, cam asta este cu frumusetea, devin frumoasa cand doresc ceva, folosesc ruj rosu, machiaj dramatic, daca e cazul, tocuri. Ma simt mult mai bine intr-o tinuta lejera, dar experienta m-a educat ca pentru a te face remarcata intr-un anumit context, este nevoie de accesorizarea firescului. Frumusetea descreteste frunti si determina zambete, iar cand slabeste incordarea, gandim si alegem mai limpede.
Marea Dragoste – Tango: Dar hainele in care investim atata truda, atatia bani, atata timp, hainele frumoase pe care ni le alegem cu nespus de multa grija, la ce folosesc, cu adevarat, pana la urma? O femeie frumoasa n-ar fi frumoasa oricum?
LIA FAUR: Imi placeau timpurile cand femeia mergea la croitoreasa pentru a fi cocheta sau isi croia singura rochia. Chiar daca exigentele modei existau si atunci, fiecare tinuta era originala, avea croi diferit, stofa ornata in culori diferite, cineva se apleca asupra ei, stiind ce persoana o va imbraca. Nu mai vorbesc despre ce insemna munca la o rochie in secolele trecute… Haina venea sa incununeze frumusetea intr-o maniera nobila. Acum a evoluat foarte mult, in acelasi timp exista un surplus de imbracaminte, magazinele te agreseaza cu ofertele lor, mai mult sau mai putin de calitate. Exista pericolul sa te imbraci ca o paiata, daca nu faci o selectie riguroasa si esti lipsita de gust, e si asta o provocare, ca in jocul unde trebuie sa gasesti piesele amestecate, dar poti face si arta. O femeie frumoasa nu are nevoie de prea multe, isi ajunge siesi, ii ajunge propria frumusete care este cel mai pretios accesoriu. Nu voi aduce nimic nou spunand ca secretul elegantei nu consta in abundenta, ci in rafinament. Este o arta, de asemenea, sa-ti ascunzi defectele si sa arati doar ceea ce te avantajeaza. La asta sunt bune hainele.
Marea Dragoste – Tango: Povesteste-mi, te rog, despre o zi in care te-ai simtit cu adevarat frumoasa…
LIA FAUR: Histrionismul si narcisismul care ne caracterizeaza fac sa ne parem frumoase mai tot timpul, de aceea oglinda este nelipsita din poseta unei femei. Chiar cand constata riduri aparute peste noapte, femeia mai arunca o privire fugara spre oglinda, ceva tot se va gasi de admirat. Si cele care se pretind urate, mai ales ele, au nevoie de confirmarea frumusetii, de rasfatul zilnic, care inseamna si intalnirea cu o oglinda. Nu-mi amintesc un moment anume in care sa-mi fi descoperit frumusetea, au fost situatii in care mi s-au facut complimente si in urma carora am fugit din nou la oglinda sa verific, sa-mi confirme sau sa-mi infirme ea. Mi se pare o amabilitate cand cineva imi spune ca sunt frumoasa, mai ales ca idealul meu de frumusete feminina este cu totul diferit de felul in care arat eu. Cred ca m-am simtit frumoasa in momentul in care am zarit intr-o vitrina o silueta bombata in prelungirea unui cap blond de femeie tanara, si care avea o rochita din stamba verde cu galben, exact cum aveam eu. Eram intr-un magazin, iar siluetele de femei si barbati se perindau prin fata sticlei curate a tarabei pline de margele colorate. Am stat cateva clipe sa o admir, ne-am intersectat privirile, dupa care mi-am dat seama ca, de fapt, e chipul meu, si m-am dat rusinata la o parte. Eram insarcinata in luna a opta si devenisem femeia din trupul femeii, copila zvapaiata era tot acolo, dar privea cu respect si curiozitate fenomenul ce se intampla sub ochii ei. Pentru cateva clipe fusesem doua, una care trecea si una care privea.
Marea Dragoste – Tango: Esti scriitoare, profesoara, sotie, mama, gospodina… In care dintre aceste laturi ale feminitatii tale simti ca esti pe drumul cel bun si in care simti adesea ca ai fi putut sa faci cu mult mai mult?
LIA FAUR: Daca as fi trait in secolul al XVIII-lea, probabil ca as fi fost o buna sotie, in vremea lui Spiru Haret, o profesoara de succes, in anii ’50 as fi fost o gospodina desavarsita, daca aveam varsta de acum in anii ’70, poate eram o mama speciala. Enumerarea pe care o faci se incadreaza in avatarurile femeii secolului XXI, care le face pe toate: sotie, mama, gospodina, profesoara si scriitoare, formula ideala de existenta! Mi se pare ca, facand prea multe, nu fac nimic asa cum imi doresc, pe de alta parte, nimic nu ar iesi bine daca as face doar una din toate. Este urmarea fireasca a emanciparii femeii, care cu buna stiinta se supune superficialitatii. Cand cautam un instalator pentru teava care a produs inundatie in baie, nu ne impresioneaza daca el este si violonist, atata timp cat nu isi face treaba pentru care l-am chemat. Seful nu iti va da mai putin de lucru stiind ca tu esti o mama perfecta si o gospodina desavarsita. Sunt scriitoare pentru ca mi-e mai bine cand scriu decat cand vorbesc, si pentru ca as deveni plictisitoare daca as vorbi tot ceea ce scriu. Nu stiu sa existe scriitori multumiti. As vrea sa ma culc intr-o seara, iar dimineata sa ma trezesc in minte cu o carte pe care, in urmatoarele trei zile si trei nopti, sa o astern pe ecranul laptopului, in rastimpuri mancand faguri galbeni, parfumati, si sorbind nectar lichid, sa-mi curga pe umeri mana cereasca din cer, iar eu s-o ling ca pisicile. Imi place sa fiu profesoara, cand intru in sala de curs ma joc de-a profesoara, de fiecare data, ca in copilarie, cand imi asezam un scaunel pe post de masuta, il impodobeam cu dalii si carciumarese, ii infasuram picioarele in asparagus, iar la urma puneam in mijlocul sau o foaie de hartie si un creion ros la capat. Incerc sa improspatez aerul din jurul meu, sa nu plictisesc si sa povestesc viata din operele literare ca si cand s-ar fi intamplat aievea. Sotie? Sa spunem ca orice sotie se viseaza iubita sotului sau, asa ca mereu isi va imagina ca e iubita, si ii vor scapa multe din treburile unei sotii, dar nimeni nu e fara cusur, nu-i asa? Exista atatea retete de mama perfecta cate mame exista. Daca aud vocea fiului meu strigandu-ma de zece ori pe zi, inalt rugi in scris lui Dumnezeu, iar daca il aud fluierand inseamna ca s-au redus un sfert din durerile lumii. Cand asculta muzica prea tare ma duc sa rasucesc butonul doar ca sa-mi aplec capul si sa-i respir pielea ce mai pastreaza inca, in mintea mea, mirosul unic al pielii de copil. Daca il cert, o fac ca sa-si deschida ochii lui mari si verzi spre frumusetile lumii. Joc rolul de gospodina pentru ca vreau sa simta mirosul de lamaie, scortisoara si cozonac. Fac un vraf de clatite ca sa-i vad zambetul larg si sa primesc sarutul apasat pe obraz. Pregatesc sandvisul in fiecare dimineata sa mai simta caldura mainilor mele pana ne revedem. As vrea sa fac mai mult, dar nu pot decat sa fiu martora la minunea vietii care este el. Mi-as dori sa stie o mie de lucruri cand pleaca de acasa, ca Anticleea, sa nu-i pese de trecut si nici de viitor, sa nu se teama ca va imbatrani, sa uite ca nu e singur si sa iubeasca in cel mai profund mod posibil, ca si cand ar fi doar el si ea pe pamant. Sa stie ca iubirea poate fi si intunecata, daca o foloseste doar ca sa-si dea importanta, ca sa se descopere pe sine, cu egoism si rautate, dar cunoaste si cea mai inalta forma de gratie, daca va vedea in iubita lui centrul spre care sa-si indrepte pasiunea, tandretea si respectul. Nu stiu daca aici este vorba despre feminitate, mai degraba de un spirit matern fara margini sub pretextul caruia iti deschizi una din lumile magice pe care le porti in tine.
Marea Dragoste – Tango: Esti profesoara si predai tinerilor. Dar tu inveti, in continuare? Ce anume?
LIA FAUR: Sunt cel putin la fel de curioasa ca ei, ii privesc cu atentie si ma bucur sa-i descopar, de fiecare data. Nu am judecat niciodata generatiile de tineri dupa cliseul: „nu mai sunt tinerii educati ca pe vremea noastra!” Sigur, daca ar fi asa, inseamna ca nu ne-am educat bine copiii, iar, la randul lor, nici ei nu ne-ar educa bine nepotii. ”Nu e nimeni responsabil pentru nimic, poate doar institutiile statului, manualele proaste, curriculumul prea incarcat…” Lamentarile de acest gen nu indreapta situatia, iar un profesor, daca este bine pregatit, gaseste metode adecvate sa se faca inteles si chiar sa provoace performanta. Este incalificabil sa judeci profesorii dupa ministrii care-i reprezinta, de multe ori o scoala buna, condusa de un director bun, cu un corp profesoral de exceptie, nu are nicio legatura cu proasta gestionare a invatamantului romanesc. Elevii fac performanta, in ciuda schimbarilor, ceea ce dauneaza este un fond precar al neincrederii si al lipsei de mandrie, noi nu facem caz de cea mai mica reusita, de faptul ca un tanar sau altul a reusit sa nu mai absenteze sau sa-si recupereze materia. In acelasi timp, oricat de aerisite ar fi disciplinele scolare, si cu oricat entuziasm ar intra un tanar in scoala, un profesor nepregatit, plictisit, blocat intr-un sistem ermetic, va determina mai multe reactii, de la anarhie, complexe, pana la frica. Nu sunt deloc pragmatica si nu mi-am ales profesia cu gandul la bani, sunt dintre profesorii aceia care isi folosesc pauza de curs pentru discutii, care ofera oricand sprijin celor care-l solicita. Cred ca cel mai mare castig este de a fi mereu printre tineri inteligenti sau macar curiosi, care imi prezinta o cu totul alta perspectiva asupra vietii decat cea pe care o am eu la un moment dat. Ei vin de afara, e aceeasi senzatie pe care o ai intr-o iarna inzapezita cand intra cineva pe usa, plin de zapada. Se produce un curent rece, dar proaspat, care te trezeste din moleseala caldurii ce te-a invaluit. In timp ce tu esti inviorat, pe el il scoate din amorteala frigului si il relaxeaza. Apoi se poate discuta.
Invat sa zambesc mereu si sa gasesc rezolvare la orice problema, in cele mai neasteptate momente. Am inca de castigat, pentru ca eu am fost educata in cu totul alt sistem, cu alte valori, riscand defazarea, iar ei ma aduc in prezent. Ma invata sa iubesc viata, sa-mi exprim bucuria cu voce tare, sa am incredere in viitor. Sunt plini de entuziasm, in ciuda sistemului care promite salarii mici. Predau la Facultatea de Stiinte ale Educatiei, iar studentii mei vor fi invatatorii de maine, cu sau fara salarii mari, ei devin responsabili de educatia viitorului, asa ca incredintarea educatiei nu e deloc o treaba usoara. Alaturi de competente, mai au nevoie de increderea pe care le-o dai tu, profesorul lor. E un schimb de energie, intre tine si ei, te alimentezi ca sa poti alimenta, dar e important sa tii mereu cont ce oferi si ce primesti. Ei imi amintesc cum se iubeste, tinandu-se de mana pe soare sau pe ger, sarutandu-se fara grija nimanui, imbratisandu-se cu ochii inchisi. Tinerii nostri au calitatile si defectele tinerilor de oriunde, sunt la fel de increzatori sau neincrezatori. Varsta lor e colacul nostru de salvare, daca stim sa ne indreptam privirea in directia buna.
Interviu de Alice Nastase Buciuta
Fotografii de Noree Anne Celine – www.noree.co.uk
Tinute Eli Laslean
Hair Style- Florina Donca
Locatie: Ellis Fashion Garden, Arad
