Singura problema serioasa – de Mihaela Burda

de

Ca sa parafrazez un filosof contemporan, cred ca acei care nu si-au pus problema sinuciderii pina la 25 de ani sufera de o binecuvintata nesimtire, dupa cum sint convinsa ca aceia care insista sa cocheteze cu aceasta idee dupa 30 se impart in depresivi (cu nevoie urgenta de asistenta medicala de specialitate), sarlatani si inculti.

O tema pentru o bere

Intr-o seara senina si calda, de mai, m-am asezat la o bere cu un prieten extrem de drag.
„Eeeiii! Iata si ultima bere pe care o bem impreuna!“ a spus el linistit, cu o privire aruncata larg spre stele, ca si cind ar fi trebuit sa se decida pe loc incotro s-o ia. „N-am de gind sa ma sinucid!“ l-am concediat cam cinic. „Eu am… Sint de acord cu nevasta-mea care imi spune in fiecare zi ca nu sint bun de nimic si ca voi fi pentru fiul meu o povara si o rusine, asa cum am fost pentru parinti.“
Nu stiam daca sa ma infurii sau sa ma amuz. Vorbeam cu un barbat matur, ale carui realizari profesionale erau invidiate de multi si al carui fiu atingea cei mai frumosi ani ai virstei prescolare (fara sa aiba nici o vina ca i se alesese mama nepotrivita). Si am decis s-o las asa… „Cind?“ „Dupa ce pun banii pe numele copilului.
Ma gindesc la ziua mea – n-ar fi un moment bun?!“
Discutia a continuat o vreme, balacindu-ne in gindul ca moartea poate fi o banala tema de clefait la o bere si ne-am prapadit de ris amintindu-ne ce a scris George Eastman, inventatorul peliculei de film de 35 mm, cind, la finalul unei vieti aparent implinite, a decis sa dispara: „Pentru prietenii mei mi-am facut treaba. De ce sa mai astept?“
Cit despre prietenul meu… Nu i-am mai putut spune niciodata „La multi ani!“…

O problema economica

Ultimul biletel al unui barbat de 75 de ani, care a decis sa se sinucida si a murit spinzurat. „M-am insurat cu o pacoste si mi-am pierdut toata viata. Faceti-mi o inmormintare decenta – nu va lasati pacaliti de nevasta-mea, care o sa va spuna ca n-are bani!“
Un raport recent al Organizatiei Mondiale a Sanatatii ne informeaza scurt si infipt ca nu mai avem bani pentru rezolvarea acestei unice probleme filosofice: sa te scurtezi de zile pur si simplu nu e eficient! Si ne costa pe toti citeva
miliarde, anual… O sinucidere afecteaza direct un minim de sase persoane, care, in urma traumei, isi reduc substantial contributia sociala. Si totusi – nu parem ca dam pe dinafara de grija altora, atita vreme cit din 1950 pina in 1995 rata sinuciderilor a crescut cu 60%.
873 000 de oameni mor anual pentru ca… asa vor ei! America si Rusia sint la egalitate, cu cite 300 000 de tentative anuale, iar chinezii numara in jur de 600 000 de incercari. Locul de seama al reusitelor il detin lituanienii, care inregistreaza 44 de sinucideri la 100 000 de locuitori, fata de media europeana de 17,5, iar binecuvintatul loc din urma il au grecii cu doar 2,8. Cei mai predispusi la un astfel de demers sint barbatii albi de virsta medie, in general divortati sau necasatoriti. In grupa de virsta 15 – 35 de ani, sinuciderea este a doua cauza a mortii dupa accidentele de automobil. Estimarile spun ca la fiecare 20 de incercari, in fine, putem asista la o sinucidere reusita.
Poate eram mai intelepti in Evul Mediu cind averile tuturor celor care reuseau sa se sinucida erau confiscate, ca despagubire pentru ca ai pacatuit impotriva statului, a bisericii si a lui Dumnezeu…

Un motiv comun

Nu ma voi abtine sa ma prapadesc de ris in fata oricui clameaza ca a vrut sa se sinucida din iubire – e in asta un amestec jalnic de superficialitate, histrionism si, cum spuneam, lipsa de cultura. Chiar si statistica imi da dreptate: iubirea neimpartasita nu figureaza in „Top 10“ al cauzelor inregistrate ale sinuciderilor. Singuratatea, da. „Oamenii se sinucid sub impresia unui eveniment sau a unei conjuncturi neasteptate, fie ea externa sau interna (tinind de suflet sau de trup). Aceasta ii separa sau ii exclude din mediul lor, impunindu-le un insuportabil sentiment de singuratate“. Maurice Halbwacs. 
Media din tarile lumii civilizate se feresc sa comenteze sinuciderile, dintr-un amestec de pudoare si teama. Cercetarile au aratat ca, mai ales in cazul adolescentilor, descrierea amanuntita a circumstantelor unui deces auto-impus, genereaza comportamente de imitatie. In faptul ca putem vorbi, in România, despre o atare tema vad o sansa: sa intelegem! Poate, ca sa putem evita?!
Daca gasiti undeva scrisoarea integrala lasata de Andreea Craciun, adolescenta din Giurgiu, cititi-o! E strigatul de disperare al unui copil infricosat si singur: „…Ce aveti in cap? Voi nu vedeti ca murim toti psihic?“

O crima reprimata

Continem viata si dorinta de a o perpetua (iubirea, foamea!), asa cum continem setea irepresibila de a ne intoarce la ceea ce am fost – materie anorganica. De la faptul ca ne roadem unghiile pina la razboaie, am umplut lumea cu magistrale infaptuiri auto-distructive. „Vrem sa murim pentru ca nu putem provoca moartea altora si fiecare sinucidere e, poate, o crima reprimata“ – asa suna in varianta lui Flaubert neputinta noastra de a ne controla agresivitatea.
In fiecare sinucidere e un cocktail mortal de emotii necontrolate: razbunare, depresie, poate, vina. Ne lasam prada instinctelor primare – iar asta are rar ceva comun cu iubirea.
Tot Freud ne invata cum sa iesim din dilema: nevoia de placere, controlata si adapostita de un simt ascutit al realitatii, va duce la o satisfactie cu atit mai mare, cu cit e mai tirzie!
Philip Chandler Gale, 20 de ani, creator de software a lasat urmatorul mesaj: „Probabil ca am sarit de pe o cladire inalta… Nu sint nebun, in ciuda inclinatiei mele spre sinucidere. N-am facut asta din pricina unui eveniment sau a unei persoane. E doar o tristete incapatinata si o detasare de lume. (…) In cele din urma nu vreau – m-am plictisit – sa traiesc in mediocritate. si asa m-am decis sa-mi rezolv problema… Ai grija, lume! Fiti fericiti! Philip“

Un moft

Trauma. Depresie. O societate prea rudimentara ca sa reflecteze, prea grabita ca sa-si dea ragazul de a invata, prea superficiala ca sa poata intelege. Si, bomboana din virf: presa! Din cind in cind, divinitatea colaboreaza cinic si arunca in viata intimplari sfisietoare cum ar fi uciderea (de sine?) a adolescentului indragostit de tinara profesoara… sau sinuciderea minunatei Irinel Liciu la capatul unei vieti traite alaturi de „dulcele Doinas“. Tabloidele rinjesc poze pe prima pagina si, chipurile, informeaza. Exista o linie la care cei depresivi sa poata telefona? Exista sprijin sau indrumare pentru familiile afectate de aceste gesturi radicale? Am dat dovada ca putem crea mecanisme sociale care sa ne educe in privinta vietii si igienei noastre psihice? Televiziunile care difuzeaza imagini cu sicrie, parinti cu parul smuls din cap, profesori gingavi si usor piliti si glorifica bietii copii care si-au luat viata sint capabile de documentare informative care sa exploreze cauzele unor asemenea gesturi si sa deschida o dezbatere publica, bine informata, asupra subiectului?!
Nu ne trece prin minte sa ne sinucidem decit cind am renuntat la speranta ca putem deveni cea mai buna varianta a noastra. Pina atunci, rumegam domnite plictisite care joaca spleenul singuratatii si se duc pe marginea prapastiei ca sa se mai sinucida putin, cu 3 – 4 condeieri agatati de trena – scatofagi prin vocatie, ziaristi prin conjunctura.
Vorba unui forumist: „Perseverati, gugumanilor! Poate – poate…“

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *