Lena Rusti este o voce importantă a psihoterapiei adleriene în România și o prezență inspirațională pentru comunitatea psihologică din Viena. Cu o pregătire academică solidă în psihologie și psihoterapie în România și Statele Unite, Lena combină rigoarea cunoașterii științifice cu o profundă empatie umană. Este unul dintre primii psihoterapeuți acreditați în România de Federația Română de Psihoterapie și de Colegiul Psihologilor din România.
Pentru Lena, psihoterapia este o călătorie în doi – o explorare atentă a lumii interioare a clientului, un proces în care caută împreună resurse, clarificări și curajul de a merge mai departe. Crede cu tărie că eșecurile terapeutice nu sunt doar ale clientului, ci și ale terapeutului, o dovadă de smerenie profesională rar întâlnită. În fiecare întâlnire, Lena încearcă nu doar să aducă soluții, ci și speranță – convingerea că fiecare persoană își poate găsi locul în lume, iar fiecare pas mic contează. Este un profesionist implicat, cu un talent aparte în a găsi cuvintele potrivite la momentul potrivit și cu o inimă deschisă pentru a fi alături de oameni în momentele lor de cumpănă.
Am ales-o pe Lena Rusti pentru Vienna Women Voices pentru felul în care îmbină competența profesională cu o prezență umană autentică, pentru profunzimea cu care privește viața și pentru sensibilitatea cu care înțelege fragilitatea umană. Este o femeie care reprezintă cu discreție și noblețe România în Viena și un model de curaj, dedicare și profesionalism pentru comunitatea internațională de psihoterapeuți.
Rodica Vică: Lena, ce înseamnă pentru tine psihoterapia – ca profesie, dar mai ales ca mod de a fi în lume? Cum a influențat acest drum viața ta personală și felul în care te raportezi la ceilalți?
Lena Rusti: Depinde când mă întrebi. Azi aș zice că e un loc tainic, unde se întâlnește om cu om, construind în timp încredere unul în altul pentru a căuta întrebările potrivite care să deschidă uși spre interior. Un loc în care nu sunt măști și știi că e cineva să te susțină când nu te simți pregătit să faci față neprevăzutului. Unde îndrăznim să ne uităm la noi nu doar pentru a justifica, ci pentru a înțelege. Un loc în care e nevoie de mare curaj și sprijin pe măsură pentru a trece vămi de suferință, de neputință, de furie și neîncredere, a dezgoli straturi de măști construite în timp cu gândul că ne sunt de folos pentru a face față lumii. La capătul lor e întâlnirea cu sinele, de unde ne clădim cu reguli noi, sănătoase, de dragoste și respect pentru noi și pentru lume. Pornim de la a fugi de suferință și ajungem să vrem mai mult decât evitarea durerii. Profesia mi-o văd în acest moment ca parte din mine; japonezii îi spun ikigai, o activitate în care îmi găsesc și pasiunea, și misiunea, pe care o fac cu dragoste și recunoștință. Sunt printre cei ce cred că ceea ce facem ajunge să ne definească interior și reverberează în exterior, nu doar ca activitate, ci ca moralitate. Orice experiență ne transformă și noi transformăm prin prezența noastră. Mă uit cu respect și multă recunoștință la tot ce am primit de la oamenii pe care i-am cunoscut în meseria mea de-a lungul câtorva decenii.
Rodica Vică: Știu că ai acreditare în mai multe formări, dar de obicei vorbești despre tine ca despre un psihoterapeut adlerian.
Lena Rusti: Așa este, fac asta cu mare dragoste și respect. Multe dintre școlile de psihoterapie se bazează pe adevărurile fundamentale enunțate inițial de Adler (inclusiv școala cognitiv-comportamentală, atât de prezentă acum), așa că pare redundant a menționa alte formări, când ele își iau oricum seva din Adler. Alfred Adler a fost foarte implicat social și modest în același timp. El nu a căutat credit pentru ideile și munca lui în psihologia individuală, a căutat să genereze schimbare. Și timpul a dovedit că a reușit. A devenit probabil unul dintre cei mai citați autori, fără a i se acorda credit pentru asta. Cineva compara lucrarea lui Adler cu o carieră de piatră, din care fiecare pare să aibă libertatea de a extrage ce vrea, fără a face referire la sursă.
Rodica Vică: Trăim vremuri în care mulți oameni par să se simtă rătăciți sau dezorientați. Care crezi că este rolul psihoterapiei în viața de zi cu zi a omului contemporan?
Lena Rusti: Mie începe să mi se pară că psihoterapia a căpătat un rol mai mare decât i se cuvine, și uneori decât poate duce, posibil pentru că noi ca umanitate și apoi fiecare în parte am pierdut alte puncte de sprijin, le-am devalorizat sau pur și simplu am uitat de ele. Toate problemele noastre sunt în esența lor probleme sociale și nu le putem rezolva decât întorcându-ne cu o atitudine sănătoasă în mediul social. O lume sănătoasă e făcută din relații sănătoase între oameni. Omul din ziua de azi își poate conștientiza însingurarea și nevoia de a aparține, de a fi văzut, dar nu poate vindeca rămânând blocat în sine și uitându-se în afară doar pentru a-și valida stima de sine. Așa va rămâne la fel de fragil și la fel de revendicativ. Adler recomanda celor care se plângeau că nimeni nu face nimic pentru ei să încerce două săptămâni să facă lucruri pentru ceilalți fără a aștepta ceva în schimb și fără a se gândi la sine, și garanta că aceste două săptămâni îi vor aduce suficienți oameni în jur cât să nu se mai simtă singuri și părăsiți. Ne găsim liniște și adevărată împlinire contribuind în lumea din care facem parte. Nu există contribuție mai mare sau mai mică social. Există doar contribuție cu sens și fără sens, pentru ceilalți sau împotriva celorlalți, ajutând spre mai bine sau încurcând mai mult. Din acest punct de vedere, psihoterapia ne poate ajuta să construim o cale spre bine în hățișurile suferinței noastre, dar nu e singura cale de vindecare și nu e una care să funcționeze izolat. Pe cât omul se rupe de sistemul său de referință sau nu găsește suportul necesar în el, pe atât psihoterapia devine mai importantă. Psihoterapia însă nu ne poate tămădui; ea ne poate ajuta să învățăm să construim relații sănătoase cu noi și cu lumea, și doar modul în care facem asta viu în viața noastră va aduce vindecare.
Rodica Vică: În cabinet, te întâlnești cu povești de viață atât de diverse. Ce ți se pare cel mai greu de înfruntat pentru omul de azi, în lupta lui cu sinele?
Lena Rusti: Răspunsul îl văd în chiar întrebarea ta. Când nu ne vedem ca aliați, când ne poziționăm împotriva noastră și a celorlalți, totul devine mult mai greu. Sentimentul că trebuie să fim altfel decât simțim că suntem ne face să luptăm împotriva noastră și, în cele din urmă, să ne ascundem, să ne prefacem că nu suntem cum ne simțim, ne creăm măști, decompensăm agresiv, facem lucrurile apoi mai degrabă ca să demonstrăm decât din bucurie și pace interioară, avem nevoie de dușmani pe care să îi învingem și de victorii care să ne motiveze să înaintăm. Totul vine cu mult mai mult consum și cu o bucurie efemeră.
Vezi, Rodica, viața nu are atribute calitative, nu e bună sau rea și nimeni nu ne-a promis fericirea. Viața are atributele pe care noi i le dăm, în funcție de cum o interpretăm noi și de așteptările pe care ni le-am creat de la noi și de la viață. Adler numește asta Einstellungsmechanismus, modul în care ne lăsăm mișcați în viață de convingerile noastre, care nu sunt întotdeauna cele mai obiective. Blocați în așteptări nerealiste, riscăm să ne programăm la nefericire, la singurătate, la a face rău altora sau nouă doar pentru a ne confirma stilul nostru de viață.
Ajungem să trăim existența nu înțelepți și flexibili, ci rigizi și preocupați să ne confirmăm concluziile pe care le-am tras despre viață înainte să ne dăm șansa să o trăim. Că nu suntem suficient de buni, că viața e grea, că ceilalți ne dezamăgesc, sau că trebuie să fim admirați, să îi punem pe ceilalți la dispoziția noastră – nesfârșite convingeri și tot atâtea realități interioare câți oameni suntem.
Omnia ex opinione suspensa sunt – totul depinde de percepția noastră – este pe cât de dramatic a vrut Seneca să sune și poate chiar mai mult. Da, ceilalți ne pot dezamăgi, asta însă nu înseamnă că ceilalți doar ne dezamăgesc. Realitatea poate fi oricum; nu realitatea e diferită, ci modul în care noi alegem să ne uităm la ea. Sănătatea noastră mentală și puterea de a face față vieții vin dintr-o atitudine flexibilă, acceptând că viața poate fi neprevăzută și având curaj și încredere în noi că putem face față acestui neprevăzut. Rămânând coerenți interior.
Acesta e cel mai frumos dar pe care îl putem primi de la primul mediu de apartenență în primii ani de viață și acesta e cel mai mare dar pe care ni-l putem face nouă și celor din jur, ca adulți: a construi încredere că poți face față vieții, că suntem unici, nu perfecți.
Rodica Vică: Cum reușești, ca terapeut, să îți păstrezi echilibrul emoțional și să nu te pierzi în suferința celuilalt? Care este busola ta interioară în această meserie?
Lena Rusti: Realitatea omului din fața noastră, nu doar în relația psihoterapeutică, ci în general în interacțiunile unde investim semnificație, devine informație procesată cognitiv și emoțional, care constelează în noi și provoacă mișcare interioară. Fiecare are căile sale spre regenerare și echilibru. Dar regula-cheie e în a rămâne prezenți în ceea ce se întâmplă în noi și în jurul nostru, autentici și atenți la ce încearcă să vină din interior către suprafață, acceptându-ne și lucrându-ne la rândul nostru emoțiile.
Eu mă găsesc într-o etapă a vieții în care am învățat să prețuiesc timpul: pentru lectură, drumeții prin pădurile Vienei, grădinărit, vreo insulă mică în mijlocul Mediteranei pentru echilibrul corp-minte. Pentru suflet, găsesc odihnă în bunătate, toleranță, în credință.
Rodica Vică: Într-o epocă în care narcisismul pare să fie la modă, aproape glorificat în discursul public, cum vezi tu această obsesie a societății noastre pentru propria imagine, dar și tendința de a-i vedea și eticheta pe cei din jurul nostru ca fiind „narcisiști”?
Lena Rusti: Toate lucrurile sunt, în general, bune când sunt cu bună măsură. Diferența dintre normalitate și patologie nu este calitativă, ci cantitativă. Tristețea, de exemplu, e o emoție sănătoasă și adaptativă, care să ne dea timpul de răgaz de care avem nevoie pentru a accepta o pierdere. Când tristețea devine disproporționată, ne agață și nu mai putem ieși din ea, ea poate deveni depresie și, atunci, nu ne mai e de folos, ci ne încurcă în a merge înainte.
Odată cu prea multă suferință apare și patologia. La fel și cu narcisismul. Narcisiști ne naștem și suntem cu toții, căci toți avem conștiința sinelui și ne îndreptăm către lucruri care ne sunt plăcute și de folos. Întrebarea e: cât de narcisiști suntem? Această trăsătură se așază pe un spectru – de la prea puțin la prea mult – trecând prin măsura de care avem nevoie pentru a construi relații sănătoase, cu respect față de cei din jurul nostru și față de noi înșine. Prea mult narcisism încurcă și sufocă pe cei din jurul narcisistului.
Era obișnuit, cu ceva vreme în urmă, ca atunci când întrebai pe cineva ce face, să nu spună că e trist, ci să se auto-diagnosticheze și să-ți spună cât de deprimat este. Dacă întrebi acum, obiceiul e să-i diagnosticăm pe ceilalți. Așa cum a te numi depresiv când ești trist sau descurajat doar pentru că „sună” mai dramatic devine lipsit de respect pentru cei care suferă de această boală foarte serioasă, la fel a construi drame narcisice în orice relații sociale devine lipsit de respect pentru acei oameni prinși cu adevărat în capcanele unor relații toxice și abuzive.
Cuvintele sunt puternice și, folosite prea ușor și prea mult, riscă să își piardă conținutul și să trivializeze suferința reală și profundă.
Rodica Vică: Se vorbește mult despre succes, premii și aplauze. Tu cum vezi diferența dintre oamenii care primesc recunoaștere publică și cei care își fac treaba în tăcere, în spatele “cortinei”?
Lena Rusti: Adler explică foarte simplu această dinamică. Cu toții ne naștem extrem de vulnerabili și dependenți total de mediu, dar cu nevoia de a supraviețui și de a aparține, care e esența socială a ființei noastre. Nevoia de a „crește” privind în jur și văzând ce este apreciat este la fel de naturală nouă cum e a firului de iarbă să crească. În psihologia individuală numim asta străduință spre semnificație, nevoia firească venită din interior de a ne mișca către mai bine, de la minus către plus. Sentimentul de inferioritate produs de oarece neputință, nevoie, insuficiență pe care o identificăm la noi comparându-ne cu oamenii din jurul nostru ne poate fi motivator pentru schimbare, pentru a evolua. Să luăm un exemplu pe care îl putem folosi ca metaforă și apoi extinde la întregul nostru stil de viață. Când suntem bebeluși, vedem pe cei din jur mergând în picioare și e firesc să ne dorim să mergem și noi, la fel cum e firesc ca cei din jur să ne încurajeze să îndrăznim să facem asta. Astfel, bun în esența sa, sentimentul de inferioritate ne mână să depunem un efort pentru a deveni mai buni. Ne construim ca atare o putere nouă și ne întărim sentimentul de apartenență în mediu. A merge ne poate deveni o putere pe care o folosim în slujba noastră și a comunității.
Dacă interpretăm reacția mediului ca una de suport și acceptare necondiționată, atunci dezvoltarea noastră are șanse să fie una armonioasă: încercăm să mergem cât de bine putem, dar rămânem cu sentimentul că acceptarea mediului este aceeași, indiferent de cum mergem. În mod normal, ne simțim încurajați să tindem către varianta cea mai bună a mersului nostru, către perfecțiune, dar nu ne simțim condiționați de atingerea ei.
Dacă însă cumva interpretăm acceptarea noastră ca fiind condiționată de performanța noastră pedestră, atunci ne perturbăm busola internă de acceptare necondiționată. Începem să credem că suntem iubiți și acceptați, că merităm să existăm doar în funcție de cum mergem. Această condiționare pune presiune pe noi și apare frica că s-ar putea întâmpla ceva care să ne împiedice să mergem, frica că nu mergem destul de bine, frica că trebuie să mergem cel mai bine dintre toți oamenii ca să ne găsim un loc printre ei.
Începem să credem că cei care merg mai repede sunt superiori existențial celor care merg mai încet. De la o așezare egală, bazată pe respect și acceptare, trecem la o așezare ierarhică a noastră și a celor din jurul nostru, în care nu mai relaționăm cu omul ca esență, ci cu modul în care el își mișcă picioarele. Începem să mergem tot mai mult, din dorința de a fi iubiți, apoi din frica de a nu fi respinși. Ieșind din metaforă, modul în care interpretăm dinamica noastră cu mediul în primii ani de viață devine astfel unul din factorii care ne definesc apoi în mișcarea noastră existențială. Mai mult, cu cât mai nesiguri ne simțim în noi, cu atât mai multă nevoie de confirmare căutăm în afara noastră.
Toate comportamentele de superioritate ascund în esența lor sentimente de inferioritate. Căutăm stima de sine prin atribuire, prin lucrurile pe care le avem, persoanele cu care relaționăm, imaginea pe care o creăm. Și nici străduința de a părea cât mai importanți nu pare suficientă – poate să apară și nevoia de a-i face pe ceilalți să pară mai mici, lupta de putere, frica ce se ascunde în spatele furiei și nevoii de a distruge pentru că nu ne putem conține sentimentul de neputință.
Toate aceste mijloace de a ne apăra dreptul de a fi, pe care îl simțim irațional atacat, pot crea momente în care ne simțim bine, dar niciodată nu pot fi mai mult decât momente, dincolo de care lupta continuă. Liniștea nu o putem găsi decât în acceptare de sine și respect față de ceilalți. Cu cât suntem mai nesiguri, cu atât devine lupta mai acerba și avem mai multă nevoie de recunoaștere din exterior.
Nevoia de a fi semnificativ, un lucru bun în esență, pentru că ne ajută să ne dezvoltăm continuu alături de ceilalți oameni, nu mai este văzută cu liniște și sentimentul că suntem acceptați necondiționat, ci ca o luptă existențială, în care trebuie să dovedim constant că avem dreptul de a fi. Aceste repere, nesprijinite în buna măsură a moralității, bunului simt, credinței, ne propulsează bezmetic într-o zbuciumare nesfârșită, unde ne îndreptățim pe noi proiectând asupra celor din jurul nostru propriile neputințe.
Acest tip de comportament vulnerabil îl putem observa și în dublă măsură: când ne uităm la ceilalți cu legea dreptății și îi trecem prin filtrul corectitudinii, dar ne uităm la noi cu legea iubirii, găsindu-ne explicații pentru greșeala pe care o condamnăm la celălalt.
În cele din urmă, liniștea interioară nu vine din succes, ci din cunoașterea de sine.
Rodica Vică: Când și de ce crezi că a început să dispară prezența lui Dumnezeu sau a Divinității din oameni? Crezi că această absență este reversibilă?
Lena Rusti: Dumnezeu nu are nevoie de noi ca să existe (doar dacă e vreun dumnezeu născocit de noi, după chipul și nevoile noastre). El există și are locul Său tainic în inimile noastre și nu a dispărut niciodată de acolo. A căuta și găsi acel loc e alegerea fiecăruia dintre noi în parte.
Rodica Vică: Există o presiune constantă de „a fi bine” și de a arăta o imagine impecabilă în fața celorlalți. Cum poate psihoterapia să ajute oamenii să accepte imperfecțiunea și fragilitatea?
Lena Rusti: Chiar pe un fond de acceptare necondiționată, lumea în care trăim are nevoie de repere morale de apartenență. Ele sunt ceea ce Adler numea Gemeinschaftsgefühl, un loc în care știm că ne întâlnim împreună, ca umanitate, cu respect fiecare unul pentru celălalt. Când avem încredere în noi, putem să ne conectăm la acest sentiment de apartenență, folosind ceea ce lumea ne oferă și contribuind la rândul nostru.
E o scrisoare pe care Steve Jobs și-a trimis-o lui însuși cu puțin timp înainte de a muri, știind că va muri. E o scrisoare de recunoștință adresată umanității ca sistem. E o lecție impresionantă de respect și conștientizare a interdependenței noastre și a fragilității ființei umane, care nu poate realiza nimic în singurătate.
Când însă ne lăsăm determinați de ceea ce credem că mediul așteaptă de la noi, nu mai suntem oameni liberi. Dăm celuilalt puterea de a ne spune cum să ne simțim, ne lăsăm ghidați de nevoia de a impresiona pe ceilalți și, dacă viața e destul de bună cu noi și nu ne provoacă distrugând sistemul de validare, nici nu ne dăm seama cât de periculos este acest lucru și cât de fragil e echilibrul interior.
Acesta este unul dintre lucrurile pe care psihoterapia le are cumva ca agendă ascunsă: să ajute oamenii să își găsească stima de sine și sentimentul de valoare ca oameni printre oameni.
Rodica Vică: Simți că spiritualitatea își mai are locul în viața omului modern? Sau crezi că această dimensiune a fost marginalizată în fața goanei după rezultate și performanță?
Lena Rusti: Pusă în umbra goanei după recunoaștere și rezultate, spiritualitatea poate să pară ignorată, dar nu poate să dispară. Unul dintre sentimentele de inferioritate cu care ne confruntăm, indiferent dacă ne convine sau nu, este că suntem ființe umane și deci muritori, iar spiritualitatea poate fi văzută ca o formă de răspuns la condiția noastră efemeră.
Dacă o privim ca relație a noastră cu transcendența, atunci nimeni nu scapă de întâlnirea cu spiritualitatea, nici măcar în postumanism. Din experiența mea – fără a generaliza – văd adesea oameni care se folosesc de un factor stresor pentru a căuta răspunsuri spirituale. Factorul de schimbare e mai mult ocazia decât cauza, fie că e necaz, înaintarea în vârstă sau pur și simplu ajung în acel loc în care, oricât de mult au acumulat, oricâtă faimă au obținut, văd că golul interior e tot acolo și înțeleg din asta că au nevoie să se uite în altă parte.
Rodica Vică: Dacă ar fi să lași un gând simplu, dar puternic, oamenilor care se simt pierduți sau blocați, care ar fi acela?
Lena Rusti: Răspunsul e întotdeauna în interiorul nostru. Să își ia timp să dea respect și înțelegere suferinței lor, să nu se teamă sau rușineze de ea și să caute să o asculte și să o înțeleagă. Sunt lucruri pe care le putem controla în viață și în acel spațiu suferința noastră devine o alegere. Dacă ajungem în acel loc, putem reformula relația noastră cu suferința.
Viața e plină de provocări și nu putem influența întotdeauna semnificativ realitatea, dar putem hotărî atitudinea noastră în fața realității. E un drum cu suișuri, coborâșuri și multe podișuri, dar ceea ce ne definește este direcția în care ne îndreptăm, nu unde suntem într-un moment anume.
E o pildă spusă de Sfântul Ioan Casian despre cineva care se întâlnește cu un pustnic în deșert și îl întreabă cu multă candoare:
– Dar voi, ce faceți toată ziua aici?
Iar răspunsul vine pe măsură:
– Cădem, ne ridicăm, cădem, ne ridicăm…
———————————————————-
despre Vienna Women Voices
Mai mult decât o simplă serie de interviuri, Vienna Women Voices se transformă într-o platformă inspirațională dedicată femeilor românce remarcabile stabilite la Viena, care excelează în diverse domenii – de la cultură și știință, la afaceri, medicină și diplomație. Inițiat de soprana Rodica Vică, acest proiect își propune să aducă în prim-plan realizările unor femei excepționale, oferind publicului povești autentice despre curaj, determinare și sensibilitate. Fiecare interviu dezvăluie parcursuri profesionale impresionante și transmite mesaje puternice despre solidaritate, sprijin reciproc și îndrăzneala de a visa.
Lansat simbolic pe 1 Decembrie 2024, de Ziua Națională a României, Vienna Women Voices subliniază rolul esențial al comunității feminine ca forță unificatoare și sursă de inspirație. Proiectul demonstrează impactul profund al femeilor care împărtășesc pasiunea pentru excelență și dorința de a contribui la schimbare.
Mai mult decât o simplă celebrare a succesului, Vienna Women Voices, devine un apel la unitate, la solidaritate și la construirea unei societăți mai echitabile – o societate în care visurile prind contur prin curaj, perseverență și colaborare.
