Mihai Traistariu: Toti imi spuneau Screech la scoala, era complexul vietii mele!

• Mama mea era o gospodina emerita, mereu o laudam. Ii placea mult sa gateasca. Mancam foarte des ciorbe facute de ea, de atunci am prins gustul pentru ciorbe si tot timpul caut sa am la masa ciorba. Sarmalele cu mamaliga erau, iarasi, preferinta mea, dar cel mai des mancam mamaliga cu branza si smantana. De atunci am ramas “virusat”, si acum, cand ma duc la un restaurant, asta e primul fel pe care il aleg. Imi mai plac ardeii umpluti – mama ii facea buni, si-acum salivez…

• Tot legat de mama si de mancare, imi aduc aminte ca, odata, facea cozonac, iar eu eram foarte entuziasmat si vazandu-ma asa, mi-a dat si mie o cana si mi-a spus sa pun aluat in ea, sa fac si eu cozonac. Asa ca am pus aluat, am adaugat si rahat si am facut si eu un cozonacel in forma de cana.

• Cand eram copil, eram foarte cuminte, eram chiar in extrema aceea de cumintenie totala! La scoala stateam in prima banca – singur m-am asezat acolo. Eram tocilar convins, eram cu mana in sus tot timpul. In clasa a opta am primit si o diploma pentru cel mai cuminte copil din scoala. Ar trebui sa-mi fie rusine pentru asta, pentru ca baietii ar trebui sa fie mai obraznici… Eu eram o momaie, si premiant, si olimpic! Dar, cu toate ca in timpul anului stateam numai in casa, fiind obsedat sa invat, in vacantele de vara stateam numai si numai afara! Ma trezeam la 9 dimineata, fugeam din casa si plecam cu copiii de la bloc prin imprejurimi. Deci, eram un stil de obraznicatura, totusi. Mergeam la furat cirese, struguri, tot ce se gasea, ne mai prindeau proprietarii… La un moment dat, cand tocmai terminasem scoala, nici nu luasem bine premiul, ca mi-am aruncat coronita cat colo si am plecat la furat de cirese. Ne-a dus in curtea unui om, ne-am urcat in copac, dar a iesit omul afara! Si m-am urcat pe casa si n-am mai vrut sa ma dau jos de acolo, de frica! Am scapat, cu chiu cu vai, si m-am dat jos abia dupa ce mi-a promis ca nu ma da pe mana politiei.

• Eu stateam la Piatra Neamt, unde era un hotel mare, hotel Central se chema. Hotelul asta avea niste geamuri imense, din sticla, la piscina. Ei, odata, am avut curiozitatea si pofta sa vad cum se sparg acele geamuri, frumos, rand pe rand! Am luat bolovani, cu copiii de la bloc, si i-am instruit cum sa arunce mai bine, ca sa vedem cu totii cum cad geamurile alea de cinci metri! Intr-o zi, a venit politia la usa, si-a raspuns mama: “Doamna, baiatul dumneavoastra a spart geamurile de la piscina, este anchetat, cautat etc”. Mama, de colo: “Baiatul meu?! Ia stati putin!”, si le aduce toate diplomele mele, inclusiv aia in care eram “cumintenia clasei”! Saracii politisti au plecat cu coada intre picioare, pentru ca mama i-a convins ca nu are cum sa faca baiatul ei asa ceva! N-am mai spus niciodata asta, asa ca acum afla proprietarii hotelului, daca citesc, cine le-a facut paguba.

• Pe la 16 ani, aveam niste pusee, niste crize si am vrut sa fug de acasa, intr-o noapte. Nu stiu ce aveam cu parintii, ca nu-mi facusera nimic, saracii! Dar m-am suparat pe viata si am plecat de acasa, pe la 11 noaptea, cu o umbrela, ca ploua. Si cum umblam eu, asa, pe coclauri, am inceput sa ma gandesc: Unde naiba merg eu, mai frate, unde ma duc casa, ca prostu’? M-am intors acasa si m-au luat ai mei la intrebari, dar nu le-am spus niciodata ca am vrut sa fug.

• In camera lui taica-meu era o oglinda formata din mai multe bucati, in care te puteai vedea si din fata, si dintr-o parte, si din spate. Ei, tot uitandu-ma in oglinda aia, am inceput sa dezvolt tot felul de obsesii: ca aveam nasul prea mare, ca dintr-o parte mi se vede nu stiu ce… Aveam obsesia asta, ca nu am capul perfect! Intr-o zi, mi-am facut o poza dintr-o parte – eram in clasa a opta, cand ma transformam – si m-am apucat sa decupez, ca sa-mi dau seama cam cat de mult trebuie sa iau din nas, cam cat trebuie ajustat din barbie si cat trebuie umblat la obraji. Vazusem eu prin filme ca poti sa-ti adaugi bucati de la barbie la nas sau de la obraji la frunte, asa ca planuiam sa-mi fac atatea operatii estetice, pana ce aveam sa ajung sa am un cap perfect. Era secretul meu, aveam toate schitele intr-un dosar, cu toate operatiile estetice pe care vroiam sa le fac la 20 de ani. Slava Domnului ca m-am trezit intre timp, dar atunci eram plin de complexe. Pentru ca eram plin de cosuri, mic de statura si ma refuzau toate fetele la dans…

• Astazi, nu mai am nici un fel de nesigurante din astea. Odata cu cariera, mi-au disparut toate complexele, pentru ca au inceput sa apara fete care-mi scriau “te iubesc”. Scrisori, apoi mailuri, SMS-uri…si am zis, stai un pic, ca uite, sunt fete care ma plac, deci nu-i chiar asa! Dar sa stii ca dorinta mea de a deveni celebru a venit tot din complexe. Mergeam pe strada si simteam ca nu ma vede nimeni. Ma gandeam: Doamne, am 17 ani, ies pe strada si o fata nu se uita la mine! Nici una nu intorcea capul, toate se uitau dupa aia inalti, frumosi, fotbalisti… Ori eu eram un pispirica, cu parul cret, plin de cosuri, mic de statura. Era un serial pe vremea aia, “Salvati de clopotel”, si-acolo era unul, Screech. Toti imi spuneau Screech la scoala, era complexul vietii mele! Ala care era cel mai naspa din serial erau eu! Cand eram la scoala si auzeam “Screech” in spatele meu, eram terminat! Si mi-am dat seama ca, daca ajung actor sau cantaret, o sa fiu cunoscut, o sa intoarca lumea capul dupa mine pe strada. Asta mi-am dorit, sa nu mai fiu un neica-nimeni. Si complexele alea care ma faceau sa stau mereu la margine s-au transformat in dorinta de a deveni celebru. Am facut cursuri de actorie in clasa a 11-a, am dat la Teatru, n-am intrat si am dat repede la Matematica-Informatica, facand facultatea, asa, mai cu juma’ de inima, ca nu-mi placea. Dar am facut apoi niste cursuri de canto la Iasi si m-am trezit dintr-o data la Mamaia, m-a vazut Costi Ionita si de acolo, am inceput cariera. Am avut mare noroc cu Costi Ionita, el a fost sansa vietii mele. M-a gasit la timp! Altfel, nu ma baga nimeni in seama, ca n-aveam fizicul lu’ peste… Iar impresare nu prea erau, in zona asta lucrau mai mult barbati, deci nici n-aveam cum sa gasesc pe vreuna care sa se culce cu mine si sa ma faca celebru. Costi m-a auzit la Mamaia, la repetitii, mi-a auzit trilurile alea: hihihiii, hahahaaaaa si gata, am facut trupa Valahia si am ajuns vedeta. Imi aduc si acum aminte cum mergeam la mormantul tatalui meu si vorbeam cu el. Si ii spuneam: Tata, vreau sa fiu si eu celebru, vreau sa ma cunoasca lumea pe strada, nu mai vreau sa fiu un nimeni. Acum, fix asta se intampla, cred ca dorinta mi s-a implinit. Azi, nu mai exista sa ies pe strada si sa nu spuna lumea: Uite-l pe Traistariu! Si vin la autografe, la poze. Sigur ca ma face sa ma simt bine, pentru ca asta mi-am dorit, sa ma simt important.

• Azi, nu mi-as mai dori sa-mi fac vreo operatie estetica. Nici statura nu ma mai incomodeaza, la vocea mea, nici nu s-ar potrivi sa fiu un cal de om. Pana acum vreo cinci ani, inca ma mai uitam prin reviste si vedeam cate o traznaie. De genul ca in China se fac operatii de prelungire a oaselor, dar mi-am dat seama ca ar insemna sa ma automutilez, asa ca…nici vorba, da-o-ncolo! Chiar sa ma maltratez singur?!

• Port cu mine Biblia in geanta tot timpul, peste tot pe unde merg. Am citit-o mai demult si o tin acolo, aproape.

• Fac fixatii cu anumite haine. Am blugi pe care ii port in fiecare zi, ii spal, iar ii port, iar ii spal… Am 30 de camasi, dar port numai patru, pentru ca tot alea imi sunt dragi. Si cu alte lucruri patesc la fel, port cate un pulover pana rugineste.

• Am vreo 10.000 de poze cu mine acasa, special pentru autografe.

• Nu am nici o bijuterie, acum nici ceas nu mai port. Cu ani in urma, purtam cercel in ureche, dar acum mi se pare caraghios, mi-a trecut.

• Am un telefon mobil demodat, pentru ca nu ma intereaza prea mult fitele, asa ca nu e ultimul racnet, dar e un telefon bun.

• Am, in schimb, o colectie de ceasuri. Cand ma duc undeva, de obicei in alta tara, imi cumpar ceasuri, de perete, de mana si de masa. Am gasit in Bulgaria, de exemplu, un ceas care are mecanismul intr-o piatra. Mai am unul in forma de ciuperca, altul in forma de pick-up, deci nu sunt ceasuri obisnuite.

• Cand imi cumpar haine, nu ma uit la preturi. Suna arogant, dar m-am dezobisnuit sa ma uit cat costa o haina. Intru si la reduceri, intru si la cele mai scumpe, nu am preferinte. Dar nu arunc sume colosale pe toale, cred ca daca am dat, cel mai mult, 150 de euro pe o haina e mult! Nu ma am cu asta, cu designeri, cu stilisti, nu suport idea, ma enerveaza de mor. Am vazut odata un fular de-al lui Botezatu, foarte frumos, ce-i drept, dar costa 2000 de euro! Cum sa dau 2000 de euro pe un fular?! Inteleg ca e brandul, inteleg si ce inseamna showbizul, dar totusi…Nu sunt cu fite, cu stiluri, cu moda, nu-mi place sa ma conformez modei. Eu am stilul meu, care nu prea e stil…dar imi place sa ma compot firesc, nu sa ma cramponez de o haina!

• Am tricouri marunte, de 30 de lei, tricouri de strada, de masina, cum le numesc eu. Iar alea care au fost de scena se transforma, dupa cateva luni, in haine de casa. Cat despre hainele cu care apar la televizor sau in concerte, fac o smecherie: port acum un tricou, apoi imbrac alte sapte, si-apoi il iau iaras pe primul. Sau le combin diferit, in asa fel incat lumea sa nu-si dea seama ca e acelasi. Ca doar n-o sa-mi iau cate un tricou nou pentru fiecare aparitie, ar fi o prostie. Eu sunt unul dintre artistii care nu prea refuza emisuni TV. Am calculat o data ca, intr-un an, am avut 100 de aparitii la emisiuni TV. Ar trebui sa am 100 de tricouri, ceea ce e o nebunie. Nu arunc cu banii pe haine, ca nu mi se pare firesc.

• Pana acum vreo trei ani, dormeam foarte mult, dar acum am un sentiment ciudat ca trece viata. Inainte, deschideam ochii pe la 7 si ma culcam la loc inca vreo patru ore. Acum, cand deschid prima oara ochii, atunci ma scol, gata! Pentru ca mi se pare ca trece viata pe langa mine, si eu dorm.

• Anul trecut, m-am speriat foarte tare ca o sa-mi pierd vocea, din cauza unor probleme de sanatate pe care le-am avut. De atunci, mi-am format un tabiet, sa inghit o lingurita de miere cu propolis, dimineata. E sanatos pentru tot organismul, si pentru voce. Seara, tot pentru voce, fac gargara cu bicarbonat.

• Eram odata la Valea lui Mihai, pe langa Oradea. Aveam concert in aer liber, intr-o campanie electorala. Si era atat de cald si de frumos, ca era plin de albine. La un moment dat, una s-a asezat chiar pe nasul meu. Am intrat intr-o panica groaznica, pentru ca eu cantam, eram pe scena! Am inceput sa dau din maini ca un disperat, iar lumea nu intelegea de ce… Altadata, dansam pe scena de mama focului, pentru ca asa aprins era publicul, incat simteam nevoia sa rup scena-n doua. Ce crezi ca am patit? Mi-a sarit adidasul din picior si a ajuns la vreo cinci metri distanta! Cei de pe scena au inceput sa rada de mine, miroseau adidasul si il treceau de la unul la altul, a fost groaznic! (rade)

• Am foarte multi prieteni, dar nu am unul singur pe care sa-l numesc “cel mai bun”, cu care sa vorbesc de toate. Dar ma bucur ca am prieteni in toate orasele, peste tot unde ma duc am cu cine sa ma intalnesc.

• Cand sunt foarte nervos, in exterior nu se vede absolut deloc, dar sunt foarte aspru la vorba. Si spun atatea lucruri, incat ii fac sa planga pe cei care m-au suparat. Le spun exact ce nu vor sa auda, ceva gasesc eu, un punct vulnerabil si ii fac praf din cuvinte. Daca e cazul! Dar, daca e o chestie minora, atunci trec cu vederea.

• De injurat, injur uneori… Si folosesc cuvinte urate, dar la modul frumos, nu sunt vulgar. Stiu ca suna ciudat, dar nu pot sa-ti explic cum fac asta. Le folosesc intr-un anume context. Maica-mea avea stilul asta, folosea cuvinte dure, dar intr-un mod atat de rafinat, incat nu deranjau. Cred ca numai un om istet poate sa faca asta, e o smecherie de om istet. Dar o fac numai cand merge, altfel n-o dau in bara cu lucruri din astea.

• Ma intalnesc cu tot felul de oameni, stau de vorba cu ei si dupa ce termin conversatia imi spun toti: Vai, am avut o mare placere sa te cunosc!. Nu credeam ca esti asa, aveam senzatia ca esti cam prostut, ca esti cam taranel… Si le spun: Mai, taranel mai sunt la imbracaminte, ca eu am o taraneala, asa, de la Piatra Neamt, de la Moldova. Dar prost nu sunt! Si ma intreb de ce ma cred toti asa! Probabil ca felul asta al meu de a fi, foarte sincer, ii induce in eroare. Vorbesc mult si dau tot din casa. De exemplu, de curand am declarat ca mi-as dori sa imi clonez mama. Ce-ar fi asa de rau sa fac asta, daca s-o putea, vreodata? Sau am mai facut valva cu o decaratie, in care spuneam ca mi-as dori sa intru in contact cu extraterestii. Asta sunt eu, asa sunt, ce sa fac? Dar asta nu inseamna ca sunt prost…

• Ma cred in continuare un pusti, chiar daca mai am cinci ani si fac 40! Nu vad nicicum batranetea venind, decat uneori, cand observ ca am niste fire albe la perciuni si nu le vad rostul. Pe la 60 de ani ma vad un om cu o mare stabilitate financiara. Mi s-a instalat dorinta asta, de a nu mai avea nevoie de bani. Probabil patron de hoteluri, de lanturi de restaurante, probabil vreun megastar la Hollywood, o vedeta internationala, daca s-o mai putea, ca uite, se duce vremea… Ma vad cu o familie bogata, eu vreau multi copii! O vila mare, la malul marii, dar nu m-as vedea traind in Romania, ci afara, iar vila sa ramana doar o casa de vacanta. Ma vad fericit si implinit, si foarte preoocupat de sanatatea mea si a omenirii, in general. Si directorul unui centru de cercetare in care am bagat deja milioane de euro, unde se vindeca deja cancerul si diabetul si unde se face, evident, si clonare de oameni! (rade) Toate problemele sunt rezolvate de specialistii angajati acolo, in colaborare cu extraterestrii, bineinteles! Colaboram de multa vreme, numai la noi, acolo, la centru! (rade in hohote)