Este prezentatorul emisiunii Impartial de pe Digi24, iar noi il cunoastem ca fiind, de-o viata, redactorul sef al postului de radio RFI Romania. Luca Niculescu este un jurnalist model, un om corect, un barbat in al carui cuvant te poti increde.
Anda Docea: In cei 20 de ani de jurnalism ai reusit sa iti pastrezi o pozitie in zona “nobila” a presei. Se poate practica aceasta meserie asa cum ai invatat-o la scoala, cum stii ca trebuie facuta?
Luca Niculescu: Nu cred ca presa ar trebui impartita in “nobila” si “plebee”, ci, eventual, in buna si proasta. Cred in continuare in valorile invatate in facultate, incerc sa le pun in practica, chiar daca e mai greu acum decat inainte, din diferite motive. Adevarul e ca, atunci cand am vreun dubiu in privinta modului in care trebuie tratat un subiect, ma intorc la manualul de jurnalism si, intr-un fel, viata devine mai simpla. Jurnalismul e o profesie a libertatii si a responsabilitatii. Esti liber sa spui ceea ce crezi, dar esti si raspunzator pentru asta. Difuzam in primul rand informatii, nu opinii, verificam stirile cat de bine putem inainte de difuzare, suntem atenti la cei care ne asculta, ne citesc sau ne privesc, dar suntem atenti si la cei despre care vorbim, evitam zvonurile si aproximarile etc. Lucrez de 20 de ani la RFI Romania, un radio care respecta criteriile despre care vorbeam mai sus, iar faptul ca am “garantia” RFI mi-a permis poate sa imi aleg cu mai multa detasare si celelalte colaborari. Intotdeauna am avut “luxul” sa lucrez in locuri in care nu au existat presiuni majore, fie ca e vorba despre Money Channel, TVR sau, de un an, Digi 24, o televiziune serioasa, care se revendica de la aceleasi valori pe care le practicam la RFI.
Marea Dragoste / Tango: Presa se afla sub incidenta presiunilor de tot felul – economice, politice. Unde trasezi o limita a compromisurilor?
Luca Niculescu: Nu imi place sa dau lectii, sa le spun celorlalti ce trebuie facut. E greu sa fii si jucator, si arbitru. In ceea ce ma priveste, vreau sa cred ca nu as face compromisuri compromitatoare, cum se spune. De exemplu, nu as putea sa mint cu buna-stiinta intr-un articol. Nu as suporta presiuni care sa mearga impotriva convingerilor mele etice. Daca astfel de presiuni s-ar intampla si nu ar mai exista vreun loc in Romania in care sa pot profesa asa cum cred, mi-as schimba meseria.
Marea Dragoste / Tango: Cum se vede lumea mondena prin ochii unui jurnalist care a evitat-o, in cea mai mare parte?
Luca Niculescu: Tocmai pentru ca nu o cunosc bine, nu prea pot sa spun mai nimic despre ea. Sigur ca, din afara, lumea mondena poate parea superficiala si usor criticabila. Am cunoscut insa oameni din asa-numita “lume mondena” cu preocupari care numai superficiale nu erau: lecturi, o mare sensibilitate artistica, interes pentru viata publica etc. Deci nu pot vorbi despre ceea ce nu stiu.
Marea Dragoste / Tango: Cum iti explici atractia publicului pentru senzational, in defavoarea manifestarilor culturale, de exemplu?
Luca Niculescu: E o atractie naturala, as zice. Tuturor ne place sa ne uitam pe gaura cheii, nu? Problema in Romania nu e ca exista presa care se ocupa de chestiuni mondene, ci ca asa-numita presa de referinta este deseori tentata sa faca acelasi lucru. Din cauza presuspusei audiente, jurnalele si “televiziunile serioase” nu ezita sa sara gardul in ograda presei care se ocupa de senzational. Nu vreau sa imi amintesc ce s-a intamplat in cazul sinuciderii Madalinei Manole, cand presa romaneasca, aproape fara exceptie, s-a comportat lamentabil. E indecent sa faci spectacol dintr-o sinucidere. Revenind la atractia publicului pentru senzational, e o chestiune de tip “oul sau gaina”. Oamenii se uita la ceea ce difuzeaza televiziunile si pentru ca asta e ceea ce li se propune. Sigur ca exista si o anumita ipocrizie in societate: la sondaje oamenii raspund ca vor emisiuni culturale, pentru ca apoi sa vedem ca acelea sunt cel mai putin urmarite. Tine si de imaginatia jurnalistilor, care nu reusesc mereu sa propuna programe culturale atractive, dar, inca o data, cred ca in general, in toate societatile, subiectele “trash” fac mai multa audienta decat cele culturale. As indrazni sa spun ca televiziunea cea mai buna in Europa e canalul franco-german ARTE. Audienta lui, in Franta si in Germania – doua tari “evoluate”, nu-i asa? – e de 0,3 la suta…
Marea Dragoste / Tango: Exista un mod elegant de a trata subiectele controversate?
Luca Niculescu: Depinde de media, de subiect, de jurnalistul care acopera subiectul… Cred, ca regula, ca tratarea unui subiect controversat inseamna prezentarea opiniilor tuturor partilor implicate, trebuie sa ne ferim de judecatile pripite, de clisee. Aici e unul dintre riscuri, chiar daca esti de buna credinta: dupa 20 de ani de presa ti se poate intampla sa crezi ca stii, ca ai o idee despre cine e responsabil, ca ai mai trecut prin asta si ca “simti” subiectul. Nu e chiar asa: intotdeauna trebuie sa asculti si cealalta parte implicata. Apropo de modul de a trata subiectele controversate, in emisiunile pe care le moderez evit sa imi expun parerea. Prefer sa incerc sa il pun pe invitat in fata propriilor contradictii, daca am impresia ca exista.
Marea Dragoste / Tango: Ce regreti in alegerile facute ca jurnalist?
Luca Niculescu: Sunt unul dintre cazurile fericite, nu am regrete majore! Mai in gluma, mai in serios, comunismul a cazut exact la timp, aveam 18 ani, si am stiut imediat ca vreau se fiu jurnalist. Am avut sansa sa am profesori excelenti la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, apoi am intrat imediat la RFI. Am lucrat intotdeuna in medii “sanatoase” sau, chiar daca nu erau mereu sanatoase, eu fusesem vaccinat, deci cred ca stiam cam cum sa ma feresc de un pericol sau de altul.
Marea Dragoste / Tango: Cum vezi viitorul jurnalismului adevarat, de calitate?
Luca Niculescu: Aceasta e cea mai grea intrebare. Cand am intrat in meserie, in 1992, scriam inca pe masini de scris, nu aveam niciun calculator in redactie, faxul era o inventie recenta, nu exista internet. Mergeam in stagiu in tipografii unde se culegeau litere de plumb, ca in secolul XIX! Azi avem internet de mare viteza, Facebook, Twitter, I Phone, I Pad, Google, “smart tv“ etc. S-a produs o adevarata revolutie – unii o compara cu inventia tiparului in secolul al XV-lea. Acum 20 de ani jurnalistii erau pe un piedestal pentru ca erau, intr-un fel, stapanii informatiei. Erau “istoricii clipei“, cum suna un cliseu de dinainte de ’90. Oamenii se informau de la noi, jurnalistii. Lucrurile s-au schimbat radical. Jurnalistii au coborat de pe piedestal, informatia e la indemana oricui, oamenii se informeaza unii pe altii prin retelele sociale, “ciugulesc“ informatia ici si colo, nu mai au timp sa citeasca articole elaborate si se multumesc cu titlul si cu primele paragrafe dintr-un articol. Mass-media traditionala dispare incet-incet. Presa scrisa a fost prima victima, televiziunea cunoaste si ea acum o perioada de transformari profunde… Paradoxal, radioul pare ca supravietuieste ceva mai bine (desi i se prevedea moartea inca din anii ’50), pentru ca, atunci cand te afli la volan, e media cea mai accesibila. Suntem intr-o situatie ambigua: exista mai mult acces la informatie ca niciodata, dar presa se teme – ca niciodata – ca va disparea. Optimistii spun ca presa se va reinventa, ca se vor gasi formule prin care jurnalismul va supravietui. Nu sunt atat de sigur ca vom supravietui toti. Probabil ca informatia va continua sa existe intr-o forma sau alta, dar concurenta a devenit globala si multe media vor disparea. Ganditi-va ca, intr-un fel, ziarele din Romania sunt in concurenta cu cele din SUA, Marea Britanie sau Franta. Cititorul obisnuit are oricum din ce in ce mai putin timp disponibil pentru lectura articolelor si si-l poate petrece citind un editorial din Romania Libera, New York Times sau Liberation. Poate asculta un post de radio din Bucuresti sau un post de jazz din New Orleans! Ca urmare, cred ca unii vor supravietui, dar viitoarea generatie de jurnalisti, la nivel mondial, va fi mult mai putin numeroasa decat cea de la sfarsitul secolului XX.
