Cea mai recentă carte a Anei Blandiana, “Soră Lume”, apărută la Editura Humanitas, ne invită într-un univers redefinit prin harul și frumusețea din ochiul poetic și curajos al privitoarei Ana Blandiana. Iată câteva citate din carte…
AURĂ
Prin lentila măritoare a certitudinii că lumea pe care o vedeam, o vedeam pentru prima și ultima oară, totul căpăta o aură aproape magică. (pg.5)
ÎNTRUPARE
Muzee, situri arheologice, biserici și palate, știute dinainte pe dinafară din albume și cărți, mi se părea că se întrupează din ideea mea despre ele și, cercetându-le, aveam senzația că verific dacă trecerea în realitate s-a produs exact. (pg.5)
ÎNTOARCERE
Este o întoarcere menită să descopere ce a rămas după ce a fost fixată în pagini aura, poezia, frumusețea supraviețuitoare. (pg.5)
COMPARAȚII
Este un fel de a-mi aminti nu doar ce am trăit, ci și ce am fost în stare să înțeleg și să spun atunci, și sunt în stare acum, din ceea ce am trăit. Și, mai ales, în ce măsură eram în stare atunci, și sunt în stare acum, să compar și să trag concluzii din comparații. Comparații între țări, popoare și istorii diferite, comparații între sisteme politice, stări materiale și niveluri de cultură diferite, între mentalități și revelații, și chiar între ochiul meu care selecta atunci și ochiul meu care vede azi. Iar astăzi ochiul meu vede mai mult idei decât forme, mai mult istoria decât timpul. (pg.6)
COMPASIUNEA
Dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea. Și cei bogați, și cei săraci, și cei norocoși. Și cei fără noroc, și frumoșii, și urâții, și învingătorii, și învinșii, și inteligenții, și proștii, și șmecherii, și naivii, și înțelepții, și nebunii, toți au sfârșit prin a-mi trezi compasiunea, despre care cu timpul am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere. (pg.7)
LUME
În Fals tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al țării. Acum este vorba despre lume. O lume pe care am încercat să o descopăr, să o înțeleg și care – în pofida a tot ce am dedus și a tot ce mi s-a explicat – mi-a lăsat sentimentul tulbure că n-o cunosc cu adevărat, nu pentru că n-am fost în stare să o înțeleg, ci pentru că ea nu se înțelege pe sine. Pentru că ceea ce voiam să aflu mereu a fost nu numai cum este, ci și de ce este cum este. Iar la această întrebare nici ea, lumea, nu știe să răspundă. (pg.9)
STRĂINĂTATE
Folosesc acest termen cu întreaga greutate pe care o avea înainte de 89; în ultimii treizeci de ani, amestecul lumilor l-a erodat și l-a golit de conținut – nu numai prin dispariția frontierelor, ci și prin sentimentul de înstrăinare de acasă. Acest sentiment ciudat este mai apăsător azi decât în timpul dictaturii, pe care o simțeam ca pe o apăsare exterioară, nu lăuntrică, în profunzime, ca acum. (pg.10)
SOLUȚIA
Pentru mine, atunci, ca și acum, soluția a fost întotdeauna aceea de a mă întoarce acasă. Acasă în țara mea, în orașul meu, în casa mea, în camera mea și – în cele mai grele momente –, atunci când toate acestea tindeau să-și piardă consistența, în pagina mea A4. (pg.10)
AMINTIRE
Sau poate dispariția în timp a țintei acelei călătorii, care îi pune la îndoială și sensul, și misterul, poate fi extinsă asupra tuturor călătoriilor, întâmplărilor, ființelor, care în felul acesta devin, prin zădărnicie, mai misterioase și mai semnificante. Sau poate, și mai probabil, revenirea după decenii – cu descoperiri atât de catastrofale încât par aproape incredibile, iar lipsa de credibilitate se întinde și asupra vechilor impresii – creează o stare de spirit pe care nu am trăit-o numai atunci. Amintirea aceea reprezintă prototipul, pattern-ul unor nenumărate reveniri care mi-au dat peste cap primele înțelesuri, clonând stângacea rostogolire în mister de la începutul vieții în nenumărate variante sibilinice. În orice caz, simt că există în această amintire, îndepărtată și tulburătoare, o concluzie pe care nu sunt în stare să o trag, dar care poate încheia multe alte amintiri. (pg.19)
EXIL
Cât despre Paris, am cunoscut atunci Parisul exilului românesc și exilul românesc al Parisului, atât de topite unul într-altul, încât senzația rămasă a fost mai degrabă a descoperirii României, în forme nebăbuite, sau, dimpotrivă, știute pe de rost din repetatele povestiri ale Tatei, pe care nu le-am simțit niciodată ca pe niște părți ale realității. (pg.69)
EXPERIENȚĂ
A fost o experiență pe care, într-o atmosferă de empatie și de libertate în bună măsură iresponsabilă, în pofida spiritului critic devoltat între timp, mi-o amintesc cu o nostalgie curată. (pg.69)
EMOȚII
De altfel, țin minte în mai mare măsură acele emoții de dinaintea plecării, decât pe cele trăite în realitatea faptelor, pentru simplul motiv că acestea din urmă au fost pulverizate pur și simplu de tornada evenimentelor. (pg.69)
PARIS
Umblatul prin Paris avea două scopuri: să descopăr orașul, să văd monumente, să vizitez muzee, ca să am sentimentul că nu am fost degeaba în Orașul-Lumină și că nu mă pregătisem degeaba cândva, luni și luni pentru descoperirea lui, iar, pe de altă parte, să văd ce se întâmplă în continuare și, mai ales, ce semnificație are ceea ce se întâmplă. (pg.83)
NOTRE-DAME 1968
Mă fascinează întotdeauna misterioasele motive care i-au făcut pe arhitecții medievali să așeze monștri pe acoperișul catedralei Notre-Dame, ca niște paznici neînduplecați ai vămilor văzduhului, ca niște cerberi ai urcării spre cer. Ajunsă sus, privind de acolo viermuiala agitației și a luptelor de stradă și Bulevardul Saint Michel cu arborii tăiați ca să fie transformați în baricade, m-am gândit că poate, așa cum credința își avea monștrii deasupra, ascunși printre turnuri, libertarea își avea și ea monștrii ei. (pg.84)
DECEMBRIE 1989
Mi-ar fi greu să spun de câte sute de ori am răspuns de-a lungul ultimilor 30 de ani la întrebarea dacă, după părerea mea, ceea ce am trăit în decembrie 1989 a fost o revoluție sau o lovitură de stat. Răspunsul meu era: a fost și una și alta. Nu e nici o îndoială că a fost o lovitură de stat, dar cei ce au murit la Timișoara până în 20 decembrie și la București, Cluj, Sibiu, în 21, au murit cu eroism, învingându-și frica și convinși că participă la o revoluție, iar prin jertfa lor revoluția a existat sau, cel puțin, în memoria lor, trebuie să existe. (…) De altfel, care dintre revoluțiile lumii – este destul să ne gândim la cea franceză – nu au fost amestecuri impure, în a căror compoziție nu au intrat indigest crime și intrigi, lovituri de stat și atrocități abominabile, cărora exaltarea schimbărilor șocante le-a dat mai târziu glazură romantică, girată de istoria oficială? (pg.91)
A FI LIBER
Cum este să fii liber, ce trebuie să înțelegi din asta, ce poți să faci cu libertatea? Ce putem face cu libertatea? Amintirea mea se încheie cu liniștea bruscă, suspendată după semnul de întrebare, ca o enormă surpriză de natură aproape filozofică, care nu putea decât să urce lacrimi în ochi sau să pună un nod în gât. (pg.95-96)
DEZILUZIE
Realitatea nu reușește de obicei să țină pasul cu amintirile nostalgice. (pg.112)
POVESTITOAREA
O ascultam și noi așa cum se ascultă basmele: cu fascinație și înduioșare. (pg.115)
ACASĂ
– Ați spus să mă ducă acasă și de venit, veniți tot de acasă.
Cred că n-a fost ușor să vă hotărâți să vedeți cele două capete ale drumului, i-am spus eu cu blândețe, în timp ce simțeam că în curând o să încep să plâng. Dumnezeu v-a dat o mare putere să vă întoarceți dintr-o lume într-alta și să vă păzească să nu cădeți între lumi. (pg.119)
PRETEXT
(…) o bursă americană a fost prilejul, modelat cu inteligență și încăpățânare, nu numai de a descoperi un continent străin la care nu visasem niciodată, ci și de a împlini niște visuri care nu sperasem niciodată că s-ar putea împlini. Era ca și cum America ar fi fost doar pretextul drumului spre America și dinspre America, așa cum în gândirea indiană calea cuprinde scopul în sine. (pg.125)
TIMP
Înfrângerea ultimelor transatlantice a pus punct definitiv răbdării timpului care a încetat să mai fie răgaz, devenind doar grabă, ardere de etape, viteză nebună. Faptul că am mers în Statele Unite cu vaporul a îmbogățit nesfârșit America noastră, adăugându-i nu numai romantismul care îi lipsea, ci și nostalgia pe care n-aș fi descoperit-o altfel. (pg.137)
IMAGINE
Numai Dumnezeu știe dacă ne vom mai întoarce vreodată. Și am vrut ca, înainte de plecare, copiii mei să vă vadă, să fiți ultima imagine din România pe care să o ducă dincolo și să n-o uite niciodată. (pg.140)
CONSUM
Indiferent însă de anvergura sau de motivele locale care se afla la originea lor, proliferarea festivalurilor de poezie în ultimele decenii se explică printr-un profund fenomen psihologic: oboseala de consum. (pg.157)
FESTIVALURI
În timp ce unele sunt mici capodopere de organizare devenite aproape opere de artă, altele sunt mândre de caracterul lor boem și aiurit, iar altele sunt pur și simplu liste riguroase de recitaluri în care nu intervine nimic care ar putea bruia atenția urmăririi versurilor. Adevărata deosebire dintre ele nu este însă nici formatul, nici importanța poeților, ci numărul ascultătorilor, impactul public. (pg.157)
SPIRITUALITATE
Oamenii nu pot trăi la nesfârșit numai din materialitate, muncind tot mai mult, ca să câștige tot mai mult, ca să mănânce tot mai mult, ca să facă tot mai multe cure de slăbire…O întorcere spre spiritualitate se produce aproape fără voia lor, aproape fără să-și dea seama. Și chiar dacă nu reușește să urce – după secole de secularizare – până la religiozitate, întoarcerea la poezie poate fi o încercare de salvare spirituală. (pg.158)
POEZIA
Ce caracteristică, ce disperare a epocii noastre determină această căutare a salvării printr-o aură a cărei definiție nu se cunoaște și care, asemenea lui Dumnezeu, nu se poate demonstra că există? (pg.168)
NOSTALGIE
Era un fel de nostalgie împinsă până în pânzele albe, sfâșiate între acolo și aici, între trecut și prezent, între ceea ce nu are cum să mai fie, dar nu are cum să dispară. Trăiau la celălalt capăt al lumii cu mintea și sufletul ocupate aproape în întregime de ceea ce era acasă, mai mult decât noi, cei ce trăiam acolo. (pg.181)
DESPRE REGELE MIHAI
* Știam că după 89 și după interzicerea intrării regelui în România, mulți români s-au hotărât să-l viziteze ei pe rege, și sunt convinsă că, pentru mulți dintre ei, vizita la Versois a reprezentat o experiență existențială și un eveniment aproape magic. (pg.279)
* Și așa cum în adolescență, locuind în același cartier cu Lucian Blaga, nu mi-a dat niciodată prin minte să-i sun la ușă, ba chiar, trecând pe strada lui, traversam pe trotuarul de vizavi, nu numai pentru a-i vedea mai bine casa, ci și pentru că prea marea apropiere mi se părea o formă de obrăznicie, tot astfel ideea de a o deranja pe Majestatea Sa acasă, pur și simplu pentru a-i mărturisi nesfârșita mea admirație, mi se părea nu numai o necuviință, ci aproape o insolență. Dar poate că exagerez, poate că pentru rege toți acei vizitatori veniți anume din țară reprezentau – într-o perioadă fără speranță – persistența speranței într-o adeziune subterană. (pg.279-280)
* I-am mărturisit la Versois interlocutorului meu cât de rău mi-a părut că n-am avut curajul să-l invit în casa noastră din Comana, o casă bătrânească, cu pridvor, pătul și cuib de rândunele, construită cu mâna lui de țăranul care o locuise până la moarte, înaintea noastră, o casă care nu visase niciodată că ar putea fi vizitată de un rege.
* Un rege care nu se gândise niciodată c-ar putea vizita un poet, a zâmbit regele, încheind într-un mod grațios și altruist amintirea. (pg.284)
* În pofida tuturor dezamăgirilor, sau poate chiar din cauza dezamăgirilor nesfârșite, românii aveau nevoie de el, de prezența lui nu doar ca rege, ci ca model uman, ca simbol al continuității unui fir care nu se rupsese de tot. Cu sau fără tron, destinul lui a fost unul exemplar, și acest exemplu de demnitate, subliniată de suferință, este ceea ce ne lipsește, este punctul de sprijin necesar în universul tot mai labil și ambiguu al istoriei recente. (pg.294)
* Pe drumul de întoarcere, în timp ce în minte mi se roteau propoziții, cuvinte, idei ascultate în ultimele ore, iar în urechi îmi răsuna încă vocea guturală și stinsă, cuprinzând o oboseală care nu era fizică și o tristețe care nu era doar a unui om, ci a unei epoci, m-a străbătut deodată, ca o armă albă, gândul că stătusem de vorbă cu unul dintre cele mai tragice personaje ale istoriei noastre. (pg.294)
* Și totuși, acest personaj tragic a avut curajul și puterea organizării grevei regale și a actului de la 23 August, care l-au transformat dintr-un subiect de istorie într-un autor de istorie. (pg.294)
* A fost cel mai iubit dintre regii României, iar dragostea pe care oamenii simpli i-au purtat-o avea ceva din felul în care este descris în basme Făt-Frumos, cel care învinge cu ajutorul albinelor și al furnicilor. De altfel, oricât ar părea de ciudat, acest prinț cu rădăcini în Almanahul de la Gotha a devenit, în perspectiva timpului pe care l-a trăit, un adevărat simbol al poporului român, așezat, împreună cu el, în locul unde se bat munții în capete, fiind mereu învins și reușind totuși mereu – dar cu ce preț! – să rămână el însuși. (pg.295)
CERNĂUȚI
Tata își făcuse studiile de drept și de teologie la Cernăuți și ne crescuse, pe sora mea și pe mine, într-un adevărat cult al acestui oraș, pierdut pentru noi, despre farmecul și frumusețea căruia ne povestea cu accente aproape mitice. Când am ajuns la Cernăuți însă, realitatea și-a luat, fără scrupule și reticențe, revanșa. Peste orașul din povestirile Tatei se așternuse, ca un praf gros, istoria sovietică, un praf care estompa contururile, pe care abia dacă mai reușeam să le descopăr și să le refac după ghidul amintirilor din copilărie. (pg.298)
EMISFERE
(…) în pofida începutului de mondializare, cele două emisfere, estică și vestică, rămân, cultural vorbind, neamestecate, deși folosim și noi hârtia și praful de pușcă inventate de chinezi și folosesc și ei trenurile, avioanele și mașinile inventate de europeni. Rămânem străini, marcați mai puternic de conștiința misterului care ne desparte decât de recunoștința pentru traiul de zi cu zi. Tehnica se globalizează, cultura nu. Filozofia rămâne apanajul Europei, înțelepciunea aparține Asiei. Doctorii europeni văd corpul omenesc ca pe o asamblare savantă de mecanisme care produc viața, în timp ce pentru doctorii chinezi viața este o eternă vibrare de energii. (pg.321-322)
COINCIDENȚE
Circulă pe internet o scurtă listă, concentrată ca un poem, cu titlul COINCIDENTE? 1720 Ciuma, 1820 Holera, 1920 Gripa spaniola, 2020 Coronavirus. Semnul întrebării pare să fie răspunsul la curiozitatea dacă are cineva controlul situației. Pare că evoluăm într-o povestire fantastică cu misterul bine întors din condei și subtile sugestii mistice. Efectul este o puternică impresie de irealitate. (pg.418)
TEAMĂ
Fraza care revine cel mai adesea în analizele de viitor ale medicilor și economiștilor este Nimic nu va mai fi ca înainte. Mai complexă decât ar părea, așa simplă cum e, semnifică dublu și contradictoriu. Ea spune cu egală neliniște că ne e teamă că totul se va schimba și că ne e teamă că s-ar putea să nu se schimbe nimic. (pg.419)
PANDEMIE
Și nu pot să nu mă întreb oare: – indiferent dacă mă va ucide sau nu – acest virus nu va fi cel care m-a învins ca ființă liberă de determinări, independentă de circumstanțe? Nu știu dacă, ieșită din interdicțiile categoriei obiective de vârstă, voi mai avea curajul să mă întorc la libertatea subiectivității mele. Deși știu că obiectiv nu înseamnă neapărat corect și adevărat, voi mai avea puterea să sfidez calendarele restului lumii și să-mi urmez propriul timp, inventat miraculos de la o zi la alta? Iată o întrebare pusă în timpul pandemiei într-o carte nu despre mine, ci despre lumea prin care am trecut și despre timpurile ei, întrebare la care vor putea răspunde sau nu doar viitoarele mele cărți. (pg.425)
Citate selectate de Jeni Plosceanu
