Ca sa scriu despre intoarceri trebuie sa-mi pun muzica de intoarceri, sa ma imbrac de intoarceri, sa ma spal pe fata cu agheasma intoarcerilor si sa-mi clatesc gura cu apa lor de dinti, cu gust de frunze arse. Altfel, geaba chichirez galceava!
Si-atunci ascult un fado de Coimbra, mai putin cunoscut, dar la fel de plin de pasiune, http://www.youtube.com/watch?v=79i2OuIpZI8. Leoarca de saudade.
Nicio plecare nu seamana cu alta, dupa cum nici intoarcerile nu se aliniaza sub acelasi drapel tridureros. Caut smerita in fiecare drum o adiere de aripa de inger, desi stiu ca se indupleca sa bata doar cand ingerul sfarseste descult, in balta mea cu lacrimi, si nu stie cum sa-si ia, mai repede, zborul. Mi-e naturelul simtitor si plang si iert, si iar plang si iar iert vorbe, taceri, tradari, ce mai, sunt eterna Mangafa, care pleaca mereu, maine miercuri, la Ploiesti. Aceasta mi-e pedeapsa data de zei. Cand incepe sa se imputineze in candela uleiul rabdarii, se inroseste flacara a parere de rau si toata vraja clipelor tihnite se sparge ca ultima cescuta de portelan a bunicii. Nu sunt un om rabdator, dar ma tratez. Rabdarea mea e oscilanta si dupa facultati. Uneori mi-e data cu carul, alteori, cu paharul. Pentru ea ma rog la icoane, in ajunul plecarilor, caci timpul, dupa cum se spune, e o creatie dumnezeiasca.
Cu ani in urma, noptile albe mi se pareau o victorie a tineretii mele, mi le probam pe degete ca pe inelusele cu pietricica de pe tarabele tigancilor. Toate-mi veneau, toate-mi placeau si toate-mi stateau bine. Acum, ba nu-mi intra pe degetele umflate de gingasia frageda a detergentilor, ba li se clatina pietricica, ba nu li se asorteaza stralucirea cu manicura mea austera. Ma strang, ma rod, nu-mi mai convin. E semn ca trebuie sa schimb taraba.
“Nu se poate asa!, mi-am spus, e inca vara, trebuie sa-i gasesti noptii acesteia macar un cercel, o aroma, un susur, chiar daca porti in spate, ca un dromader supus ce esti, cocoasa unei lungi si umilitoare escale!” (De ce “umilitoare” iti voi povesti altadata, cand va veni vorba despre taramul interzis Elvetia). “Aduna-ti cuvintele din portofelul spaniol si vezi cam de cat iti ajung!” (Eu port mereu doua portofele, la mine, Doamna, dupa cum bine stii, si platesc cuviincios in ce mi se cere, straduindu-ma sa nu incurc portofelele prea des. Duminica trecuta, vorbeam, in statie, cu o doamna – in romaneste – apoi m-am suit in autobuz si i-am spus soferului ”Buna ziua! Un bilet pana la X…, va rog”. El mi-a luat banii si mi-a dat biletul fara niciun cuvant, uitandu-se la mine, parca dojenitor: tu quoque, Brute… Tot eu m-am mirat ca ce-are, e tare vorbaret de obicei! Apoi, am realizat ca ii platisem cu un banut romanesc… Am incercat sa ma revansez la coborare cu un sonor salut in spaniola. …Alta mancare de peste!)
Ma astepta o patimita si alba noapte de aeroport. Tocmai cand intelegeam la adevarata sa valoare, eroismul lui Praslea cel voinic (in stare sa intre in padurile lui Morfeu si sa nu cada secerat), tocmai cand auzeam pocnind scobitorile imaginare cu care ma straduiam sa-mi tin pleoapele deschise, María Raquel a venit langa mine. E din ostirea Ingerului Verii, caci m-a intrebat direct cum ma cheama, pe mine si pe fata care dormea chinuita, cu picioarele suite pe carucior. Eram numai noi patru sub taraitul neindurator al neoanelor, iar fetita de patru ani a decodat perfect situatia: ea era cu mamica ei care-i pregatise un culcus ideal pentru trupsorul de cafea braziliana. Observase cum facusem acelasi lucru si trasese just concluzia: cu cine poate calatori o fetita, daca nu cu mama ei? Apoi, privind-o compatimitoare, (cum de putea sa doarma, oare, intr-un loc magic ca aeroportul acela?) a vrut sa stie cati ani are cea careia ii tot inveleam mijlocul bronzat. Nu a impresionat-o deloc cifra si a trecut de indata la ceea ce o framanta: “Vrei sa te joci cu mine?” Bagase de seama cum ii admirasem codita ridicata in varful capului, rochia scurta, cu flori, ridicata obraznic la spate, piciorusele cu degete de ciocolata, in papucei sprinteni. Am privit spre mama ei, care zburda pe pajistile comunicarii, calare pe un smartphone. La inceput am avut oarece rezerve, stiam cum mi-ar fi crescut mie, tepi, in priviri, daca o Straina ar fi acceptat sa se joace cu fiica mea de patru ani, dar brazilianca imi zambea incurajator, bucuroasa ca fetita ei isi gasise o alta ocupatie. Si am acceptat. Din clipa aceea, timpul a devenit diafan, si un spiridus a scuturat pulbere de aur peste noaptea mea alba, limpezindu-i apele. Ne-am jucat de-a tot ce-a vrut ea: am baut din cescute cat un degetar, mi-am probat zeci de bratari si coliere din plastic, i-am fost pe rand tovaras, spectator si asesor. Ingerita mea purta cu ea nu mai putin de 14 posetite, pe care si le-a probat rabdatoare in geamul biroului de la Lufthansa. Asorta la fiecare alte margele, mai mari, mai mici, mai lungi, mai scurte. Eu eram asistentul personal, i le pregateam si i le incheiam la ceafa plina de zulufi. I-am pus esarfa mea lunga, in fel si chip, ca val de mireasa, ca basma musulmana, ca sari indian. Cu toate-i statea minunat si-si dadea perfect seama de asta, sucindu-se in fata geamului, ca sa se vada mai bine. Am indraznit sa-i ofer o ciocolatica cu rom: a mancat puiul de brazilian un produs 100% romanesc si i-a placut. Mi-a multumit simplu, cu un pupic pe care l-am primit emotionata. Vorbea spaniola mult mai bine decat mama ei, cu pronuntat accent portughez. Uneori, facea pe traducatorul simultan, mijlocind putinele fraze pe care noi le schimbam. M-am scaldat in increderea si dulceata ei, ca Magda Isanos in celebrul ei vers: “Ma scald in zi ca un copil in rau”. La plecare, mi-a atarnat bratele rotunjoare de gat si si-a lipit obrajorul de ciocolata fina, de-al meu. “Mirosi frumos”, mi-a soptit si mi-a dat ultimul pupic. “Tu si mai si”, i-am raspuns, cantarindu-i in palme codita pufoasa, de papusa vie. Cand carucioarele noastre au luat-o in directii opuse, catre aceeasi dimineata de septembrie, am stiut ca ruga imi fusese ascultata si i-am facut cu mana ingerasului negru pana cand a pierit dupa coloanele aeroportului. “Me llamo María Raquel”. Direct in inima mea.
P. S. “Ma scald in zi ca un copil in rau. / N-am ieri, nici maine, si voioasa-n uliti / privesc cum trece soarele cu suliti / si ma gandesc la vara si la grau.” Adica, la Intoarcere, Doamna, la Intoarcere…
