Multe lucruri si situatii se vad diferit faca folosim distinctia intre “a fi” si “a face”. Primul termen al distinctiei se refera la o stare, la ceva ce este – de pilda, “sunt fericit” -, cel de al doilea termen se refera la un proces, la ceva care cere si se desfasoara in timp – de pilda, “fac mancare”, “ fac gimnastica”. Deci, la ceva ce curge in timp.
Mare mi-a fost mirarea si chiar m-a pus pe ganduri faptul ca in Grecia se spune “fa rabdare” si nu, asa cum se spune la noi, “ai rabdare”. Cu alte cuvinte, rabdarea la greci se face, este rezultatul unui process, cere ceva efort, despre ea nu se poate spune ca “este” sau “nu este”.
Rabdarea este, deci, ceea ce se confunda cu trecerea unui timp si tocmai din aceasta cauza ea este atat de strans legata de asteptare.
De ce unii oameni au rabdare sau “fac rabdare” – cum ar spune grecii -, iar altii nu au? Sau, mai corect si precis, de ce unii oameni au, in anumite situatii, rabdare si in altele nu? Si, in ce situatii, vrand-nevrand ai rabdare si in altele nu?
Este, oare, rabdarea asociata cu dependenta de altii, de imposibilitatea noastra de a obtine ceea ce dorim pentru ca nu putem controla situatia si nu tine de noi sa obtinem ceea ce dorim? Daca ti se spune ca rezultatul la un examen se da peste trei zile, nu ai ce face, stai si astepti, trebuie, deci, sa-ti faci rabdare de trei zile, sa astepti sa treaca cele trei zile.
Oamenii asteapta mereu ceva si universul asteptarilor, chiar in cazul unei vieti banale, rutinate, este foarte larg. Asteptam ca ceva sa aiba loc, asteptam ca ceva sa inceapa sau, dimpotriva, sa se termine, asteptam sa ne treaca o durere sau sa vina cineva, asteptam sa ne treaca tristetea, asteptam un copil sa se nasca sau asteptam un barbat. Asteptam uneori ca cineva sa se schimbe, in sensul dorit de noi etc. Unele asteptari sant mici si poate nu atat de importante, altele sant mari, dificile si uneori fara sfatsit.
In unele situatii renuntam sa asteptam – doar viatai-i scurta! -, in altele, asteptam si tot asteptam, desi ceva dinauntrul nostru ne spune ca nu are rost, asa cum ne spune proverbul “boala lunga, moarte sigura”.
Exista un proverb indian care spune asa: “Stai linistit si asteapta pe malul apei, cadavrul dusmanului tau nu va intarzia sa apara”. Ce altceva este acest proverb decat o pledoarie pentru asteptare? Pentru rabdare. Ca si cum a sta, a nu face nimic, a nu interveni, au ca rasplata indeplinirea dorintei.
Probabil ca multi au vazut filmul “Totul despre Eva”. Un film vechi, cu Bette Davis in rolul principal, un film cu o tema psihologica, in care se imbina, insa, asteptarea cu interventia, cu actiunea. Eva, o tanara frumoasa si modesta, stand in umbra unei actrite celebre – care avea tot ce-si dorea ea sau orice femeie, in general -, adica si iubire, admiratie, faima, dar si blanuri. Bijuterii, o casa superba, haine minunate – ajunge sa-I uzurpe totul acesteia si sa-i fure identitatea. ii ia totul: barbatul minunat, iubitor, frumos si bogat, dar si rolurile, faima, reusita sociala si, ceea ce e mai grav, icrederea in sine. Bineanteles, ca nu a asteptat linistita, discret si bine tainuit, in timp, acest furt de identitate. I-a luat locul celei pe care parea -doar parea,, vedem pana la urma – s-o iubeasca si admire, dar pe care a “desfiintat-o” incet, incet si sigur, infiintandu-se pe sine. Eva a avut rabdare sau “a facut” rabdare. Cu alte cuvinte si folosind un alt proverb, “incetul cu incetul, se face otetul”. Inutil sa aducem argumentul privind manipularea, adica cum Eva i-a intrat sub piele actritei celebre, cum ii raspundea imediat oricarei solicitari si cum se gasea chiar acolo cand celebra acrtrita avea nevoie de cineva. Sau de ceva.
Unele femei au o iubire de cursa lunga. Ele asteapta, ca si Penelopa, pe cel iubit timp indelungat. Mitul Penelopei ne spune ca cine are rabdare si asteapta este rasplatit si ca femeile au vocatia asteptarii.
Unele feministe sustin ca feminitatea s-a format prin cusut; ca femeile au cusut dintotdeauna, au stat cu ochii pe cusatura, asteptand, tesand si cu mana, dar si in cap. Au tesut ate, au tesut ganduri, sperante, visuri, dorinte.
Dar exista si Penelopi. In cartea lui Gabriel Garcia Marquez, “Dragostea in vremea holerei” (El amor en los tiempos del colera, 1985), Florentino Ariza se indragosteste de frumoasa Fermina Daza in mod pasional. Si, asteapta ca dragostea lui sa fie impartasita de iubita lui – adica de cea iubita de el – in modul traditional. Definitiv. Sa-i fie sotie. Dar, destinul nu-l ajuta. Ea se casatoreste cu altcineva, pentru ca brusc nu mai era vrajita de el ca in tineretea foarte tanara. Dupa cincizeci de ani, noua luni si patru zile, el are sansa iubirii, dupa ce frumoasa Fermina Daza, la 72 de ani, ramane vaduva. Va vine sa credeti asa ceva? “Poate o iubire veche de peste o jumatate de secol sa ramana nerasplatita?”, este intrebarea cu care se incheie prezentarea cartii de pe coperta a doua.
Epoca noastra, se spune, ne obliga sa traim “scurt”, sa dorim repede, sa renuntam repede, sa schimbam repede, indiferent ce. Culoarea parului, hainele, slujba, casa, prietenii, iubitii sau iubitele. Trairile sant scurte, indiferent daca sant de tristete sau de bucurie. Totul curge repede. Timpii psihologici s-au schimbat. si, totusi, chiar daca cineva intra in acesta cursa a timpului, aud ca undeva, ceva din ei, un fel de alt eu, ramane fidel unei iubiri, traind mai departe, ca si cand acea iubire, regret sau dorinta, ramane inchisa intr-o caseta a carei cheie n-o are nimeni, ci doar cel care stie de caseta.
Interesant articol, totusi nu am putut sa nu remarc greselile de ortografie. Nu intamplatoare, din moment ce se repeta.
E prima oara cand citesc un articol al doamnei Liiceanu si il vad scris asa.
Ce se poate intelege de aici?