Cezara Dafinescu: Uneori, mi-e teama ca rolul de mama e rolul meu cel mai putin reusit

Eram un copil frumos, sensibil si vesel. O fetita cu par blond, carliontat si ochi mari si albastri. Iubeam florile, animalele, cerul senin… si mai intotdeauna imi imparteam cu bucurie jucariile. Eram inconjurata de dragoste si frumos.
M-am nascut intr-un oras minunat, Sibiu, si cum parintii mei erau studenti la Bucuresti, eu am ramas in grija bunicilor. Ei mi-au vegheat copilaria si de ei sunt legate toate amintirile mele frumoase din acea perioada. Imi petreceam ziua intr-o gradina de vis, ma cataram in copaci, de unde rupeam fructe proaspete, si alergam cu pletele blonde in vant, alaturi de prietenii mei. “Fericirea este ca aerul pe care il respiram – fiecare poate lua din el cat vrea”, spunea cineva. Ei bine, eu eram un copil fericit. Mai tarziu, cand peste ani, bunicii m-au parasit plecand in cate o stea, am inteles ca desi nimeni nu e de neinlocuit, uneori e nevoie de mai multe persoane pentru a inlocui una singura.

Cand am implinit opt ani, am plecat la Bucuresti, la parinti, si pentru ca “mama e numele lui Dumnezeu pe buzele si inimile copiilor”, am intrat si eu intr-o noua etapa a fericirii. Viata mea a inceput cu mangaierea chipului mamei. Tot ceea ce sunt acum datorez ingerului numit mama. Nici un om care are o mama divina nu e sarac… Si eu eram foarte bogata. Si asta pentru ca aveam si un tata minunat, care ma adora. El m-a invatat sa-mi pastrez visele vii. Imi spunea: “Intelege ca pentru a realiza ceva, trebuie sa ai credinta si incredere in tine, viziune, munca, determinare si daruire. Aminteste-ti ca toate lucrurile sunt posibile pentru cei care cred”. Tot el, tatal meu, m-a invatat ca nu poti schimba directia vantului, dar poti schimba pozitia velelor astfel incat sa ajungi la destinatie.

In spatele tuturor lucrurilor care par negative se ascunde ceva bun. Daca am porni de la premiza ca nu exista decat binele, chiar si in situatiile aparent negative, acestea din urma se vor transforma, reflectand convingerea noastra. Accidentul a venit la momentul potrivit ca sa ma indemne pe drumul destinului meu. Am crezut intotdeauna in motto-ul care spune ca “orice rau e spre bine” si in ideea ca “in viata nimic nu e intamplator sau accidental”. Lucrurile mici si cele mari au cauze. Eu aveam alta menire.

Totul in viata vine pe neasteptate si sunt sigura ca asa se intampla pana la sfarsitul ei! De George m-am indragostit in anul doi de facultate. Mai intai, vazandu-l in filme! Apoi, destinul a facut sa ne intalnim si aievea si sa formam un cuplu, in viata si mai tarziu, si pe scena. El a fost “Fat Frumosul” pe care il asteapta orice fata sa vina pe un cal alb… Si, pentru ca era mai matur decat mine, in mare parte mi-a modelat cariera cu experienta lui.
Alaturi de el am invatat ca adevarata inteligenta este asemenea unui izvor, de-a pururi nou, fermecat, adevarata inteligenta este mereu coplesita de uimire. Am invatat de la el ca libertatea nu este dreptul de a face ce vrei, ci de a face ceea ce se cuvine. Ea este asumarea unui risc. Inseamna raspundere, si de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea. Dar, mai cu seama, George m-a invatat ca in teatru trebuie sa intri pe usa din fata. Ii voi fi mereu recunoscatoare pentru tot ce mi-a dat, dar… Sentimentele noastre, chiar si cele mai puternice, mor… si te uiti la femeia care ai fost acum citiva ani cu indiferenta si curiozitatea cu care privesti o femeie straina. Nu stiu cand si cum s-a stins dragostea noastra. Destinul nostru atarna de un gest, de un cuvant, la inceput cel mai mic efort este de ajuns sa-l tina in loc, apoi trebuie sa pui in miscare un mecanism gigant. Cum spunea Andre Maurois in “Climate”: “Banuielile cuibarite in sufletul cuiva, asezate in sir ca minele una dupa alta, nimicesc iubirea prin explozii succesive.” O mare dragoste nu reuseste sa lege de tine fiinta iubita, daca nu stii in acelasi timp sa-i umpli viata cu o bogatie de sentimente mereu reinnoite.
Cu George am ramas prietena. Suntem doi oameni care s-au iubit candva, au un copil impreuna, si nu e vina noastra daca sentimentele s-au mai schimbat cu trecerea anilor. A-l renega pe George ar insemna sa ma reneg pe mine, pentru ca intr-o perioada a vietii mele, el a fost ALESUL.

Stii cum il facem pe Dumnezeu sa zambeasca? Facandu-ne planuri de viitor. Eu nu mi-am planuit nimic in viata mea personala, totul a venit de la sine… Si pe fiica mea am primit-o in dar atunci cand trebuia. Am considerat intotdeauna ca o femeie nu se implineste daca nu e mama si sotie! Oricat de greu ne-ar fi, le putem face pe toate si poate ca asa are farmec viata… cu hopuri, lectii de invatat, frustrari si bucurii. Venirea pe lume a fetitei mele Raluca nu a fost premeditata. Ea, fata mea, Raluca, a fost darul meu de la Dumnezeu, ratiunea mea de a fi!

Rolul de mama este cu siguranta cel mai important rol din cariera unei femei. Si, uneori, mi-e teama ca e rolul meu cel mai putin reusit. As fi vrut sa-i ofer fetitei mele totul… stelele de pe cer… Dar nu stiu daca intotdeauna am reusit sa-i fiu de ajutor in momentele ei grele. Nu stiu daca eu am putut fi pentru ea acea minunata femeie pe care o numim mama. Am incercat sa-i fiu cea mai buna profesoara, sa o invat lectia compasiunii, a iubirii, a curajului. Am vrut sa-i ofer o iubire suava ca o floare, dar posesiva ca o Leoaica ce sunt. Nu stiu daca am reusit. Imi doream ca fata mea sa fie fericita, pentru ca fericirea este sanatatea sufletului, ea inseamna sa te impaci cu tine insuti… Raiul pe pamant este o alegere pe care trebuie sa o faci, nu un loc pe care trebuie sa-l gasesti. Am vrut mereu sa o fac sa inteleaga ca nimeni nu e insarcinat cu fericirea ta. Doar tu. Am reusit…?! Timpul imi va raspunde.

Cat despre cariera mea… Aparitia unui copil e o bucurie. Nu poate decat sa te ajute in a descoperi noi trairi, noi sentimente, pe care mai apoi sa le folosesti pe scena, in descifrarea meandrelor sufletesti. Familia a insemnat intotdeauna foarte mult pentru mine ca artista. In familie mi-am gasit refugiul in momentele mele de intrebari… si framantari.

Intalnirea mea cu Gelu a fost atat de neasteptata, de speciala… Sentimentul pe care l-am simtit atunci nu semana cu nimic din ce poate mai simtisem. Imi taia respiratia… Poate de asta, cand l-am intalnit, timpul parca s-a oprit. Nu m-a mai interesat nimic. Nici faptul ca destramam o casnicie de 23 de ani – casnicie pe care eu o considerasem fericita -, nici barfele, nici dezaprobarea colectiva. Un om nu-si poate planifica fericirea. El isi poate concepe o existenta echilibrata. Poate lupta si trebuie sa lupte pentru acest echilibru. Dar, cand dragostea vine atat de neasteptata si de puternica… Nu am regretat nici o clipa ca in viata asta, facuta-n mare parte de rutina, mi-a fost dat sa traiesc ceva atat de adevarat si atat de frumos. Daca maine as lua viata de la capat, si cineva m-ar pune sa aleg, infatisandu-mi de la inceput si suferinta cu care as plati… tot asa as alege.
Nu am suportat niciodata minciuna! Am trait intotdeauna intens si frumos, si din moment ce am primit acest minunat dar, de a iubi si de a fi iubita, m-am aruncat in valtoarea dragostei cu toata fiinta mea. In definitiv, “iubirea este aripa daruita de Dumnezeu sufletului, pentru a urca la el”.

Gelu a fost bucuria, linistea, lumina, libertatea mea! Cum spunea Tutea, “Libertatea omului e partea divina din el”. Ei bine, Gelu era partea mea de divinitate. Mi-e greu sa definesc acum ce m-a facut sa-l iubesc… Mi-e greu, mi-e imposibil. In definitiv, “iubim fiintele pentru esenta misterioasa pe care o secreta si care lipseste din formula noastra spre a face din noi un compus chimic stabil” ( A. Maurois). Dragostea care leaga doi oameni, se bazeaza si pe apreciere reciproca, pe afinitati commune. Ea nu este oarba. Este o alegere constienta care nu se opreste la aparente, fie ele cat de seducatoare. Dragostea este in primul rand o legatura sufleteasca, este un sentiment prin esenta altruist. Toate gandurile, toate actiunile tind sa ghiceasca si sa implineasca dorintele celuilalt, si cel indragostit cu adevarat se va gandi doar la fericirea celui iubit. A impartasi unei fiinte iubite gandurile, aspiratiile si impresiile tale, a-i vorbi de munca ta, a face impreuna planuri de viitor si a gasi in dragostea si intelegerea ei ecoul propriilor tale ganduri si dorinte constituie o satisfactie pe care nu o poti intalni decat in dragostea aceea unica. Ceea ce-ti ramane dupa pierderea unui om drag sunt gandirea, cuvintele, gesturile lui. Numai spiritualitatea ramane dintr-o iubire… Si abia acum, cand el nu mai este, am inteles: “Daca iubim cu adevarat, nu trebuie sa dam prea mare importanta faptelor acelora pe care ii iubim. Avem nevoie de ei, ei sunt singurii care ne ajuta sa traim inr-o anumita atmosfera, intr-un anumit climat de care nu ne putem lipsi” – A.Maurois.

Moartea lui Gelu m-a marcat profund (n.r . Gelu Fronea a murit, in 2003, in urma unui accident de motocicleta). Am trecut foarte greu de acea perioada, dar, cum timpul vindeca aproape orice, i-am dat timpului …timp. Sufletul omului indura umilinta, amaraciunea, jignirile. Dar mai greu decat orice indura golul… Golul ramas dupa pierderea cuiva drag… golirea. Golirea sufletului nu te omoara, te sleieste de puteri. Si atunci, cu sufletul golit m-am agatat ca de o raza de speranta de fiica mea si de nepotii mei. Am realizat ca am datoria sa nu-i las singuri pe pamant. Atata timp cat ai o mama, oricat de buna sau rea este, esti inca un copil si te simti ocrotit. Taria unei mame e mai mare decat legile naturii. Toata viata m-am considerat o invingatoare, si invingatorii nu renunta. Andrei si Petru sunt nepotii mei minunati, care cu dragostea lor, m-au ajutat sa-mi revin. Ii simt mereu aproape in orice moment greu.
Si, pe urma… a fost munca mea. M-am aruncat cu disperare in munca. M-am reintors la scena pe care o iubesc atat de mult si la publicul meu, care nu m-a dezamagit niciodata si mi-a oferit intotdeauna clipe de neuitat. Mahatma Gandhi spunea: “Fii bun daca ceri Bunatatea, fii adevarat daca ceri Adevarul. Vei gasi intotdeauna numai ceea ce daruiesti. Lumea e propria ta oglindire”. Durerea, necazurile mi-au dat forta de a avea mai multa compasiune. Chiar daca bucuriile nu mi-au zambit intotdeauna si necazurile m-au coplesit in ultimul timp, am cautat sa descopar noi drumuri. Prima reteta pentru fericire, spunea A. Maurois, este “sa eviti sa meditezi prea mult asupra trecutului”.
Cred ca am devenit, astazi, persoana care mi-am dorit sa fiu. Am invatat ca, indiferent cat de mult suferi, lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta. Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi prin cuvinte calde. S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi… Am invatat sa iubesc ca sa pot fi iubita!

Frumusetea nu poate fi decat un atu pentru oricine si in orice domeniu, nu numai in arta! Nu e musai ca o actrita sa fie frunoasa, dar e musai sa fie mobilata interior si frumoasa in felul in care gandeste. Frumusetea care nu e dublata de inteligenta nu face doi bani. Nu exista femei urate… exista femei care gandesc urat! Singurul lucru asupra caruia avem puterea de a actiona sunt gandurile noastre. E important sa te gandesti la intreaga frumusete care te inconjoara si sa fii fericit… Atunci, lumina din tine te va face frumoasa si vei fermeca pe oricine. Buddha spunea: “Noi suntem ceea ce gandim. Tot ceea ce suntem se naste din gandurile noastre. Prin aceste ganduri, noi ne cream realitatea.” Eu am primit de la Dumnezeu un dar de pret – fizicul meu, dar am incercat sa nu stric nimic, ba dimpotriva, am incercat sa imbunatatesc ce am primit. Faptul ca aratam bine ma ambitiona sa nu imi construiesc personajele apeland doar la aceasta calitate. Rolurile mi le studiam cu seriozitate, incercand sa intru in profunzimea sufletului omenesc. Am daruit spectatorilor mei, de-a lungul anilor, numai iubire si era normal sa primesc, la randul meu, iubirea lor.

Pe DICHI il cunosc de mult. Inca din vremea cand Simona, sotia lui, era insarcinata cu minunata lor fata, Ioana. Jucam amandoi intr-un film care se turna in studiourile Mosfilm si se numea “Complicitate la crima”. Amandoi aveam roluri principale, asa ca aproape trei luni am facut naveta Bucuresti – Moscova. Intre noi s-a legat in acel timp o stransa si frumoasa prietenie, consolidata apoi, de-a lungul anilor, prin faptul ca am mai avut multe alte colaborari. In prezent am bucuria sa-i fiu sotie in spectacolul “Pluralul englezesc”, spectacol ce se joaca prin toate teatrele din tara cu un imens succes.
Prietenia noastra e mai presus de orice. DICHI este cel mai minunat coleg, si nu o spun numai eu, ci si celelalte colege. Nu exista spectacol la care DICHI sa nu ne aduca flori, bomboane sau alte mici atentii. Barfele, denigrarile, calomniile exista si au existat, mai ales in randul oamenilor mici. Cineva spunea ca un om valoros, cand intalneste o alta valoare, incearca sa se ridice la nivelul ei. O nulitate incearca sa murdareasca acea valoare, sa o traga in jos. Important pentru noi este sa stim sa ramanem in “turnul nostru de fildes”… daca nu stiti sa ne apreciati… Dar e pacat. V-am daruit, in ani, atata dragoste si lumina, incat poate ca meritam si noi o clipa de multumire si liniste!