fbpx

Ileana Vulpescu: Nu-mi aduc aminte cand am fost fericita ultima data

de

Vestea ca Romulus Vulpescu a murit, in septembrie, a cazut greu peste constiinta romanilor care l-au uitat in ultimii ani de viata. Putini dintre ei stiu ca, doar cu o luna inainte, Ileana si Romulus Vulpescu o pierdusera si pe fiica lor, Ioana, la doar 41 de ani. Ileana Vulpescu a ramas intr-o lume in care nu-si aminteste cand a fost, ultima data fericita, nu mai face pariuri cu destinul, privind biblioteca ce i se goleste pe zi ce trece… Il roaga pe Dumnezeu doar sa-i mai lase ochii, sa nu-i ia ultima alinare – cititul. Si vorbeste, in premiera, despre durerea ei.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
„Este imprudent sa faci pariuri cu trecutul!”

EVELINE PAUNA.: Cand am stabilit acest interviu, v-am telefonat pe fix. Pe telefonul de aici, de acasa. Chiar ma gandeam in drum spre interviul cu dvs. daca aveti si telefon mobil…
ILEANA VULPESCU: Am si un telefon mobil pe care Romtelecom-ul a spus ca mi-l face cadou. Dar acestea sunt niste cadouri otravite. Adica spun ca-ti fac un cadou, dar mai platesti 20 de lei pe luna ca sa vorbesti la el…

EVELINE PAUNA: Cum gasiti comunicarea aceasta uneori excesiva la telefonul mobil? Folosim acest aparat chiar si cand nu avem ce sa ne spunem…
ILEANA VULPESCU: Cred ca este totusi un vid de gandire pe care simti nevoia sa-l mobilezi cu ceva. Pentru ca ceva din interior lipseste, vrei sa inlocuiesti golul cu ceva din exterior… cu telefonul mobil. La inceput, cand au aparut telefoanele mobile si vedeam atata lume vorbind singura pe strada, am zis „Doamne, da’ cata lume a inebunit asa deodata!” Asa a fost pana cand m-am obisnuit ca… mergi si vorbesti… Nu stiu ce sa spun… poate ca, totusi, oamenii au ceva sa-si comunice! Imi place sa cred asta. Ma rog, se mai dau, la telefon, si retete de prajituri, de mancare… Depinde de fiecare, de cat gol are in el si de cum simte nevoia sa si-l umple. In definitiv, dorinta de conversatie, fie urmareste o informatie, fie vrea sa comunice ceva cuiva, fie sa umple timpul…

EVELINE PAUNA: Timpul dvs. este foarte pretios si de accea am apreciat ca m-ati primit, mai cu seama ca imi spuneati ca interviul acesta are loc intr-o perioada in care asteptati o vizita la un notar si mai aveti de lucru la un proiect…
ILEANA VULPESCU: Da, aveti o concurenta in notarita care vine maine…

EVELINE PAUNA: Dar de ce vine?
ILEANA VULPESCU: Vine pentru ca trebuie sa fac succesiunea dupa barbatu-meu, care a murit pe 18 septembrie. Si dupa fiica mea, care nu are nicio mostenire, dar asa este legea.

EVELINE PAUNA: Si proiectul celalalt? Ne daruiti o carte?
ILEANA VULPESCU: Da, este o carte care nu stiu cand o sa apara, dar trebuie sa apara! Intai s-o vad culeasa cum trebuie si pe urma sa o trimit la o editura…

EVELINE PAUNA: Prima carte… ati scris-o destul de tarziu. La 37 de ani. Acum… mai scrieti?
ILEANA VULPESCU: Deocamdata… si vorbesc despre ce s-a intamplat… eu pariuri cu viitorul… nu fac! De fapt, este imprudent sa faci pariuri si cu trecutul, pentru ca, dupa cum se vede, fiecare modifica trecutul asa cum ii place. Parerile despre trecut sunt atat de variate si, unele dintre ele, atat de lipsite de memorie, incat ramai uimit de-a dreptul. Dvs. sunteti foarte tanara si nu ati asistat la atatea lucruri… Nu numai evenimente, ci viata de zi cu zi, o viata lunga ca a mea – pentru ca eu am 80 de ani! Sunt lucruri pe care oamenii nu le mai cred…

EVELINE PAUNA: Anul 1990 a fost cel mai gri. Spuneti asta adeseori…
ILEANA VULPESCU: Da. A fost cel mai urat an din viata mea, fiindca am fost dezamagita cel mai mult! Dezamagita… de ce am vazut in jurul meu. Acum m-am mitridizat. Regele Mitridat al Pontului lua incet-incet otrava ca sa se obisnuiasca si sa se fereasca de a fi otravit de dusmani. Eu pot sa spun ca, otravindu-ma asa, incet-incet, am ajuns sa nu ma mai mir de nimic.

„Acum am cu totul alt scop in viata… o dovada de iubire, o datorie”

EVELINE PAUNA: Ma gandeam ca si daca ati avea timp si putere sa scrieti acum… cata forta aveti sa si publicati? Stim cu totii ce miza exista pentru editorii de carte…
ILEANA VULPESCU: Eu, din fericire, am o editoare la Ploiesti care ma publica. Adica nu trebuie sa ma duc cu „Saru’mana”, cum se duce lumea la edituri. Este o doamna cu care colaborez din 1990. Acum am cu totul alt scop in viata – sa termin, in masura in care imi este posibil… cartile barbatului meu. Barbatu-meu a lucrat o viata intreaga la o editie Villon, completa. Cu ceea ce a scris Villon si chiar cu lucruri care i s-au atribuit. Si n-a mai avut forta sa faca note de la inceput pana la sfarsit. A facut numai la ceea ce se cheama „Micul Testament” sau „Legatele”. Si eu mi-am pus in gand… Este un scop in viata acum sa reusesc sa public aceste carti si sa fac si niste note care nu o sa fie niciodata de calitatea celor pe care le facea barbatu-meu, dar cat de cat… sa informez omul despre ce este vorba. Pentru ca in Villon sunt mereu nume proprii, care in epoca insemnau ceva si trebuie sa-i explici omului care citeste. Cat-de-cat asa, repet, nu o sa fie niciodata la inaltimea celor pe care le facea el, la cat era de meticulos…

EVELINE PAUNA: Acest gest, acest scop in viata, este o dovada de iubire peste Timp si peste Lumi?
ILEANA VULPESCU: Este o dovada de iubire si este o datorie pe care mi-o asum. Nu am sa uit niciodata… doamna Barbilian, doamna Gherda Barbilian, sotia lui Ion Barbu, nu a plecat din Romania sa se duca sa-si mosteneasca o avere la Hamburg – era nemtoaica. A vrut sa ramana in Romania pentru memoria barbatului ei si ca sa vada publicata opera barbatului ei. Asta este scopul vietii mele de aici incolo – sa vad publicate aceste lucruri. Mai este inca o carte, o antologie de poezie franceza, din ce a tradus barbatu-meu, care merge de la inceputul literaturii franceze, pana la Brassens. Si, deci, astea obiective le am eu de aici incolo in viata.

EVELINE PAUNA: Casa de aici poarta atatea amintiri – fiecare carte are povestea ei, fiecare lucru asezat aici are istoria lui. Va dor toate aceste amintiri de aici, de acasa?
ILEANA VULPESCU: Domnisoara, stiti… amintirile dor intotdeauna. Iti amintesti si lucruri frumoase, iti amintesti si momente grele de viata… Dar viata ta este legata, intr-adevar, de fiecare obiect. Mai ales ca obiectele dureaza mai mult decat oamenii! Decat fiintele, in general. Adica, daca ti-ai luat caine sau pisica… ti-ai luat durere pentru ca, in general, traiesc mai putin decat tine. Deci, te-ai abonat la durere! Sunt foarte putini oameni care nu trec prin incercari majore de viata. Cand treci prin incercari majore, important este sa le suporti si sa nu-i amarasti pe altii cu ele…

„Nu trebuie sa-i pedepsesti pe ceilalti cu nenorocirile tale. Este cu totul nefiresc sa-ti ingropi copiii”

EVELINE PAUNA: Dar dvs, de una singura, cum ati putut suporta acest an? In august s-a stins fiica dvs – copilul pe care l-ati dorit toata viata si pe care l-ati facut desi medicina a fost contrazisa, practic. In copilarie suferiseti de tuberculoza, aveati si probleme cu coloana…
ILEANA VULPESCU: Eu nu am avut tuberculoza numai in copilarie. Am avut si in 1964, tuberculoza la rinichi. Si doctorul mi-a spus ca sunt nebuna ca vreau sa fac un copil. L-am facut, dar soarta a vrut sa nu am parte de el decat 41 de ani. Vedeti, intr-un cuplu este firesc ca unul sa plece inaintea celuilalt, pentru ca nu venim toti deodata pe lume. Dar este cu totul nefiresc sa-ti ingropi copiii.

EVELINE PAUNA: Vi s-a terminat lumea atunci?
ILEANA VULPESCU: Ceva s-a amputat definitiv in mine. Dar incerc sa-mi impun… pentru ca am mai avut exemple de oameni care au trecut prin aceeasi durere si care s-au purtat firesc. Fiindca nu trebuie sa-i pedepsesti pe ceilalti cu nenorocrile tale.

EVELINE PAUNA: A fost o chestiune previzibila? Va asteptati sau…
ILEANA VULPESCU: Nu ma asteptam. Nu ma asteptam la nimic bun, dar nu ma asteptam nici sa moara. Asta a fost… Sunt convinsa ca venim pe lume cu un program si este o iluzie ca putem sa-l influentam sau sa-l evitam. Poate asta a fost ceea ce m-a sustinut in viata – credinta asta in destin. N-am stat niciodata cu mainile incrucisate si nu am asteptat sa-mi pice para malaiata. Tot timpul am muncit ca si cand totul ar fi depins de mine. Dar sunt absolut convinsa ca nimic nu depinde de noi. Decat un comportament pe care ni-l alegem… Dar e o soarta care te cheama acolo unde ai fost programat sa te duci.

EVELINE PAUNA: Unul dintre profesorii dvs. din facultate spunea ca, intr-un cuplu, este norocos cel care se duce Dincolo primul, pentru ca durerea este infinit mai mare pentru cel care supravietuieste.
ILEANA VULPESCU: Da. Profesorul Papu, la care am tinut foarte mult si cu care am fost in relatii foarte apropiate, imi spunea, la parastasul sotiei, „imi dau seama cat de egoist am fost cand am vrut sa mor inaintea ei”. Pentru ca, cine pleaca… fiindca toti trebuie sa plecam… e singura certitudine pe care o avem in viata – aceasta plecare definitiva…

EVELINE PAUNA: „M-am imbolnavit de moarte, intr-o zi, cand m-am nascut”…
ILEANA VULPESCU: Da, exact asta se poate spune! Durerea nu este pentru cel care pleaca… Poate ca sunt si oameni care pleaca cu mari dureri in suflet, mai ales cand stiu ce lasa in urma lor, dar durerea este pentru cine ramane. Sigur ca barbatu-meu a plecat cu durerea de a nu vedea publicate aceste doua carti.

EVELINE PAUNA: Si cu durerea de a-si fi pierdut copilul…
ILEANA VULPESCU: Despre asta nici nu… nici nu mai putem vorbi! Si l-a durut si faptul ca eu ramaneam absolut… ca o frunza pe apa! Dar asta este soarta. Sunt oameni care sunt sortiti singuratatii.

EVELINE PAUNA: Va sperie singuratatea?
ILEANA VULPESCU: Nu, nu ma sperie. Am fost copil unic la parinti, copilaria prima, pana la 7 ani, am petrecut-o foarte departe de satul in care m-am nascut si eram, practic, singura. Am fost obisnuita cu singuratatea si intotdeauna am gasit cu ce sa o mobilez. Totdeauna gasesc ceva de facut. Daca Dumnezeu ar vrea sa ma pedepseasca, mi-ar lua ochii pentru ca cea mai mare bucurie a mea este sa citesc. Nu sa scriu, ci sa citesc. Scrisul mi se parte o datorie pe care o am.

„N-am avut niciodata ambitii sociale”

EVELINE PAUNA: In ultima perioada, romanii nu v-au mai avut foarte mult in atentie. Nu am mai vazut demult un interviu cu dvs. la televizor, n-am mai prea auzit multe pana cand sa se intample… ce s-a intamplat cu sotul dvs. De ce credeti ca pe romani ii apuca uitarea?
ILEANA VULPESCU: Oamenii sunt atat de ocupati…

EVELINE PAUNA: Da, dar e o uitare nedreapta!
ILEANA VULPESCU: Oamenii sunt si foarte ocupati si sunt si anumite mode… Sunt anumite personaje care sunt „a moda” intr-o anumita epoca si care umplu ecranele tuturor televizoarelor, glasul li se aude la toate posturile de radio… E o mondenitate care tine, din pacate, foarte mult de politica. Daca nu esti chiar in gratiile totale ale momentului politic este normal sa te lase asa, mai deoparte. Dar e un lucru care, pe mine, nu ma deranjeaza absolut deloc. N-am avut niciodata ambitii sociale. Am avut pariuri cu mine insami. Dar altminteri… Altminteri nu mi-am propus sa arat niciodata cine sunt, ce sunt… nu, absolut deloc!

EVELINE PAUNA: Jumatatea dvs. spunea, atat de frumos, candva, „Imi sunt contemporan si mi-e de-ajuns”…
ILEANA VULPESCU: Da, pentru ca s-a gandit ca de ce sa se necajeasca din cauza contemporanilor?! Fiecare sa-si vada de viata si de treburile lui. Toti oamenii au loc sub soare, nu trebuie sa consideram ca ne-a luat cineva din zilele noastre. Nimeni nu poate sa-ti dea, si nici sa-ti ia.

EVELINE PAUNA: Cat de frumos era pe vremuri, atunci cand l-ati intalnit pe Romulus Vulpescu, pe Strada Quinet, atunci cand v-a intrebat daca cititi Arghezi…
ILEANA VULPESCU: Daca am citit Arghezi si Barbu… Asta era un test. Si am corespuns testului. Ii citisem!

EVELINE PAUNA: A fost dragoste la prima vedere, ati simtit ca va fi jumatatea dvs atat de mult timp?
ILEANA VULPESCU: Stiti, cand ai 20 de ani este cam greu sa-ti dai seama daca o sa fie o viata… De fapt, nici nu te preocupa lucrul asta. Poate generatiile de acum sunt mai pragmatice si se gandesc, cum spunea o doamna foarte inteligenta, o persoana cu totul deosebita, doamna Aurora Liiceanu – „acum nu se mai cauta barbati cu viitor, se cauta barbati cu prezent”. La varsta aia totul este sa te indragostesti de cineva, generatia mea nu-si facea proictii din astea cum se apropie un barbat sa te gandesti „Ce fac, il iau? Ma ia de nevasta, are masina, are casa?!” Nu. Asemenea probleme nu se puneau. Pot sa spun ca eram o generatie mai idealista.

EVELINE PAUNA: Dar va amintiti ultimul gest care l-a facut din dragoste pentru dvs.? Poate chiar acum, spre sfarsit.
ILEANA VULPESCU: N-as putea sa spun… era viata de fiecare zi. Ne uneau preocuparile. Noi eram niste cenzori foarte buni unul pentru altul. Eu citeam ce scria el si faceam observatii si se infuria intotdeauna. Nu-mi dadea dreptate pana la un moment dat si, pe urma, totusi, venea si recunostea ca eu am avut dreptate. Pentru mine, deasemenea, el era cel mai aspru cenzor… Ne uneau foarte multe lucruri, gusturi comune, pareri.

„Amintirea este un permanent dor”

EVELINE PAUNA: Doamna, dar dorul… cum trece dorul?
ILEANA VULPESCU: Dorul?! Nu stiu… cred ca nu trece niciodata. Cred ca nu trece! Tot timpul iti este dor de ceva – iti este dor de un peisaj, iti este dor de un spectacol pe care l-ai vazut candva, de niste oameni pe care nu mai ai posibilitatea sa-i mai vezi… Amintirea este un permanent dor! Si e un permanent insotitor al omului.

EVELINE PAUNA: „Marile iubiri mor tinere”… asa spuneati dvs., dar ati contrazis timpul!
ILEANA VULPESCU: In general, ceea ce ne-a lasat literatura au fost cupluri care au murit tinere. Si asta, probabil, pentru frumusete. Pentru ca, in afara de cuplul pe care ni l-a lasat mitologia, Filemon si Baucis, au fost si exemple de oameni care nu erau asa tineri… Imi aduc aminte din antichitatea romana – era un senator, daca nu ma insel, Paetus se numea. Nu mai stiu ce comisese, ca Cezarul i-a trimis invitatie sa se sinucida. Ca sa iesi din jocuri asa procedau imparatii romani – iti trimiteau invitatie sa te sinucizi. Si, pentru ca el nu avea curaj sa se sinucida, nevasta-sa si-a luat un pumnal si si l-a infipt intai ea in inima. Si i-a spus barbatului „Pete, non dolet! – Paetus, nu doare!”, ca sa-i dea curaj. Sunt si cupluri foarte unite…

EVELINE PAUNA: Sotul dvs. mi-a spus, cand am mai facut un intreviu chiar aici, in casa – „ne uneste o boala comuna – batranetea!”
ILEANA VULPESCU: Da, intr-adevar! O boala comuna si iremediabila.

„Am fost robii acestor carti!”

EVELINE PAUNA: Aveati mai multe carti decat o biblioteca… carti scumpe, sute de volume cu autograf. Aveati un Samuel Becket cu autograf!
ILEANA VULPESCU: Da…

EVELINE PAUNA: In timp, ati fost nevoiti sa vindeti aceste volume.
ILEANA VULPESCU: Domnisoara, am vrut sa avem o rezerva, cat de cat. Si, in afara de asta, problema era urmatoarea: fiica noastra, daca ar fi trait, nu ar mai fi putut sa intretina casa asta care este ingrozitor de costisitoare. Noi am fost robii acestor carti. Fiindca altminteri nu ne-ar fi trebuit o casa atat de costisitoare! Costa ochii din cap casa asta in comparatie cu veniturile pe care le-am avut. Care acum s-au facut pe jumatate. Mai putin chiar decat jumatate. Dar nu mai vreau sa plec. Cand m-am mutat aici era a patra mutare in zece ani…

EVELINE PAUNA: Trebuia sa locuiti undeva langa Sala Palatului…
ILEANA VULPESCU: Da, trebuia, dar de cate ori ne duceam ni se spunea „este dat”. Cand am venit aici am spus „nu vreau sa mai plec decat la crematoriu de aici”. Asa ca asta este planul de viitor.

EVELINE PAUNA: Spuneati ca v-a durut fiecare carte care a plecat de aici din casa…
ILEANA VULPESCU: Stiti cum e?! Asa… o senzatie de amputare.

EVELINE PAUNA: Le-ati vandut unor oameni care si le doreau?
ILEANA VULPESCU: Le-am vandut cuiva… nu pentru el personal, ci pentru biblioteca pe care o conduce. Biblioteca Sadoveanu care acum se numeste Biblioteca Metropolitana. Acolo intra in domeniul public, adica stii ca cine vine si cere o carte, vrea sa o citeasca. Nu am dat-o la kilogram, undeva. Pentru asta sunt bibliotecile – lumea se duce si citeste. S-a pus acolo un ex libris – „donatie de la…” Unele care erau foarte valoroase s-au vandut si restul au fost donatie. E foarte greu sa mai si donezi astazi pentru ca nu sunt spatii. Singura biblioteca de astazi care mai primeste donatii, dar nu cumpara, este Biblioteca Nationala, care s-a deschis acum, de curand.

EVELINE PAUNA: Au fost multi banii care au venit pentru dvs. de pe urma acestor carti?
ILEANA VULPESCU: Au fost. La nivelul a vreo 40.000 de lei noi. Care, din pacate, s-au dus pe boala…

EVELINE PAUNA: As vrea sa va rog, daca se poate, sa-mi spuneti care este venitul dvs., de fapt.
ILEANA VULPESCU: Venitul meu este asa: pentru ca nu am avut timpul tot lucrat, am de la slujba mea 1.050 de lei si mai am o indemnizatie de merit, care s-a dat la nu-stiu-cata lume, de 1.700 de lei. Deci consider ca e foarte bine fata de ce pensii sunt in ziua de azi. Daca as fi obligata sa traiesc numai din 1.050 de lei, ar fi cu neputinta. Asa, la nivel cu totul si cu totul modest, cu grija de a-mi plati intretinerea, telefonul, lumina, gazele… Si ce-mi mai ramane… sa traiesc!

„Nu mai cumpar carti”

EVELINE PAUNA: Dupa Revolutie nu ati mai citit atat de mult pentru ca „sunt foarte scumpe cartile”.
ILEANA VULPESCU: Nu mai cumpar carti. Am o prietena alaturi de mine care nici ea nu cumpara cati, dar are pe cineva care cumpara, ii imprumuta ei si, cu voia persoanei, a proprietarului cartii, imi imprumuta si mie carti. De la ea am mai citit. Mai am inca o prietena la Cluj care imi mai trimite carti… Nu mai cumpar. Nu are niciun rost. Adica ce sa fac cu ele?! Daca s-ar putea sa le dau si pe cele pe care le am, macar sa ajunga intr-o biblioteca publica… De fapt, am citit foarte putina literatura de dupa 1990. Foarte putina. Am vrut sa ma intorc, sa vad cat de conservatoare sunt in gusturi si m-am apucat sa recitesc autorii pe care i-am citit in tinerete. Anul trecut am citit toata proza lui Gorky. Am recitit-o! Acum m-am intrerupt din cauza lui Villon. Reciteam Cehov, un autor care imi este extraordinar de drag. Si tot asa… ma intorceam la marii autori. Mai recitesc Caragiale, Rebreanu, vreau sa vad ce a ramas din sufletul meu de altadata.

EVELINE PAUNA: O carte n-ati avut-o niciodata. Este vorba de „Istoria literaturii romane”, a lui Manolescu, ultima editie, frumos coperata si ingrijit editata. Spuneati ca este o carte pe care nici n-ati fi cumparat-o, pentru ca este foarte scumpa. Costa, atunci cand a aparut, 3 milioane de lei vechi. Sotul dvs imi spunea ca, si daca aceasta istorie v-ar fi inclus, n-ati fi cumparat-o, ci ati fi fotocopiat-o…
ILEANA VULPESCU: Da, am fi facut un xerox…

EVELINE PAUNA: De ce credeti ca atunci sotul dvs a spus ca „sunt anumite absente mai onorante decat prezenta”?
ILEANA VULPESCU: Las pe fiecare sa interpreteze cum doreste aceasta fraza. Fiecare cum o considera! Eu nu sufar niciodata ca un critic literar nu ma ia in seama. Este treaba lui. Eu mi-am insusit de foarte mult timp o vorba a lui Hemingway, intrebat ce parere avea despre critici. El zicea „isi castiga fiecare painea cum poate”. Deci consider ca nu trebuie sa te superi ca nu te mentioneaza un critic. In fond, o istorie a unei literaturi reprezinta gustul unei persoane. Si asa cum ar face o antologie, in care ar alege ceea ce ii place dintr-un autor sau din niste autori, depinde de dimensiunile antologiei si de ceea ce-si propune, la fel este si o istorie a literaturii. Realmente, daca sunteti atenta, sa luati sa cititi istorie-istorie. Si sa vedeti ca si acolo sunt diverse interpretari. Afara de faptul „s-a nascut, a luptat, a murit”… Si asupra luptelor sunt interpretari. Eu cunosc pe cineva care a facut jumatate de scoala in romaneste, si jumatate in ungureste. A aflat asa: ca niciodata niciun roman n-a luat bataie, in vreun razboi, si niciun ungur… incat erau perfect distribuite lucrurile.

„Ce as schimba din trecutul meu?! L-as schimba de tot!”

EVELINE PAUNA: E ceea ce spuneati mai devreme… ca trecutul nu se pastreaza asa cum ar trebui.
ILEANA VULPESCU: Da, sa stiti ca este mai imprevizibil decat viitorul.

EVELINE PAUNA: Dar din trecutul dvs., daca vi s-ar da sansa, ce ati schimba?
ILEANA VULPESCU: Ce as schimba din trecutul meu?! Cred ca l-as schimba de tot! As schimba tot! In primul rand… mi-as alege alta profesie. De fapt, intentia mea prima a fost spre medicina. Si am regretat totdeauna ca nu am facut medicina, fiindca eu cred ca as fi fost de foarte mare folos. In primul rand pentru ca imi este foarte mila de tot ce este viata. Mie mi-e mila si sa rup o floare. Pentru ca stiu ca si ea sufera. Nu se poate, daca sunt celule vii, sa nu le doara. De asta v-am spus ca, atunci cand iti iei un animal in casa, iti iei durere. Am avut o catelusa 14 ani si jumatate si nu pot sa va spun ce durere a fost cand a murit. Iar barbatu-meu pleca… venise salvarea sa-l ia la spital si zicea „unde este Tanu?”. Tanu este pisoiul. Mi-e foarte mila de suferinta tuturor fiintelor.

EVELINE PAUNA: Imi amintesc ca cineva imi spunea odata ca nu mai are dupa cine sa poarte doliu…
ILEANA VULPESCU: Da, este foarte adevarat ca ajungi la un moment dat cand nu mai ai dupa cine sa mai porti doliu. In general se poarta doliu dupa rude. Dupa rudele apropiate. Dar doliul sufletesc… Tot asa de mare doliu este pierderea oricarei fiinte pe care ai iubit-o: prieteni care ti-au fost dragi, animale… Sa stiti ca in viata mea pisicile si cainii pe care i-am avut sunt la egalitate cu oamenii pe care i-am iubit.

EVELINE PAUNA: Anul acesta, cand au fost aceste doua momente de cumpana – cu fiica si sotul dvs… nu s-au stiut foarte multe. Despre fiica dvs. s-a aflat destul de tarziu, iar despre Romulus Vulpescu nu s-a stiut decat ca… s-a stins… Nimic despre inmormantare… De ce atata discretie?
ILEANA VULPESCU: Domnisoara, stiti… consider ca o incinerare, o inmormantare, nu sunt un spectacol. La fiica mea prieteni foarte apropiati, care au vrut sa vina cu tot dinadinsul… le-am spus sa nu vina. Au venit niste persoane care, pur si simplu m-au surprins prin aceasta caldura umana. Au venit niste fete din provincie pe care le cunosc si doi-trei prieteni care au spus „poti sa ne spui ce vrei, ca tot venim!”. Nu-mi place sa se faca spectacol din acest lucru. Niste prieteni au dat anunt fara sa spuna ziua, ora, locul inmormantarii. Iar la barbatu-meu au venit acei oameni care au dat telefon si au intrebat „unde este” si au venit. Ar fi avut dreptul, de pilda, fiind decorat de catre presedintie, la onoruri militare. Nu m-am gandit. Nici prin minte nu mi-a trecut sa anunt asa ceva. Sigur ca, daca ar fi venit soldatii, nu era sa-i dau afara din cimitir. Dar cum stiu ca barbatu-meu nu tinea deloc la asemenea lucruri, am vrut sa fie cat mai discret. Durerea nu ti-o poate mangaia nimeni. In acelasi timp simti dorinta de caldura umana, dar nu am vrut sa fie spectacol.

EVELINE PAUNA: Cand am aflat cumplita veste despre Romulus Vulpescu, mi-au revenit in minte cateva cuvinte „In fiecare zi ne batem joc. De pasari, de iubire si de mare”.
ILEANA VULPESCU: …Da… Stiu ca nu i-ar fi placut… Un singur lucru totusi, cand am discutat aici… am spus „asa cum am incinerat-o pe Ioana, o sa ne incinereze si pe noi”. Si a spus „eu nu vreau sa fiu incinerat”. I-am respectat dorinta. Nu era nicio problema fiindca aveam cripte la Bellu Militar. Nu era o problema sa umblu sa caut loc… i-am respectat dorinta. Daca asta a vrut… eu personal nu vreau sa am de-a face cu alte vietati si pe lumea cealalta…

EVELINE PAUNA: Daca vi s-ar da sansa sa cunoasteti un lucru din viitorul dvs., ce ati vrea sa stiti?
ILEANA VULPESCU: Nu as vrea sa stiu nimic! Eu cunosc oameni care ghicesc extraordinar. Si din acest lucru spun ca exista destin. Fiindca daca cineva poate sa iti spuna despre viata ta ca si cand s-ar uita intr-o carte… Nu e bine sa stii fiindca te obsedeaza ideea. Traiesti si ai sa vezi!

EVELINE PAUNA: Spuneati candva „ca sa-ti fie drag sa traiesti, trebuie sa iubesti oamenii. Sa-i iubesti! Macar pe cativa dintre ei!”.
ILEANA VULPESCU: Este foarte adevarat! E atat de seaca viata fara atasamente, fara sa pui suflet in ceva, fara sa pui suflet in niste oameni… Sa daruiesti, in primul rand. Cea mai mare placere pe lumea asta este sa daruiesti. E mai mare bucurie decat sa primesti! Eu am spus intotdeauna „Doamne, ajuta-mi sa pot ajuta!”.

Singurele perioade de fericire in viata unui om sunt numai cand este indragostit”

EVELINE PAUNA: Doamna, cand ati fost fericita ultima data?
ILEANA VULPESCU: Va rog sa ma credeti ca nu-mi aduc aminte. Pot sa spun cand am fost fericita poate prima data, dar ultima data nu as putea sa spun! Nu stiu! Adica daca nu-mi rasare asa in minte… inseamna ca n-a prea fost momentul asta!

EVELINE PAUNA: Si prima data? Cand ati fost fericita prima data?
ILEANA VULPESCU: Fericita prima data… cand m-am indragostit! Atunci! De fapt, cred ca singurele perioade de fericire in viata unui om sunt numai cand este indragostit. Pentru ca atunci tot ce este in jur dispare! E ca o idee fixa. Totul se concentreaza in jurul unui om. Si restul dispare! Nu mai vezi asperitatile… Este singurul moment de gratie pe care ti-l acorda viata.

EVELINE PAUNA: Romulus Vulpescu v-a acordat aceste momente de fericire?
ILEANA VULPESCU: Da!

EVELINE PAUNA: Fericirea dvs., iata, i se datoreaza!
ILEANA VULPESCU: Cand te indragostesti nu te mai intereseaza nimic altceva. E lucrul cel mai pretios pe care ti-l ofera viata. In rest… nu prea sunt momente de fericire. Pot sa fie momente de incantare, de bucurie… Cred ca ar trebui foarte restransa ideea asta de fericire. Este ceva atat de rar! Se intampla atat de rar in viata omului… dar omul foloseste destul de des cuvinte din astea care nu sunt captusite. Un cuvant de dictionar este cuvantul „democratie”.

EVELINE PAUNA: Urmariti politica?
ILEANA VULPESCU: Nu… dar acum cunosc repertoriul tuturor oamenilor politici.

EVELINE PAUNA: La vot ati mers?
ILEANA VULPESCU: Da, ma duc, pentru ca daca mi se ofera ceva ca cetatean, mi se pare ca este o datorie sa te duci la vot. Indiferent pe cine votezi. Sau ii anulezi pe toti. Dar este o atitudine civica. Chiar mi s-ar parea corect sa se spuna, la rezultatele alegerilor, si numarul celor care au anulat pe toata lumea…

EVELINE PAUNA: Spuneati de curand ca „Romania nu primeste decat firimiturile de la masa bogatilor”.
ILEANA VULPESCU: Da, si inca firimituri uscate!

EVELINE PAUNA: Pana cand va fi asa?
ILEANA VULPESCU: Sunt foarte pesimista si cred ca asa va fi intotdeauna. Cand zici „mare putere”, spui „abuz”, fara discutie, indiferent cine este marea putere. Si e atitudinea bogatului fata de saracul care cerseste la coltul strazii. Nu cred ca se va schimba ceva in istorie, pentru ca daca a mia parte din istorie o stii… te convingi de lucrul asta. Totdeauna cine are painea si cutitul iti da si tie ce cade de la masa lui.

„Iubesc Romania. Nu cer reciprocitate, insa…”

EVELINE PAUNA: Iubiti tara asta? Iubiti Romania?
ILEANA VULPESCU: Daca n-as fi iubit tara asta demult n-as mai fi fost in ea.

EVELINE PAUNA: Tara asta va mai iubeste pe dvs.?
ILEANA VULPESCU: Nu stiu! Eu nu cer neaparat reciprocitate. Imi este de ajuns ca eu o iubesc, asa cum este, asa cum suntem tratati. Ca niste gunoaie suntem tratati de marile puteri. De ce sa ne facem vant cu coada si sa spunem ca sufla nu-stiu-ce tzunami sau uragan…

EVELINE PAUNA: Spuneati candva ca pana si boala este comandata de cei care au puterea…
ILEANA VULPESCU: Da, bineinteles. Pai, dupa parerea mea, se urmareste, cu foarte mare sarg, o rarire a populatiei.
Un economist american, al carui articol l-am citit, spunea ca, daca lumea pe Glob vrea sa traiasca bine, trebuie sa piara 90 la suta din omenire. Si aia zece la suta o sa traiasca, nu?! Dar nu stiu cine o sa mai munceasca pentru ei…

EVELINE PAUNA: Si ce constiinta ar avea daca, printr-un exercitiu de imaginatie, ar fi sa se intample acest lucru. Cum ar mai putea trai cu o asemenea constiinta?
ILEANA VULPESCU: Marimile nu sunt atat de bantuite de constiinta. N-am observat-o la persoanele care iau decizii asupra oamenilor. Nu-i bantuie nici mila, nici vreo preocupare anume pentru ceilalti.

EVELINE PAUNA: Constiinta e o povara?
ILEANA VULPESCU: Da…

EVELINE PAUNA: Le e mai bine celor care nu o au?
ILEANA VULPESCU: Le este mult mai bine! Si recunostinta este o foarte grea povara. Si constiinta e ca un vierme care te scurma tot timpul! Deci o conditie sa reusesti perfect in viata este sa mai dai somnifere constiintei. ..

EVELINE PAUNA: Ce ati schimba la lume?
ILEANA VULPESCU: As schimba la oameni indiferenta, aroganta, lacomia. Cand ne spune noua iudeo-crestinismul, pe care-l practicam, ca „Dumnezeu a facut omul dupa chipul si asemnanarea Lui”, am spus „dar inseamna ca este o copie neinspirata. E o copie nereusita!”. In timp ce prostia este foarte bine distribuita pe tot Pamantul, constiinta este foarte slab distribuita. Am citit undeva, imi pare foarte rau ca nu mi-am scris cine a spus acest lucru – „intre materia inanimata si materia animata nu este o diferenta mai mare decat intre un om si un caracter”. Deci in lumea asta nu putem sa ne asteptam ca vom fi vreodata la dispozitia unor oameni pe care sa-i bantuie constiinta.

EVELINE PAUNA: Daca dvs. ar trebui sa spuneti „multumesc”, cuiva din trecutul dvs., care a scimbat ceva si care a facut bine, cui i-ati spune?
ILEANA VULPESCU: As spune „multumesc” in primul rand mamei mele. I-as spune „multumesc” fiicei mele, si chiar sa ma ierte ca poate n-am fost cea mai buna mama. I-as spune „multumesc” barbatului meu. As spune „multumesc” unor prieteni care mi-au fost totdeauna aproape. Si le-as spune „multumesc” unor medici care mi-au salvat viata; au sprijinit destinul.

EVELINE PAUNA: Printre acestia cred ca ar fi si medicul Sinescu, pentru ca era singurul motiv pentru care sotul dvs. iesea din casa, in ultimii ani.
ILEANA VULPESCU: Da, intr-adevar! Este un om cu totul si cu totul remarcabil nu numai ca profesionist.

EVELINE PAUNA: Romulus Vulpescu iesea din casa doar ca sa mearga la medic…
ILEANA VULPESCU: Da, nu iesea din casa decat ca sa se duca la control la profesorul Sinescu.

EVELINE PAUNA: Doamna, de cand n-ati mai fost la teatru?
ILEANA VULPESCU: N-am mai fost cred ca de vreo doi ani. N-am mai fost de cand s-a jucat la National o piesa tradusa de barbatul meu. Si-am mai fost… poate sunt trei ani de atunci, sau chiar mai mult, cand Caramitru i-a spus sa faca o piesa, un colaj, din primii autori dramatici romani. A facut si s-a jucat la National. Si atunci am fost si noi la teatru. Altminteri… eu ma deplasez foarte greu si imi este greu si sa stau ore multe pe scaun si, ca in avion, cu picioarele stranse.

EVELINE PAUNA: Ce faceti, intr-o zi oarecare?
ILEANA VULPESCU: Ma ocup cu scrisul, cu cititul, cu spalat farfurii… cu lucruri din astea. Mai sterg un praf, mai… Insa acum sunt foarte ocupata cu acest Villon. Nu-mi vad capul din treaba pentru ca asta e un punct de onoare pentru mine.

EVELINE PAUNA: Caracterizati-va in cateva cuvinte… Puteti alege un vers… o metafora…
ILEANA VULPESCU: E foarte greu. N-as sti ce sa spun. Nu m-am gandit niciodata sa ma caracterizez. Nu stiu… sunt atatea versuri frumoase pe lumea asta! Sunt unele care tot timpul imi vin in minte! Din Bacovia, de exemplu – „De atatea nopti aud plouand… aud materia plangand… e noapte si ma duce-un gand… spre locuintele lacustre”. Mereu imi revin in minte versurile astea, Bacovia fiind un poet care-mi este foarte, foarte drag!

EVELINE PAUNA: Spuneti-le ceva romanilor, ce mesaj ati vrea sa ajunga la ei…
ILEANA VULPESCU: Le-as spune sa incerce sa fie cat mai buni, cat mai rationali, si sa traiasca fiecare clipa ca si cand ar fi ultima!

M-a durut teribil cand Ileana Vulpescu mi-a spus ca si-ar schimba de tot trecutul. A fost marturisirea unei vieti brazdate de tristete si singuratate… „Singurele perioade de fericire in viata unui om sunt numai cand este indragostit. Este singurul moment de gratie pe care ti-l acorda viata”, mi-a spus Ileana Vulpescu… Deci, Romulus Vulpescu este motivul momentelor sale de fericire. Putine, atatea cate au fost ele… E o constatare pe care a facut-o, alaturi de toate aceste marturisiri, pentru emisiunea „Marile Intalniri” de la televiziunea Money.ro. Inainte sa plec din casa ei… privirea mi s-a oprit pe unul dintre peretii de langa biblioteca. Romulus Vulpescu ne priveste dintr-un tablou mare, invaluit intr-o draperie – „l-a primit de la actori, de ziua lui, sunt toti semnati pe spatele tabloului”, imi spune Ileana Vulpescu, rugandu-ma sa dau de-o parte draperia, ca sa dezveleasca chipul sotului sau. „Ce bine!”, imi spune, vazand ca ajung pana la galerie. Ea nu mai poate. O vad adusa de spate, cu bastonul alaturi si atat de resemnata in fata durerii. O durere nestiuta de nimeni, pe care o poarta singura, cu demnitate… pana la capat! (Eveline Pauna)

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Sunt incintata ca exista asa oameni modești, marinimosi cu o sinceritate debordanta ca neegalabila noastă Ileana Vulpescu!

    Nasalean Voica octombrie 31, 2018 7:19 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.