Mă numesc Dorina Popescu și sunt o tânără poetă aflată la al doilea volum tipărit. Colegul meu de facultate se numește Doru Popa, e și el poet și se află la al doilea volum tipărit. Încă de când frecventam cenaclul, mi-am dat seama că destinele noastre, departe de a fi împletite, vor fi foarte diferit despletite.
Țin minte că, într-una din primele mele poezii, scriam că „luna este ochiul auriu al peștelui nopții”, drept care mi s-a spus că dovedesc o delicată sensibilitate feminină. Colegul meu a citit și el o poezie în care spunea că „izvorul țâșnește din sticlă asemeni unui șarpe de argint”, drept care i s-au descoperit aptitudini pentru viziunile ample.
Când mi-a apărut prima carte, recenzia – de fapt, o notă de zece rânduri – semnala apariția unui „nou condei feminin”. Volumul lui Doru Popa s-a bucurat de trei consemnări critice, dar în zadar am vrut să aflu dacă e și el un „nou condei masculin”. Nimeni n-a pomenit așa ceva.
Eu, de fapt, sunt mândră că feminitatea mea se observă. Dar mă mir că la Doru nimeni nu pomenește de calități… corespunzătoare: eu îl găsesc destul de masculin.
O să-mi obiectați că „feminin” și „masculin” sunt epitete care nu decid valoarea unei opere estetice. Așa credeam și eu, când eram mai mică și mai incultă. Dar azi, când văd atâția critici erudiți și experimentați că insistă asupra acestui criteriu – ce-i drept, numai când e vorba de femei – îmi dau seama că n-am încotro și că trebuie să mă resemnez.
Chiar dacă aș fi Shakespeare, tot nu mi-ar ajuta la nimic. Închipuiți-vă că prezint la cenaclu Romeo și Julieta. Parcă-i aud pe participanți: „Poeta dă dovadă de multă sensibilitate, de aceea e păcat că recurge la cruzimi nefeminine și la exagerări care alterează delicatul timbru al scenelor de dragoste”. Dacă aș oferi Hamlet s-ar declanșa un adevărat scandal: „Ca pentru a-și nega natura feminină, poeta afișează o cerebralitate ostentativă, care nu o prinde. Pretențiile filozofice depășesc înzestrarea ei firească, pe când scena de isterie a Ofeliei e cu adevărat reușită și tipic feminină.”
Am înțeles, de la apariția celui de-al doilea volum – al meu și al lui Doru – că, în timp ce forța lui vizionară crește văzând cu ochii, eu creionez cu finețe aspecte ale sufletului feminin, că versul lui „acel copac cu crengile de-azur” reprezintă „o plină de forță și originalitate imagine a vegetalului topindu-se în abstracție, drum metafizic specific marii poezii”, pe când versul meu – „abur verzui din alchimia mării” – „descrie cu sfială și pudicitate specific feminine farmecul unei înserări pe litoral”.
Am înțeles că nu voi avea parte – oricâte și oricât de bune cărți aș mai scrie – de un loc în cadrul liricii, pur și simplu, sau – de ce nu? – în cadrul liricii universale.
Dacă se va vorbi de cărțile mele, se va vorbi obligatoriu și despre feminitatea mea „ascunsă”, „dezlănțuită”, „negată”, „acceptată”, „dulceagă”, „agresivă” – oricum, cu o feminitate atât de bogată și de complexă, sunt aproape sigură că mă voi mărita în curând.
Poate că, de fapt, la asta mă și îndeamnă criticii: să mă mărit și să întemeiez o familie.
Cât despre poezia mea – fie că o fac, fie că n-o fac – ce importanță are? Tot nu se descompletează tabloul liricii noastre. Cel mult, al liricii feminine.
Când există Doru, la ce ne mai trebuie Dorina?!
( Nina Cassian, din volumul Jocuri de vacanță, 1983)
