Joaca, cu pricepere si placere, pe scena teatrului Odeon si aiurea in lume, acolo unde o duc turneele si o cere publicul. Preda actorie studentilor de la Hyperion si scrie, cu nesat, scenarii ravasitoare si articole cu talc pentru Jurnalul National. Mama a unei fete superbe de 27 de ani, Maria, si vaduva de tanara, Rodica Mandache vorbeste responsabil si emotionant despre izbanzile profesionale si stradaniile din culise.
CLICK AICI pentru a te abona gratuit la newsletter-ul bisaptamanal al revistei Tango!
Partea mea cea mai buna e ca sunt o luptatoare si ca incerc sa-mi placa sa ma lupt
Am intilnit-o intr-un salon de spital. I-am descoperit frumusetea in ciuda fundalului mohorit, am indragit-o in pofida problemelor ce-i conditionau dispozitia si prezenta acolo.
Am invitat-o la introspectie si m-am ales cu o interpretare emotionanta a vietii ei, din care nu a lipsit toptanul de reusite profesionale si zbateri sufletesti. Pe cind astepta rezultatul testelor menite sa-i depisteze pricina suferintei, Rodica Mandache a gasit nimerit si chiar placut sa-si deschida sufletul in prezenta mea. „Dintr-un interviu ca asta, eu cistig o sedinta de terapie“, recunoaste. „Asa realizez si eu mai bine cum stau lucrurile in viata mea, acest lucru putind fi confundat si cu sinceritatea. Eu asa ma exorcizez, scap de lucruri.“
S-a nascut la Iasi intr-o familie reusita, cu parinti blajini si trei frati alaturi de care si-a trait cea mai frumoasa bucata de viata. Tatal lucra in avocatura, iar mama trudea acasa, ingrijind familia. „Au fost niste parinti care au stiut sa ne creasca, cum eu n-am stiut sa-mi cresc copilul“, spune cu raspundere Rodica Mandache. „Erau in stare de orice sacrificiu pentru noi. Cind ai asemenea parinti, altfel te misti in viata, altfel ii privesti pe ceilalti. Eu nu m-am bucurat niciodata asa mult ca atunci cind eram cu ei impreuna, cind eram toti, ca acum nu mai suntem. Mama mea era foarte religioasa, dincolo de demarcatia normala, si dintre noi, copiii, am fost si eu la fel. Din cauza vietii de acasa care a fost destul de grea, am fost niste copii cuminti. Am invatat sa ne luptam si poate ca partea mea cea mai buna e ca sunt o luptatoare si ca incerc sa-mi placa sa ma lupt.“
A avut parte de instruire ca la carte si de pedagogi ce i-au stirnit pofta de invatare. „Teatru am facut datorita profesoarelor mele de romana, care aveau o charisma extraodinara cind tineau lectia. In liceu, n-am jucat in spectacolele scolii, cred ca eram lenesa sau aveam o timiditate in ceea ce privea dorinta mea si am tinut-o ascunsa. Insa cea mai mare bucurie a mea era sa merg la teatru. Faceam pasiune pentru actori, fugeam de la liceu ca sa-i putem vedea cum trec de la repetitii spre masa.“
A facut facultatea la Bucuresti. „Cind am ales sa devin actrita, nu am avut sprijinul mamei, doar pe cel al tatei, care era cel mai bun om din lume. M-am dus la tata si i-am spus ca ma duc la facultate, ca o sa iau bursa, ca o sa fiu cea mai buna si o sa le trimit bani. Mi-a spus ca nu are nevoie.
Apoi si-a dat si mama acordul, nici nu cred ca se putea altfel, la cum am fost facuta.“ In primul an de studentie a intilnit sansa de a primi rolul principal intr-o piesa ce urma sa fie pusa in scena la National. Cazuse la pat actrita care se pregatise pentru rol si regizorul Alexandru Finti, care pindise pina atunci ocazia de a-i pune in valoare talentul, a ales-o pe ea ca s-o inlocuiasca. Astfel, cind nici nu spera, s-a aflat pe scena dind replica lui Carmen Stanescu, lui Florin Piersic si Dinei Cocea.
„Tin minte premiera, cind a venit tot institutul. Dupa spectacol, ne-am dus toti pe Victoriei sa bem ceva, e o amintire extraordinara. Si apoi am inceput sa cistig bani enormi pentru perioada aia, cu care nu faceam nimic altceva decit sa mergem la Ciresica sa mincam cu totii. Nu stiam sa nu fim generosi atunci, nu eram hulpavi, nu eram cersetori, cum sunt multi acum, eram indragostiti de meserie. Ma uit la studentii mei care nu-si fac mari probleme, dar eu ma dadeam cu capul de toti peretii si plingeam ingrozitor cind nu-mi iesea rolul. Eu ma manifestam mai zgomotos si mai alintat, dar, oricum, toti eram la fel. Examenele erau o sarbatoare, tot institutul venea la examene, energiile conlucrau la nasterea unei noi generatii de actori, lucru care nu se mai intimpla acum.“
Durerile mari au o parte buna
Imi spune, despovarata, ca nu a fost chemata niciodata la casting-uri pentru telenovela, neavind astfel de-a face cu luarea deciziei de a juca sau nu in astfel de productii. „Ma doare mult cind ii vad pe actori cit pierd cind fac asta. Pesemne cistiga bine, pe linga noi care suntem extrem de saraci. Frica de batrinete, frica de boala, poate ai de intretinut o casa, poate ca ai de ajutat vreun parinte, toate astea te pot face sa intri foarte usor in coruptie, pentru ca eu coruptie o numesc. Nu blamez pe nimeni, pentru ca eu sunt un om foarte pacatos.“ O rog sa zaboveasca asupra propriei liste cu reprosuri, sunt curioasa sa descopar slabiciunile ce i-au influentat alegerile.
„Singurele lucruri pe care mi le reprosez in viata sunt in legatura cu copilul meu, pe care n-am stiut sa-l cresc foarte bine, pe care l-am insingurat, cu care n-am fost deloc blinda, am fost extrem de dura cu ea si sunt in continuare. Nu stiu sa ma descurc cu ea, dar ma straduiesc. Nu stiu sa fac multe lucruri in ceea ce o priveste. Are un caracter si o structura total diferite de ale mele. Am crezut ca tot ce a mers cu mine merge si cu ea, dar n-a fost asa. Cind ai un copil, ii pui un sablon potrivit tie, cum ai vrea tu sa fie, dar el este cum este el, ceea ce este chinuitor si pentru tine, si pentru el. Apoi barbatul meu a murit foarte devreme si noi am ramas singure si a trebuit sa ma descurc, si ea a trebuit sa se descurce. Lumea te crede foarte puternic si in stare sa te descurci intotdeauna si asta nu place. Si sunt multe greutati pe care daca le primesc eu intre ochi e una, dar daca le primeste ea, e alta.“
Pe sotul ei, celebrul fotograf al anilor ’70, Aurel Mihailopol, apreciat profesional, dar vinat de tovarasi pentru abnegatia cu care isi exprima crezul anticomunist, l-a intilnit in primul ei an de studentie. Ea juca pe-atunci intr-o piesa despre care el venise sa faca un reportaj. „El era logodit cu o arhitecta, o splendoare de fata, foarte frumoasa, care, pe urma, a plecat in Mexic si cu care am fost foarte apropiata. Noi doi ne-am reintilnit si m-a luat apoi de nevasta. Cred ca e unul din putinii care a vrut sa faca asta. Totusi nu pot sa ma pling, am fost destul de iubita si de curtata. Nu stiu cita lume m-a cerut de nevasta. Am avut o casnicie de 13 ani, pina cind el s-a imbolnavit foarte grav in urma unui conflict politic.
Se pare ca ar fi fost iradiat, nu stiu daca a fost asa, in orice caz a murit in citeva luni, cu toate ca era foarte sanatos si destul de tinar, avea 50 de ani.“ Nu pot sa-mi imaginez cum poti lasa deoparte asemenea durere pentru a-ti duce mai departe viata, si cer, timid, detalii. „Nu stiu cum am trecut peste asta. Nu treci singur, te trece cineva. A fost complicat, a fost ciudat, am trecut. Apoi nu a mai fost nimic la fel. Dupa aceea au murit sora mea, calcata de masina, si sotul surorii mele, asta din doi in doi ani se tot intimpla si nu se mai sfirsea. A fost o perioada grea de viata, dar am ajuns intr-un loc de unde ne uitam cu capul sus in ochii celorlalti. E aproape o voluptate sa ajungi in momente de cumpana.
Durerile mari au o parte buna. Sunt atit de mari si de curate, incit treci altfel prin ele, pe cind durerile meschine te mai murdaresc, te mai maculeaza. Daca esti foarte atent la tine, te privesti altfel, ai alta privire, alta fereastra deschisa, lucrurile vin spre tine altfel, te schimbi un pic si esti cu adevarat deschis spre minune.“ Ma uimeste cind imi spune ca nu a tinjit dupa razbunare, ca a ales sa lase lucrurile asa cum le-au fabricat altii, dar ce stiu eu?!, n-am traversat niciodata asemenea calvar. „Nu traiesti linistit dupa aceea, traiesti tulburat, dar, intr-un fel, tii lucrurile sub control. Eu am inchis lucrurile astea undeva, intr-un sertar, ca sa nu mai am de-a face cu ele, dar traiesti castrat dupa aceea.“
Fetita Rodicai Mandache, Maria, avea sase ani cind si-a pierdut tatal. „Nu i-am explicat fetei ce se intimplase cu tatal ei, mi-a fost mai comod sa nu-i spun. A fost asa de rau, ca a trebuit sa-i spun mult mai tirziu. Si pentru asta nu m-a iubit. Ea stia ca tatal ei e plecat in strainatate si am gasit un biletel pus intre niste flori, pe care scria: «Tata e un porc murdar!». Ea il ura, pentru ca plecase. Si atunci a trebuit sa-i spun. Era 1 martie si cineva adusese un cos mare cu ghiocei, iar gestul semana cu felul de-a fi al barbatului meu.
Ea, cind era mai mica, facuse o operatie si, cind iesise din spital, a gasit toata masina tapetata cu rochite. Multe lucruri pe care le facea el le facea asa de uluitor, incit de-asta i-a si lipsit ei atit de mult. Atunci ea, vazind florile, a zis: «Sa stii ca s-a intors tata!». Atunci a trebuit sa-i spun. A fost foarte greu! M-a urit! Avea o ura, nu ura, nici nu stiu ce era, avea ceva negru pe fata, o durere mare, si e insuportabil cind vezi asta la copilul tau. A fost greu! Fiecare copil are destinul lui pe care trebuie sa-l duca in spate. Ceilalti pot sa-l ajute foarte putin. ~sta a fost destinul ei si trebuie sa se descurce.“ Imi arata o fotografie de-a fiicei, singura care da culoare camerei de spital. Ii admir liniile gingase si simetrice ale fetei, in aprobarea blinda a mamei. O intreb daca si-a mai dorit un copil. Imi raspunde greu, chinuit.
„N-am putut, pentru mine a fost foarte complicat sa am copii. A fost o poveste teribila si ea are o sanatate foarte precara din cauza asta. Are si acum anemie, si asta e o cruce pe care o ducem amindoua. Ea a fost mai putin norocoasa in viata. Cred ca mi-ar fi placut, sigur, sa mai am copii, doar noi am fost patru copii si cea mai fericita parte a vietii mele copilaria a fost. Am o familie numeroasa, totusi, dar ne iubim mai putin si suntem mai putin fericiti decit ca atunci cind eram la mama si la tata.“
Sunt o persoana complicata, nu sunt normala
Intorc discutia cu ani in urma pentru a afla amanunte din perioada primelor iubiri. „N-a fost usor“, ma uimeste. „Asta pentru ca sunt o persoana complicata, nu sunt normala. Cind complici lucrurile inseamna ca nu tii cont de cel din fata. Am fost foarte egoista. Dragostea e foarte frumoasa si exista partea aia de sarbatoare, care-i la inceput si care este minunata, dar dupa aceea incep asperitatile sa se frece ca sa se ajunga la o intelegere. Repetam odata la televiziune, unde erau multi baieti, actori, scenografi, care ma iubisera de pe margine.
Eu jucam o scena gen Romeo si Julieta, si, la sfirsit, cel cu care repetam a spus: «Ce noroc am avut noi ca a luat-o de nevasta Mihailopol!». A fost un moment straniu in viata mea, pentru ca atunci mi-am dat seama ca eram o persoana incomoda. Cineva a spus ca nu intelege cum de sunt baietii aceia indragostiti de mine, ca daca ma nasteam pe timpul Inchizitiei, as fi taiat barbatii si le-as fi pus sare pe rana, iar eu aveam doar 20 de ani atunci. Am plins dupa aceea, n-am inteles. Poate ca n-am luat de la mama ce trebuia, poate ca nu am fost atit de bine crescuta. Este ceva ce seamana cu mitocania in comportamentul meu. Cit esti tinar si frumos poate sa para un fel de insolenta, dar apoi…“
Imi spune raspicat ca iubirea de-o viata exista si, in ciuda a ceea ce a trait, crede in ea din tot sufletul. „Chiar daca are perioade de zero, chiar daca are perioade uitate, perioade cind te intorci total cu spatele, chiar si asa cred in ea, sigur ca da! Am avut ocazia sa ma recasatoresc, dar n-am putut. Fetei mele i-a lipsit tatal ei, nu un tata, mie mi-a lipsit casnicia mea, nu o casnicie. Relatii, iti dai seama ca am avut. Lucrurile care au urmat casniciei, si au fost minunate, au facut parte din viata mea.
Si eu ma tem de singuratate, dar viata mea e atit de ocupata si asa multa lume e in viata mea, incit nu am avut timp sa fiu singura. Dar cred ca nu exista ceva mai ingrozitor decit singuratatea. Cu toate astea, foarte rar mi se intimpla sa spun ca m-as fi descurcat mai usor daca mai era cineva linga mine si, la cit de rar am gindit asta, inseamna ca e bine asa. Oricum, fata mea alt tata nu putea avea. Era mult prea greu, mult prea greu ca sa mai intervina cineva. Si, sa-ti spun ceva, ca sa te casatoresti trebuie sa vina cineva la tine care sa te vrea atit de mult, incit sa depui armele. Or nu s-a intimplat asta, nu si-a taiat nimeni venele ca sa vina sa ma salveze, sa ma ia in brate.“
Daca n-as juca, cred ca as muri
De-a lungul anilor, cariera Rodicai Mandache si-a vazut de drumul ei ascendent. Piese de teatru televizate, reprezentatii pe scene de provincie, turnee in strainatate, roluri dificile interpretate fara cusur, colaborari cu actori si regizori rivniti, premii importante, toate s-au ingramadit in CV-ul ei. A scris roluri pe care altii nu i le-ar fi dat, cum e cel al Elisabetei Rizea, cu care a plecat apoi in turneu, in afara tarii. „E un rol care mi-a iesit, putea sa nu-mi iasa, si asta e o mingiiere pe cap a lui Dumnezeu.“ Este profesor universitar si ii place sa lucreze cu studentii, cu toate ca sunt „invidiosi, singuri, certareti, tristi. Dar pentru mine e bine ca nu sunt o pensionara dusa undeva, intr-un colt. Daca n-as juca, cred ca as muri.
Am o cariera in care am iesit invingatoare, pe care am facut-o ostaseste, ca un soldat din infanterie. Am muncit mult pentru ea si am ajuns intr-un loc unde sunt respectata, nu stiu daca iubita, nu cred. Sunt mindra pentru ca am invins de fiecare data pe oricine a fost contra mea. Ma bucur pentru fata mea ca de multe ori imi scrie: «Sunt mindra de tine, mindra tare!». Ma bucur ca am prieteni buni si foarte importanti, pe care ma pot sprijini cind sunt, ca acum, intr-un moment de deriva. In general, am fost norocoasa, am dat de oameni frumosi, buni si atit de multi, incit sa pot sa-i uit pe ceilalti. Ma bucur ca nu s-a uscat ceva in mine, ca nu s-a stricat si inca pot sa iubesc. Ma bucur ca sunt vie. Si ca ma pot implica intr-un lucru care nu stiu daca are sansa de ajuns la lumina.“ Singura teama neinteleasa pe care a avut-o in viata este legata de virsta. „Am fost la un moment dat Omul Zilei si m-am speriat cind am vazut trecuta virsta mea. Imi pare atit de rau de anii care trec!“
