Ați văzut episodul din serialul dintr-o sâmbătă seară intitulat Zgomotele întunericului? Eu îl văd și duminică, și luni, și marți, în fiecare zi și la toate orele zilei, pe întuneric și pe lumină. Trebuie să recunosc că serialul se numește mult mai frumos: Poluarea sonoră, dar chiar dacă s-ar numi Zgomotul și furia ar viza același lucru.
Locuiesc, cum am mai spus, pe o străduță destul de centrală și destul de retrasă, două calități care fac din ea locul preferat de parcare pe timp scurt sau lung a tot felul de vehicule, dube și dubițe, autocare și autocăruțe, autoturisme și autobuze. După colț, pe o altă străduță de 20 m lungime și 2 m lățime, se află un garaj de 5 m lungime care, în ochii, nasul și urechile bieților locatari pașnici din casele învecinate, aruncă invectivele cele mai răgușite și mai guturale. Nu garajul, firește, ci mașinile cu care se ocupă. Astfel, de vreo câteva luni sau secole, două autobuze prăfuite pe care scrie „Teatrul Ion Vasilescu” fac ambreiaje furibunde ore în șir, încât nu știi dacă șoferii vor să le dreagă sau să le strice. Dacă ar fi vorba de nave școală, oricum ar trebui să arate mai spălate. Dacă ar fi vorba de o reparație care durează luni de zile, mă întreb ce muzică ușoară le-a putut aduce într-o situație atât de grea, ce spectacol făcut pentru râs le-a adus în această stare de plâns? Stau la pian și vreau să compun o fugă pe patru voci. Dar, în stradă, o staționare pe patruzeci de grohăieli mi-o interzice. Se claxonează, se trântesc portiere, se vociferează; pe vreme friguroasă motoarele sunt mai somnoroase. Dar și vecinii mei sunt somnoroși pentru că sunt obosiți și vor să doarmă și nu pot.
Am auzit de un procedeu de ucidere a vrăbiilor prin bătăi continue de tobă – care, neputând să doarmă,/ vrăbiiile cad pe jos: /iată ce subtilă armă/ este jetul zgomotos!
(Poezia de mai sus am izbutit s-o scriu acum, profitând de două minute de acalmie; alta n-am să mai pot scrie încă multă vreme).
Bună e străduța mea central-periferică și pentru mici pauze în orarul de lucru al unor șoferi: nevăzuți (dar auziți) de ochi prea insistenți, își mai trag și ei sufletul. Și toate frânările și toate pornirile, guițăturile, gâfâielile și scheunăturile nici măcar nu se petrec pe întreaga străduță, ci numai pe o porțiune de circa 10 m, în apropierea garajului pomenit – asta muncă intensivă, nu glumă! În timp ce gălăgia vehiculelor se concentrează, se întinde boala de nervi a cetățenilor pașnici. Apelurile și rugămințile n-au nici un efect… sonor.
Mă întreb unde mai încape, în mijlocul vacarmului și al circulației, jocul de stradă pe care-l practică grupuri numeroase de liceeni mari, sub ferestrele mamelor indiferente? Poate că e vorba, vorba lui Fănuș Neagu, de două „echipe de zgomote”, de un „care pe care” între driblare și autocare, între autobuz și autogol.
Eu nu mai știu bine nici ce spun pentru că nu mai aud – afară a reînceput lupta de tauri pentru răpunerea toreadorilor! Adio, n-am odihnă, n-am cuvinte!
Text de Nina Cassian din volumul “Jocuri de vacanță”, 1983
