Smaranda Vornicu: Fericirea ți-o construiesti pe cărămizi trainice, care se numesc prietenie, umor, loialitate, bun simț, responsabilitate

Fiica celebrului realizator de televiziune Tudor Vornicu a preluat, pe TVR 1 si TVR HD, pupitrul emisiunii „De la A la… infinit”, emisiune legată iremediabil de numele ilustru și atât de iubit al tatălui său. Prilej minunat de a o cunoaște mai bine, de a ne bucura de asemănarea sa în suflet și noblețe cu cei care au crescut-o întru frumusete și iubire, de a cuprinde în paginile Tango-Marea Dragoste încă un om absolut extraordinar. 

Fotografii de Paul Buciuta și din arhiva personală a Smarandei Vornicu. Interviu realizat în octombrie 2013.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Smaranda, dacă ai putea face un bilanț, numele tău ilustru mai mult te-a încurcat sau te-a ajutat? Ai fost de mai multe ori nevoită să demonstrezi că îl meriți, că ești la înălțimea lui, sau de mai multe ori ai câștigat, doar prezentându-te, dragostea oamenilor?

Smaranda Vornicu: Hai să spunem că scorul este egal. În unele împrejurări, am simţit presiunea acestui nume – la şcoală, de exemplu, am fost întotdeauna „obligată” să onorez acest nume. Nu aş fi îndrăznit să fiu scoasă la tablă sau să mă prezint la un examen şi să nu ştiu răspunsul corect, aş fi intrat în pământ de ruşine. Cât despre dragostea oamenilor, ea nu mi-ar fi aparţinut niciodată doar prin numele pe care îl port. Era, este dragostea lor pentru tatăl meu, pentru ceea ce a făcut şi a reprezentat el, nu poţi capitaliza pe ceva ce nu îţi aparţine. Trebuie să câştigi o astfel de dragoste prin ceea ce eşti, să o justifici prin propriile tale realizări.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Ți-ai pus vreodată problema să îl schimbi, din iubire nebună, cum fac femeile? De ce?

Smaranda Vornicu: L-am schimbat şi l-am recăpătat. Desigur că e un nume pe care îl port cu respect şi preţuire, însă numele nu este decât o parte din noi, e sublimatul unei istorii de familie, al unei iubiri care a fost încă dinainte de a exista noi. Numele nu e egal cu renumele – pe acela îl construieşti singur, aşa cum spuneam şi mai devreme. Numele nu te poate defini decât în măsura în care îl laşi să te definească. Dincolo de asta, eşti tu şi viaţa, faţă în faţă, cu toate întâlnirile minunate şi cu toate înfruntările pe care nu le poţi evita, oricare ar fi numele pe care îl porţi.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Tatăl tău cum a reacționat când i-ai spus că vrei să te măriți?

Smaranda Vornicu: Nu cred că s-a mirat când i-am spus că mă mărit, eram deja de câțiva ani împreună cu soțul meu, cu fostul meu soț, pentru că între timp ne-am despărțit. Dar fostul meu soț era un tip binecrescut și pedant, arhitect, se plăceau reciproc. Deci taică-miu n-a avut nimic de obiectat. Singurul lucru pe care el l-a vrut pentru mine a fost să fiu independentă, să am o meserie care să mă facă indepenedentă, să nu depind de alții… Iar atunci, când a fost cu măritișul, el a vrut să se asigure până în ultima clipă că fac lucrul bun, așa că înainte să plec la cununia civilă, m-a pus că stau jos și mi-a spus: e ultimul moment când te mai poți răzgândi. Puteți să coabitați, să vedeți cum e să plătiți facturile împreună, să duceți gunoiul amândoi, nu trebuie neapărat să vă căsătoriți pentru asta. Mai stai cinci minute și gândește-te bine…

Marea Dragoste – revistatango.ro: Iar apoi, la scurt timp după căsătorie ai rămas însărcinată…

Smaranda Vornicu: Când a murit tata, în aprilie, eram gravidă în șase luni. De la cimitir m-am dus direct la spital, pentru că avusesem o sarcină cu ceva probleme și, normal, după asemenea eveniment m-am simțit rău… Când tata a murit, eu tocmai mă pregăteam să mă duc la spital, la Fundeni, unde era internat. M-a sunat mama și mi-a spus să nu mă mai duc, că nu mai e. Asta e una dintre marile mele păreri de rău, că nu l-a cunoscut pe nepotul lui. Aș fi vrut să văd ce fel de bunic era, cum s-ar fi purtat, cum s-ar fi schimbat. Dar el deja se schimbase cumva, pentru că, în noaptea de Revelion, – el a murit în aprilie…- el era la televiziune, iar noi ne pregăteam să facem revelionul la club la Arhitectură, era petrecerea de Revelion. Crezi că e cazul să te duci în fumăraia aia cu burticica ta? Și era prima dată când reacționa așa, pentru că el era … nu dur, dar nici sentimentalo-blegos. Deci ăsta e marele meu regret, că tata nu l-a cunoscut pe fiul meu.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Iar apoi te-ai despărțit…

Smaranda Vornicu: Da, de foarte mult timp.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Și acum ești singură?

Smaranda Vornicu: Nu, sunt într-o relație de foarte mulți ani, dar nu m-am mai căsătorit. Nu pentru că nu cred în instituție, dimpotrivă, îndemn pe toată lumea care simte nevoia să facă acest pas, dar eu nu țin morțiș la ea, nu cred că hârtia aia face relația.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Dar ce face relația?

Smaranda Vornicu: Cred că în primul rând o prietenie foarte profundă și adevărată. Ziua are 24 de ore, iar pasiunea pură îți ocupă, totuși, foarte puțin din astea 24 de ore, și în niciun caz după primii 5- 6 ani de relație nu mai are aceeași imortanță ca în prima zi. Contează mult mai mult prietenia, afinitățile, să îți placă să mănânci aceleași lucruri și în aceleași locuri, să ai același gen de simț al umorului… Umorul mi se pare capital într-o relație, e important ca amândoi să aibă ironie și să fie capabili de autoironie, să nu se ia prea tare în serios…

Marea Dragoste – revistatango.ro: Inevitabil, te întreb asta mai întâi: mergeai cu tatăl tău în televiziune? Cum vedeai totul cu ochi de copil?

Smaranda Vornicu: Mergeam, desigur. Cred că una dintre primele mele amintiri este legată de dudul cel mare din curtea studiourilor din strada Moliere. Apoi, îmi amintesc de creioanele impecabil ascutiţe ale doamnei Cati, secretara tatălui meu şi de mănuşile albe pe care le purtau monteusele – era ca un fel de magie, cu filmul care fâsâia şerpeşte la final de rolă derulată, cu întunericul misterios al cabinei de montaj, în care pâlpâia lumina micului monitor şi vocile piţigăiate, atunci când pelicula rula pe repede înainte. Mai sunt vacanţele de vară, în care programele de Revelion se scriau pe plaja din Mamaia, cu Dan Mihăescu, Grigore Pop, Titi Acs, Octav Sava şi Conti Bărbulescu. Mă fascinau uşile de tip burduf ale sălilor de repetiţie de la etajul 1 şi biblioteca televiziunii, plină de cărţi pe care nu le găseai în altă parte. Şi oamenii, oamenii erau cu toţii frumoşi şi pasionaţi şi dăruiţi.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum era tatăl tău pentru tine și cum se transforma când devenea un creator pe platourile de filmare?

Smaranda Vornicu: Cu noi, tata era un urs mare şi bun. Deşi era extrem de intransigent, alături de el mă simţeam întotdeauna protejată. O adevărată enciclopedie, ştia totul – de la obiceiurile păsărilor migratoare, trecând prin versurile lui Baudelaire şi ajungând la detalii obscure din mitologia greacă. Un bon viveur prin definiţie, binecuvântat cu o charismă ieşită din comun. Omul de televiziune era tot el, în altă haină – perfecţionist, neobosit, jucător de echipă, lider, vizionar. Colegii lui pot vorbi mai bine despre asta. Era consumat de pasiune pentru ceea ce făcea. Puţină lume ştie însă ca Tudor Vornicu era un mare timid, un om care şi-a depăşit acest handicap făcand exact ceea ce nu îi stătea în fire, devenind o figură publică. Din dragoste pentru profesia lui.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum s-au cunoscut părinții tăi?

Smaranda Vornicu: Ei s-au cunoscut când tata stătea la Paris, iar mama era stewardesă, pe cursa București –Paris. S-au cunoscut, s-au văzut, iar el i-a zis la un moment dat, te rog frumos, Mariana – că așa o chema pe mama mea – am un câine de vânătoare și vreau să i-l trimit tatălui meu la București. Te așteaptă în aeroport fratele meu, colonel de pompieri… Maică-mea a zis Da, sigur că da. Era iarnă. Avionul a făcut escală la Viena, iar maică-mii, la Viena i s-a făcut milă și a zis hai să scot câinele, că săracul stă de atâtea ore în avion. Ea n-a știut că aeroportul de la Viena e plin de iepuri. Iar acela era un câine de vânătoare, care s-a repezit și a târât-o pe mama pe genunchi jumătate de aeroport, i-a rupt ciorapii, iar ciorapii erau o comoară pentru orice femeie… Când a ajuns la București, mama i-a pus câinele în brațe unchiului meu și i-a spus: Să nu mă mai caute Vornicu! Uite cum arăt! Apoi tata i-a trimis o duzină de perechi de ciorapi de mătase și un buchet de tranadafiri și de acolo a început totul…

Marea Dragoste – revistatango.ro: Au stat o vreme în Franța?

Smaranda Vornicu: Au stat patru ani și jumătate la Paris, iar de acolo au venit cu un perete de cărți, două biciclete și vreo 1000 de discuri de vinil… S-au întors când mama era gravidă cu mine. Noi ne-am născut aici, în țară, eu în 1965 și fratele meu peste patru ani, în 1969.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Cu cine semănați mai mult? Ce ați luat de la mama și ce de la tata?

Smaranda Vornicu: Şi eu, dar şi fratele meu Bogdan, suntem un fericit amestec al părinţilor noştri. De la tata, am luat cu siguranţă profilul – e o trăsătură care ne-a parvenit prin multe generaţii de Vornici şi de Gianetti, ramura italiană a familiei. Plus curiozitatea, setea de informaţie şi unele stări de melancolie blegoasă, cum zicea bunica. De la superba, eleganta şi inteligenta noastră mamă am luat zâmbetul, iar de la familia ei de olteni spiritul de supravieţuitor, încăpăţânarea uneori amuzant de absurdă. Sau absurd de amuzantă, cum preferaţi. Una peste alta, fără falsă modestie, cred că părinţii noştri – de acolo unde sunt amândoi – se pot declara mulţumiţi de reuşita formulei lor.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce spuneai pe atunci că vrei să fii când vei fi mare?

Smaranda Vornicu: La început, am vrut să fiu arheolog. Apoi am vrut să fiu critic de film. M-am apucat să scriu poezie prin clasa a cincea şi, de atunci, am tot scris.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Și ce te-ai făcut, de fapt?

Smaranda Vornicu: M-am făcut om în toată firea şi m-am apucat de stomatologie. Glumesc, desigur. Am făcut stomatologie pentru că, la vremea şi la vremurile acelea, mi s-a părut că o carieră medicală este ceea ce îmi doresc. Tata voia să fiu o femeie independentă din punct de vedere material şi avea un respect aproape religios pentru practicanţii medicinei. Fire romantică, eu m-am văzut făcând apostolat şi luând cu mâna suferinţa – mai precis, durerea de dinţi – a oamenilor. Durere care poate fi atroce, după cum bine se ştie. Prin anul doi de facultate, am realizat că omisesem un mic detaliu: sunt stângace, o altă moştenire italienească. Iar unit-urile dentare din vremea comunistă nu erau fabricate pentru stângaci. Aşa că m-am apucat să scriu cu dreapta…

Marea Dragoste – revistatango.ro: Care a fost primul tău job și primul vis împlinit în plan profesional? Dar primul vis la care ai renunțat?

Smaranda Vornicu: Primul meu job a fost cel de medic stagiar, în cadrul Facultăţii de Stomatologie din Bucureşti, în Clinica de Pedodonţie, sub „bagheta” doamnei profesor Livia Zarnea. Am practicat stomatologia câţiva ani buni după terminarea facultăţii, cu mare plăcere, mai ales că lucram cu copiii, cei mai buni pacienţi din lume.

Dacă stau să mă gândesc bine la primul vis împlinit, cred că este vorba despre un mic articol pe care Cornel şi Monica Nistorescu mi l-au publicat – să fi fost în 1990 – în „Expres”. Într-un fel, mi-au repus destinul pe cursul lui firesc. La visele adevărate, cele mari, nu renunţi niciodată, ele rămân treze undeva, în cel mai mic şi mai secret colţ al sufletului tău.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum a mers în paralel viața ta personală? O persoană sensibilă și specială cum ești tu a găsit de la început și a cunoscut cu adevărat și dragostea, și fericirea?

Smaranda Vornicu: Dragostea şi fericirea nu sunt nişte permanenţe. Ştiu că trăim într-o cultură în care fericirea personală a devenit mai degrabă o îndatorire, ne antrenăm pentru ea, scotocim peste tot după ea. Însă atât dragostea, cât şi fericirea, au atâtea culori şi atâtea feţe, încât uneori riscăm să nu le băgăm în seamă, aşa grăbiţi şi importanţi cum suntem. Am avut parte – şi mulţumesc cerului pentru asta – de dragoste şi de fericire în mii şi mii de feluri. Aşa cum am avut parte şi de trădare, durere şi pierdere. Sensibilă poate că sunt, specială – nu ştiu, însă ceea ce ştiu este că nu poţi spera într-o permanentă stare de exaltare, de plutire vesnică. Fericirea ţi-o construieşti pe cărămizi trainice, care se numesc prietenie, umor, loialitate, bun simţ şi responsabilitate.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Acum, în prezentul nostru înțelept și apăsat de crize mondiale, care crezi că este formula fericirii și a liniștii tale?

Smaranda Vornicu: Credeţi că trăim un prezent înţelept? Eu cred că ne aflăm într-o zonă de exces şi ezitare, făcând o echilibristică destul de periculoasă. Suntem rupţi între egoismul nostru de „consumatori” şi bucăţile angelice ale firii noastre. Liniştea şi fericirea le-am putea găsi în ziua în care vom descoperi dozajul corect între cele două. Am putea începe prin a ne număra zilnic binecuvântările, un exerciţiu pe care îl recomand tuturor – pentru mine funcţionează de minune.

Marea Dragoste – revistatango.ro: În viziunea ta există viață și după viață sau… unde se oprește călătoria?

Smaranda Vornicu: Ceva există „după” – nu se poate ca toată această energie pe care o cuprindem în minţile şi în sufletele noastre să fie risipită. Îmi place să mi-o închipui ca pe un nor albăstrui, plutind undeva în Univers sau dincolo de el – din acest nor venim şi înspre el ne întoarcem. Există un roman SF care îmi place foarte mult, dacă discutăm pe tema asta, „Imperiul îngerilor”, al lui Bernard Werber – eu am găsit acolo multe răspunsuri. Poate că sunt nişte răspunsuri poetice, însă mi s-au potrivit. Atunci când crezi şi când te rogi, ai nevoie să îţi construieşti imaginea ta despre divinitate şi despre veşnicie.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum vei reflecta toate înțelesurile și descoperirile tale în emisiunea pe care o prezinți?

Smaranda Vornicu: Înainte de orice altceva, mi-ar părea extrem de bine să putem contribui – prin emisiunea „De la A la infinit” – la construcţia unui alt fel de dezbatere publică. Una temperată, respectuoasă, conciliantă. Aş vrea să ne aducem aminte de toate ingredientele bune pe care le avem deja, de oamenii cu adevărat valoroşi, dar să o facem cu înţelepciune şi fără exces. Din suflet, cum s-ar zice. În afară de toate acestea, să reînvăţăm să privim în jur şi să descoperim că se întâmplă şi astăzi, în anii ăştia ai crizelor de tot felul, lucruri extraordinare în imediata noastră apropiere. Iar tonul emisiunii va fi unul cald şi calm, aşa cum trebuie să fie într-o sâmbătă după-amiaza, când oamenii se refac după o săptămână de muncă şi se pregătesc pentru următoarea.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum ai primit propunerea de a relua tu emisiunea tatălui tău și ce înseamnă pentru tine acest pas?

Smaranda Vornicu: Am fost extrem de mişcată de această propunere a Televiziunii Române, însă şi extrem de preocupată. Am obligaţia de a da tot ce am mai bun pentru reuşita acestui proiect şi sunt gata să mi-l asum. Am o echipă care se coagulează, însă e formată din oameni extraordinari, care cred în acest format. Sunt convinsă că, odată depăşite primele asperităţi fireşti ale oricărui parcurs de acest fel, vom avea un produs de televiziune de foarte bună calitate.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce-ți place cel mai mult și de ce îți este cel mai frică?

Smaranda Vornicu: Cel mai mult? O felie de pâine proaspătă, prăjită uşor, cu un strat zdravăn de unt deasupra. Frică nu îmi este decât pentru cei dragi.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Cum te pregătești pentru acest proiect, pentru fiecare apariție? De unde îți iei și lumina și energia?

Smaranda Vornicu: Mă documentez, mă odihnesc – pe cât pot – şi mă rog. În afară de asta, nu pot decât să fiu eu. Recunosc că toată tehnica înconjurătoare – camere, cabluri, monitoare şi microfoane – poate fi extrem de intimidantă la început. Există riscul să devii un pic rigid din cauza atenţiei pe care eşti tentat să i-o acorzi, însă învăţ, repede şi sigur. O domesticesc, o îmblânzesc, până când mă va lăsa să mă comport cu totul şi cu totul natural.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce cărți citești și care e cel mai important lucru pe care l-ai găsit recent într-o carte?

Smaranda Vornicu: Am descoperit cărţile Philippei Gregory, biografii uşor romanţate ale femeilor din casele Lancaster şi Tudor. „Doamna apelor”, „Regina albă”, „Regina roşie” şi cea mai recentă, „Prinţesa albă”. Le devorez pentru că sunt scrise cu eleganţă şi privesc o istorie sângeroasă dintr-un punct de vedere inconfundabil feminin. Îmi place să înţeleg mecanismele prin care poţi face tot ce e mai bun din viaţa ta, din toate stelele şi lacrimile pe care destinul ţi le aruncă în poală.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Ce muzică asculți, ce parfum folosești?

Smaranda Vornicu: Ascult cam orice muzică bună. Evident, ascult cu nostalgie muzicile tinereţilor mele – disco şi pop. Mai recent, am făcut o pasiune pentru Pink, mi se pare extraordinară, îi ascult cântecele în buclă. Îmi plac parfumurile cristaline, proaspete, citrice. Parfumul zilei este L’Eau Dahlia Noir de la Givenchy.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Contează să fii o femeie frumoasă, să fii elegantă, cochetă?

Smaranda Vornicu: Da, contează. În primul rând, pentru tine, ca om. Ca să ai acel zvâcnet mândru în pas, când ştii că arăţi bine. Ca să te simţi bine în pielea ta. Iar acest lucru nu vine nici din a te „înmuia” din cap şi până în picioare în logo-uri preţioase şi nici din eticheta cu preţul hainelor tale. Vine din lucruri simple: cunoaşterea şi recunoaşterea sinceră a siluetei tale, alcătuirea unei garderobe versatile şi potrivite firii şi vieţii tale de zi cu zi, înţelegerea a ceea ce este cu adevărat clasic şi îndrăzneală bine temperată în accesorizare.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Dar banii sunt însemnați în existența unei femei?

Smaranda Vornicu: Uneori. Alteori nu folosesc la absolut nimic. Dar asta nu e valabil doar pentru femei. Uneori te fac stăpân, alteori sclav – depinde de ce parte a baricadei te afli. Când îi produci tu, prin efort onest şi demn, te fac liberă şi puternică. Atunci când îi aştepţi de la alţii, când trebuie să te guduri pentru ei, e neplăcut. Mă întristează când văd proslăvit succesul feminin prin atârnarea la braţul şi de portofelul masculin.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Cât de departe se poate merge cu compromisul într-o relație de iubire sau de prietenie? Dar cu dăruirea?

Smaranda Vornicu: De mers, se poate merge foarte departe. La un moment dat, îmi propusesem să scriu un roman despre arta compromisului la români. Mi se pare că avem o înclinaţie în acest sens. Şi cred că a venit momentul să învăţăm, cu toţii, să pretindem respect – în iubire, în prietenie, în societate. Pornind de la respectul pentru propria persoană. Când te respecţi pe tine, afli foarte repede cât de departe eşti dispus să duci compromisul şi dăruirea inteligentă.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Care este cel mai important lucru pe care îți dorești să îl faci în viitor?

Smaranda Vornicu: Vreau să scriu. Nimic nou în acest lucru, însă vreau să scriu sistematic şi disciplinat. Am câteva idei de roman şi strâng material pentru o biografie completă a tatălui meu. Inclusiv istoria fabuloasă a familiei sale, care începe cu Josef Munziger, primul preşedinte al Confederaţiei Elveţiene, la 1851, continuă cu un pasha de Djibouti, pe la 1871, ajunge pe plantaţiile de arbori de cauciuc din Java, prin fratele străbunicului meu, Ernesto Gianetti, şi face ca – la ora actuală – să fim răspândiţi din Italia până în România, din Finlanda până în Australia şi din Indonezia până în Guyana şi Trinidad Tobago.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Și te rog, în final, să îmi răspunzi să împrumut pentru tine și întrebările din Chestionarul lui Proust, care închid fiecare ediție din Vanity Fair.

Smaranda Vornicu: Ce coincidenţă fericită! Vanity Fair este revista mea favorită, sunt abonată la ea. Şi m-am întrebat de zeci de ori cum aş răspunde la respectivele întrebări…

Care e ideea ta de fericire perfectă?

Oameni dragi, un pahar de vin alb sec, o seară la Mediterană.

Care e cea mai mare teamă a ta?

Să rămân blocată în lift cu un agramat isteric.

Cu ce figură istorică te identifici cel mai mult?

Cu Nefertiti, mai ales din profil.

Ce trăsătură disprețuiesti cel mai mult la tine?

Curiozitatea – mă face să devin insuportabilă.

Ce trăsătură disprețuiesti cel mai mult la altii?

Grosolănia insensibilă.

Care e cea mai mare extravaganță a ta?

Trezirea târzie, spre ora prânzului.

Care e călătoria ta favorită?

Drumul spre casă.

Când minți?

Când sunt întrebată dacă mint. Uneori, după o sesiune de cumpărături.

Ce sau cine este cea mai mare dragoste a vieții tale?

Familia mea.

Când și unde ai fost cea mai fericită?

Oriunde am putut, de câte ori am avut ocazia. Mai ales în ziua când s-a născut fiul meu, Tudor.

Ce talent ți-ar plăcea cel mai mult să ai?

Să pot cânta – sunt complet afonă.

Care este trăsătura ta cea mai puternică?

Încăpăţânarea. Pot deveni de-a dreptul diabolică atunci când îmi doresc ceva. De exemplu, o pereche de pantofi.

Care e starea ta curentă de spirit?

Contrariată – mă întreb dacă am răspuns cum trebuie la acest chestionar.

Dacă ai putea schimba un singur lucru în ceea ce te privește, care ar fi acesta?

Aş face mai mult sport.

Care consideri că e cea mai mare realizare a ta?

Fiul meu. Un copil e atingerea unui înger. Chiar şi când devine un tânăr imposibil şi talentat.

Unde ți-ar plăcea să trăiești?

Pe malul mării, probabil în Grecia. Mi s-a spus că am trăit acolo într-o viaţă anterioară.

Care e ocupația ta favorită?

Fără nicio îndoială, lectura.

Ce calitate prețuiești cel mai mult la un bărbat?

Umorul de bună calitate. Poate schimba destinul unei relaţii.

Ce calitate prețuiești cel mai mult la o femeie?

Clasa – încap atât de multe şi străbat atât de puţine din acest cuvânt!

Care e avuția ta cea mai importantă?

Din nou, familia mea. Prietenii. Şi un inel vechi, de la bunica.

Care e eroul tău literar favorit?

Omul din La Mancha, Don Quixote.

Care e eroul tău în viață?

Maya Angelou.

Cum ți-ar plăcea să mori?

Ca într-o scenă din filmele cu sicilieni: centenară, cu totul clanul în jurul meu şi cu o ultimă vorbă, extrem de înţeleaptă, pe buze.

Care e motto-ul tău?

Un fragment din Maya Angelou: „Am învăţat că oamenii uită ce ai spus şi uită ce ai făcut, însă nu uită niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”