Adrian Paunescu: Nu stiu nici azi ce este poezia

Cum treci acum si apa e-n ruine,/ si-ti este bine si imi este bine/, as vrea sa-ti spun, iubito, ca in tine/ e vie vrerea ambelor destine.//
Te voi iubi cu mila si mirare/ cu intrebare si cu disperare, / cu gelozie si cu larma mare,/ c-un fel de fardelege care doare./ Si jur pe tine si pe apa toata/ care ne tine barca inclinata/ ca vei ramane – dincolo de numar/ si dincolo de forme, masti si vorbe – / a mea, de-a pururi, ca un brat in umar./ (“A mea” – Adrian Paunescu)

Fotografii de Paul Buciuta

Ma tem de recesiunea caracterului

Marea Dragoste / Tango: Cand v-ati dat seama, in copilarie, ca mergeti catre un destin de scriitor? Cum ati avut revelatia scrisului?

Adrian Paunescu: Nu, nu in copilarie. In copilarie nici nu aveam timp de proiecte si de visuri. Eram extrem de trist, aveam o viata de familie complicata, mama mea se despartise de tata cand aveam doi ani. Am ramas cu tata, dar de fapt tata era un martir al timpului, urmarit, fugarit, persecutat, dat afara din invatamant, condamnat. Am ramas in grija bunicilor. Bunica mea se ocupa de partea de suflet si de partea de morala a celui care eram, bunicul se ocupa de istorie si gramatica. N-aveam timp sa stiu cine voi fi. Nici nu credeam ca voi rezista. O duceam foarte greu. Bunicul, dupa 40 de ani de invatamant, fusese el insusi inchis si, dupa 40 de ani de munca, n-a luat dreptul la pensie, desi nu era un militant. Tata a fost un erou, a rezistat la doua mari condamnari, totalizand 15 ani de puscarie politica.

Marea Dragoste / Tango: Invatati bine?

Adrian Paunescu: Cand m-am dus la Craiova, de pe-a saptea pe-a opta, am facut o performanta, am fost printre primii clasati la admitere. Tata ma dusese la un profesor mare din Craiova, Petre Predica, sa ma mediteze, si dupa vreo doua zile, profesorul l-a chemat si i-a zis: “Ba, Costica, ia, ma, baiatul de aici, ca asta poate fi mai bun decat mine. Asta e bun de tot, vezi-ti de treaba.”
Si la matematica am fost bun pana-n clasa a saptea, dar am fost si-n clasa a opta premiant. Si n-am stiut ce voi face. Sigur ca ritmam prin curte, si ma lasam transportat de cartile pe care le avea tata mare, care fusese si el invatator. Ce carti mai putuse pastra, pentru ca avusese o uriasa biblioteca, mai ales de istorie si de literatura, dar mai degraba proza si memorialistica, si fusesera obligati sa o arda, sa o faca sa dispara.
Si au facut o groapa uriasa in fundul curtii si au ingropat in ea cartile, cu speranta ca le vor putea dezgropa vreodata. Cand am dezgropat cu tata ceea ce trebuia sa fie biblioteca noastra, era pamant. Se intorsesera si cartile in pamant, ca niste morti autentici.

Marea Dragoste / Tango: Deci nu stiati ca veti deveni poet…

Adrian Paunescu: Nu, n-am stiut ca voi fi poet. In clasele mici scriam poeme pentru fete, pentru fenomenele naturii, dar n-am stiut ca sunt poet. Nici nu eram. De la un punct incolo, insa, citind, si la Craiova, in clasele a opta, a noua, dar si la Bucuresti, in clasele a zecea, a unspea, citind, asta a fost un noroc extraordinar, am inceput sa ma luminez, in casa preotului Ilie Bacioiu, care era parohul bisericii Icoanei. Parintele era un tip senzational, era de nivelul patriarhului, care ii era prieten, de nivelul viitorului patriarh, Justin Moisescu, cu care se intalnea si multi altii, nu-i mai stiu exact, ca nu retineam numele viitoarelor celebritati.
Nu stiam ca vor fi celebritati, cum nu stii cand se naste copilul care va fi genial, sa-i tii minte numele si data nasterii. Ei veneau acolo, vorbeau si ma atrageau relatia si conversatia lor. E drept ca uneori au jucat si poker, asta nu m-a atras. Ilie Bacioiu ma tinea in gazda, la subsol, cu copiii lui, dragii mei prieteni. Bujor, care era cu un an mai mic decat mine si care a murit, si Tudor. Preotul a inceput sa imi citeasca dintr-o data in franceza si am tradus impreuna “Albatrosul” de Baudelaire. M-a uluit. Dupa aceea Puskin. Si poezie englezeasca. Lui ii facea placere sa traduca de parca dezlega cuvinte incrucisate. Si ii placea sa imi umble in creier cu gandul lui. Exercitii extraordinare, foarte importante.
Si Biblia. Iarasi – importanta intr-o vreme in care nu se putea desface “Istoria literaturii romane” a lui Calinescu, nu se puteau desface unele pagini. Profesoara mea, Dumnezeu sa o ierte, o minunata profesoara, iarasi decisiva pentru mine, Alexandra Verdes, m-a chemat acasa si, asa, dupa vreo jumatate de ora, in care a vrut sa edifice daca voi fi suficient de confidential, mi-a aratat “Istoria literaturii romane” a lui Calinescu, care avea pagini intregi cu hartie alba lipita deasupra. Nu avea voie nici cine o avea sa o vada, iar Alexandra Verdes era sotie de general, generalul Verdes. Si acolo am gasit iarasi lucruri miraculoase. Fireste liceul nu era, din punctul de vedere al orizontului, foarte semnificativ, dar norocul acesta cu Ilie Bacioiu si profesoara AlexandraVerdes m-a luminat. Si-am inceput sa incerc sa inteleg ce este poezia.

Marea Dragoste / Tango: Si cand ati inteles cu adevarat?

Adrian Paunescu: Nu stiu nici azi pana la capat ce este poezia. Sunt ca acel taran din Arges care, acum 40 de ani, facea socoteli cu milioane si miliarde, in creier. |i dadeai cifrele, si el socotea. Si l-am intrebat: “Domne, cum faci?”, si el a zis “Domne, eu poci sa fac, dar nu poci sa spun cum fac”. Asa si eu. Nu stiu exact nici acum cum fac. Am cursu­ ri, sunt profesor universitar, si predau mari texte. Texte fundamentale. Dar sa explic fundamentul poeziei si de ce trebuie sugestie, nu racnet, de ce trebuie sugerat, si nu spus pe fata, (desi uneori trebuie spus pe fata), n-as fi in stare pana la capat sa explic. Am inceput sa inteleg cate ceva, si am inceput sa scriu.

Marea Dragoste / Tango: Cati ani aveati?

Adrian Paunescu: 15 jumate, 16. Si m-am dus la revistele literare. Si acolo am gasit niste oameni deschisi, desi exigenti. E foarte important ca, dincolo de usa la care bati, sa nu apara un scarbos, sa nu te crispeze, sa nu te dea inapoi, sa nu te umileasca, sa nu te considere in conditia ta de cetatean, ci in conditia de maimuta. Poate ca eram si simpa­ tic, poate ca erau si ceva tresariri in unele texte ale mele. M-am dus la Mihu Dragomir, Dumnezeu sa-l ierte, si mi-a raspuns la posta redactiei, rautacios, dar zicea ca sunt si semne de poezie, ceea ce m-a bucurat. Tata, de doi ani, era in Maramures, la Borsa, din cauza ca il dadusera afara din invatamant, la Barca, si l-au si arestat in 15 septembrie 1959 si a auzit, intr-un tarziu, de poeziile mele si ca in ziua de 1 mai 1960 am publicat prima poezie in revista “Luceafarul”.

Marea Dragoste / Tango: Nu v-ati gandit vreodata sa fi urmat alta directie?

Adrian Paunescu: Aveam talent de actor, puteam sa dau la teatru. Dar, deocamdata, timp de doi ani n-am putut da nicaieri pentru ca aveam dosar prost – eram fiu de puscarias. Si am mers la filologie, unde n-am inteles de la inceput importanta unor materii care m-au ajutat apoi foarte mult in imbogatirea limbajului, mai ales cele privitoare la dialectele din vecinatatea limbii romane literare.
Mi-a placut foarte mult curajul de a cauta folclor nou si anume folclorul protestatar. La examenul de folclor, l-am speriat pe profesorul Pop. Mi-a cazut un subiect cu folclorul nou si am zis ca folclorul nou nu e acela cu partidul, ci ala cu “Cobori, Doamne, pe pamant/ Sa vezi Stalin ce-a facut/ A facut din cai magari/ Si din tigani, oameni mari”. S-a speriat si a zis: “Nici nu te las. Iti dau 7. Sa nu mai vii.”
Insa cu adevarat poezie am inceput sa inteleg ca scriu, in ultimii doi ani inainte de aparitia cartii “Ultrasentimente”. Apoi m-au ajutat foarte mult lectura si puterea mea de a ma indragosti. Asta imi dadea aripi si chiar imi deschidea cai pe care nu le banuiam si pe care doar teoretic, tehnic, nu le-as fi descoperit niciodata.

Marea Dragoste / Tango: Am aflat cum a venit poezia… Cum a venit dragostea in destinul dumneavoastra?

Adrian Paunescu: Ei, dragostea a venit mereu. Nu mai stiu cand a venit prima oara. Cred ca dintotdeauna. Eram la gradinita, si la un moment dat, cand am ajuns de la gradinita acasa, am inceput sa ma fo­ iesc si i-am spus bunicii mele “Maica, ma duc si eu ca am o treaba”, “Ce treaba ai, mai, narodule?”, “O treaba, o sa-ti spun”. Si m-am dus, am asteptat pe o fetita sa vina si, dupa vreun timp, m-am intors acasa. Bunica a zis: “Ce-ai patit, ma?”, “N-a venit”, “Cine n-a venit?”, “Pai, Geta”, “Pai, ce? Trebuia sa vina?” “Pai, da”, “Dar ea stia ca trebuie sa vina?”… “Nu”. Am tot asteptat-o de atunci sa vina.

Marea Dragoste / Tango: Dar poate ati invatat sa-i spuneti sa vina.

Adrian Paunescu: Ei, nici asta nu am invatat. Dragostea adevarata nici nu are nevoie de cuvinte. Ii vine ei sa vina, cum iti vine si tie. E vorba de punctualitatea in dragoste, care este uneori si o punctualitate istorica. Asa cum s-au dus romanii la 1 decembrie 1918, desi n-aveau mijloace de comunicare. Ei au stiut ca trebuie sa se duca la Alba Iulia. De fapt, eu am observat asta ca pe una dintre marile clipe de inspiratie istori­ca ale neamului: puterea de a fi cu totii acolo unde trebuiau sa fie. Asa e si-n dragoste. In orice caz, de atunci am tot trecut prin examene de acest fel. Si ele mi-au potentat mereu scrisul.
Eu nici relatiile mele cu comunitatea, cu tara, nu le vad altfel decat ca pe un tip de poe­ zie de dragoste. Tara nu este pentru mine tema, sa vreau sa scriu despre ea. Imi vine. Cum ziceam acum 30 de ani, “nu ca despre o nenorocita, nu ca despre o mama intr-o clipa grea, scriu aici cu lacrima strivita, cat de mila mi-e de tara mea”. Mie cu adevarat mila imi spune cele mai multe dintre lucrurile pe care le am de scris.
De exemplu, in legatura cu tara, nici revolta ca rata­cim, nici chiar dorinta programatica de mai bine, cu tot felul de idei, nu-mi sunt atat de vii si de limpezi cum imi e mila imensa fata de oamenii care mai au incredere in cuvinte, de oamenii care mai au incredere in partide, in li­deri. Iar perioada istorica pe care o traim este o perioada a unui alt tip de recesiune, si anume recesiunea caracterului, care mi se pare ca este si nevin­decabila.
Parintii mei au pus in mine contrariile

Marea Dragoste / Tango: Va revendicati de exemplu, cum face Octavian Paler, din zodia Racului, credeti ca vi se trage ceva din firea sensibila din zodia dumneavoastra?

Adrian Paunescu:N-am stiut niciodata toate detaliile zodiei. Unele chestii mi se potrivesc, in unele sunt rac, in altele sunt leu. Nu stiu. Cred ca nu sunt un exemplar tipic pentru nimic, pentru ca in mine sunt forte contradictorii. Cred ca lucrul cel mai exact este sa spun ca sunt sinteza dintre cei doi de acolo (arata spre o fotografie), mama si tata. El pleca in razboi, ea mergea la scoala din comuna Copaceni, judetul Balti, din Basarabia.
Ea, cat era el alaturi, era incapabila de orice activitate practica, era o visatoare, era o fiinta absolut geniala, care putea singura sa invete sa cante la vioara, cum a si facut-o, la pian, singura, fara profesor. El nu stia sa cante la nimic. In schimb, e tipul cu cel mai mare carac­ter pe care l-am cunoscut. I-am vazut niste fise din dosarul de securitate, unele le am si pe aici, si sunt ingrozitor de triste… La un moment dat il intreba anchetatorul: “Te cheama Paunescu?”, “Nu”, “Te cheama Constantin?”, “Nu”. Si l-am intrebat pe tata, “Cum spuneai nebunia aia, cum sa nu te cheme asa?”. “Ba, baiete, daca incepeam sa spun “da”, ma duceau unde vroiau ei.”
A stat cateva sapta­mani in apa pana la subsuori, a stat in puscarie cu sobolanii, anchetatorii i-au smuls unghiile, chestii dintr-astea inne­bunitoare, incredibile. N-a cedat o clipa din convingerile lui. N-a turnat pe nimeni. Mama, in schimb, era foarte moale. Mama avea geniu, dar n-avea performante de caracter. Mama era la stanga, asta este culmea, tata era la dreapta. Cand s-au despartit, nu s-au despartit de asta.
Dar in ceva simteau ei ca nu se inteleg. Si a fost destul ca au pus intr-o fiinta, care s-a intamplat sa fiu eu, toate contrariile lor, asa incat eu pe de-o parte am in mine un intreg institut de visatorie, pe de alta parte am o uriasa capacitate de a misca ma­ se, de a face o gramada de lucruri pe care mama nu era in stare sa le faca. Asta o am de la tata. Probabil ca am si slabiciunile fiecareia dintre aceste com­ ponente. Nu stiu cat de rac sunt, cat de leu, cat de gemeni sunt. Nu stiu. Stiu insa sigur ca hazul vietii mele a fost si capacitatea de a ma raci de una prin alta. Faceam lucruri in slujba co­mu­nitatii, interveneam pentru viata u­ nu­ ia, dar seara scriam poezie din ne­ pu­ tintele, din insetarile, din impracti­ca­bi­lele vietii mele. Asa ca n-as zice ca sunt un rac tipic. Sunt un rac cu im­pul­suri de a merge mai degraba inain­te, desi sunt si un conservator in anumite privinte.

Marea Dragoste / Tango: Cum ati luat decizia sa va casatoriti prima data? Cum s-a intamplat?

Adrian Paunescu: Nu mai puteam unul fara altul. Aveam 17 ani, ne-am indragostit, eu si Constanta Buzea, si ne-am dus la primarie. Si acolo ala cand a aflat ca aveam 17 ani si cateva luni a zis sa aduc de la tata hartie ca e de acord, ca eu nu eram major. Si-am zis: “Daca l-as putea eu gasi pe tata…”. Tata era in puscarie. Am avut rabdare si, la 18 ani, ne-am dus si ne-am casatorit. Simplu.

Marea Dragoste / Tango: Asta este o explicatie. Pentru ca au fost si alte dati cand n-ati mai putut trai fara o alta femeie, dar n-ati dus-o, cel putin nu de-ndata, la starea civila.

Adrian Paunescu: Asa e. Asa mi-a venit mie atunci. Odata cu delicatele probleme ale despartirii, mai ales cu impartirea copiilor, eu m-am saturat de casatorie. Si probabil asta a venit si din senzatia mea ca n-am voie sa-mi vad copiii. Pentru ca eu mi-am iubit enorm copiii. Ma gandeam ca daca eu il iau pe Andrei, si ea pe Ioana, sa fim obligati sa existe un mecanism al comunicarii, (sa pot s-o vad cand vreau pe Ioana, ea sa poata sa-l vada cand vrea pe Andrei). Constanta, din acest punct de vedere, a fost extrem de dura si nu-mi dadea voie sa vad pe niciunul.
Si asta m-a durut si m-a radicalizat. Si n-am mai avut multa vreme incredere in ceea ce se poate intampla intre oameni cand nu mai sunt dominati de dragostea lor. Asta probabil ca i-am insuflat-o si lui Andrei, neincrederea in aceasta institutie care creeaza mai degraba o obligatie formala, decat o obligatie de fond. Obligatia de fond ar fi sa nu se termine comunicarea.
Daca Othello comunica in momentul in care avea dovada aia cu batista, daca el comunica atunci cu iubita lui, nu murea nimeni. Dar incomunicabilitatea este principala sursa a tragediei umane si la nivel de doi si la nivel de sapte miliarde. Incomunicabilitatea, neputinta in fond de a comunica in momentele cheie, in momentul in care nu mai exista mecanismul si combustibilul dragostei si nu intra in actiune pilotul automat. Oamenii, cand se iubesc, comunica tot, stiu tot unul despre altul! Cum dracu’ se intampla ca, la un moment dat, dispare comunicarea, ca si cum s-ar intrerupe curentul electric, ca si cum ar ramane numai tevile astea prin care a circulat curentul?
Asa incat, atunci, am simtit ca nu se poate sa nu fim impreuna. Noi traiam foarte greu, ne-am mutat in strada Spiru Haret, intr-un subsol. Era atat de rau acolo, incat, odata, plecand un timp la Oradea, cand ne-am intors am gasit asternuturile de pe pat putrede. Era infernala igrasia de acolo. Si noi am ales sa fim impreuna in conditiile acelea ingrozitor de grele. N-am avut alta solutie.

Marea Dragoste / Tango: Ce v-a atras la ea? A contribuit faptul ca era tot poeta?

Adrian Paunescu: Nu. Totul m-a atras. Era o fata frumoasa, era curata, era nobila, era talentata. |n sensul comportarii, ea nu era din familie nobila. Si stangacia ei… m-a atras totul. Am iubit-o foarte mult.

Marea Dragoste / Tango: Si copiii cum au schimbat relatia, in momentul in care au aparut?

Adrian Paunescu: Nu, copiii nu au schimbat, au adancit relatia. Numai ca in momentul in care eu am inceput o viata sociala foarte palpitanta, cu pierderea noptilor, cu plecari prin tara, probabil ca s-a petrecut ceea ce era aproape firesc sa se petreaca. A aparut o neincredere… la inceput nemotivat, o instrainare, si, probabil, eu, dupa aceea, m-am straduit s-o motivez. Intre cele doua nasteri ale Constantei, au aparut si alte relatii, au aparut si niste copii prin alte zone ale pamantului si asa mai departe.

Marea Dragoste / Tango: Ati scris in cartea dedicata lui Nichita Stanescu povestea aceea… Cum ca o femeie care v-a fost iubita amandurora a avut un copil, si n-ati stiut niciodata clar al cui este… Ati elucidat-o vreodata?

Adrian Paunescu: N-am elucidat-o pentru ca fiinta despre care e vorba a in­cer­cat un santaj pe care nu-l suport, poate sa vina si de la puterile atomice. Si anume, a incercat sa intre si ea la pachet, in eventuala recuperare a acelui copil. Asa s-au intrerupt discutiile. Pe de-o parte si eu as fi fost doritor sa stiu pana la capat adevarul, pe de alta parte, ceea ce s-a petrecut, probabil, trebuia sa se-ntample.

Nu am fost ticalos in niciuna dintre dragostele prin care am trecut

Marea Dragoste / Tango: Cum se diferentiaza in amintirile dumneavoastra iubirile, una de cealalta? Sunt diferite sau povestea este intotdeauna aceeasi?

Adrian Paunescu:In anumite prinvinte, da, e intotdeauna aceeasi, dar sunt si intensitati diferite.

Marea Dragoste / Tango: Si puteti sa faceti, privind in urma, diferente si sa spuneti “Asta a fost marea dragoste”?

Adrian Paunescu: Da, pot sa spun.

Marea Dragoste / Tango: Cate mari iubiri sunt intr-o viata? Cate ati avut pana acum?

Adrian Paunescu:Nu cred ca stiu sa numar, nu in sensul ca ar fi foarte multe… Cred ca trei. Desi cred ca sunt nedrept. Trei si 14 – pi. Aproape ca n-as putea hotari. E cetos totul. Si nenorocirea e ca femeile au orgoliul, cum au si barbatii, sa fie unicate, si orice-ai spune de la unu in sus, e jignitor. Dar eu nu am fost ticalos in niciuna dintre dragostele prin care am trecut, n-am inselat si nu m-am purtat mercantil, santajist sau meschin. M-am daruit. Si chiar mi-a facut placere sa reinventez un anumit tip de dragoste fatala.

Marea Dragoste / Tango: Si sa suferiti enorm. La un moment dat era sa va pierdeti viata in urma pierderii unei iubiri.

Adrian Paunescu: In 2003 am suferit enorm. De fapt, in 2003, a fost singura situatie in care eu n-am mai avut un rol decisiv in separare, in sensul ca, dupa ce fiinta la care va referiti a inteles ca mi-e imposibil sa sparg unitatea de familie in care traiam si sa ma despart de sotia mea si de fetita mea, ea a actionat. Trebuie sa recunosc, a avut taria de caracter si nebunia si, as zice eu, nedreapta initiativa de a ma parasi.

Marea Dragoste / Tango: Nedreapta?!

Adrian Paunescu: Da, nedreapta, pentru ca, desi au fost multe discutii intre timp, inceputul nostru n-a fost un inceput conditionat. N-am spus atunci “Uite, mergem impreuna si eu maine ma duc si ma despart”. Nu. Dar pofta vine mancand si cheful de casnicie vine iubind. Eu stiu ca, in cazul de fata, vorbesc unei fiinte care a suferit de aceleasi traume pe care le ofera o anumita rezerva a barbatului, dar eu cu adevarat nu puteam face asta, desi mi-a fost foarte draga fiinta asta, desi am si lucrat, sa zic asa, la ea… N-am terminat lucrul, si, aici, ea a gresit. A plecat putin prea devreme. Ea avea toate datele sa faca un destin. S-a grabit. De aceea am fost in plus amarat. Dar nu pot sa condamn, nu pot sa murdaresc un episod lung din viata mea, care mi-a dat foarte multa forta de creatie. Si de procreatie. Numai ca, iarasi, asta e o chestiune complicata, de care eu m-am temut. Trecusem prin situatii asemanatoare si de aceea unei femei care dorea sa avem copii, si erau si date obiective ca ei stau in asteptare sa apara, eu i-am reprimat o anumita pofta de viitor, de siguranta de sine. Aici am fost egoist.

Marea Dragoste / Tango: Va intreb, ca femeie: ce-i da dreptul unui barbat sa-si pastreze casnicia si sa spuna “Nu renunt la asta, dar am dreptul la iubirea ta, tu cea de-a doua femeie din viata mea?”

Adrian Paunescu: Nu e vorba de un drept in intelesul ONU, ci un drept de tipul NATO, adica dreptul fortei. Asta-i adevarul. Eu pe sotia mea n-am urat-o niciodata, tot timpul – paradoxal – am iubit-o, iar fetita mea, Ana-Maria, a fost decisiva in toata aceasta drama. Eu n-aveam ce sa negociez. Erau ca doua varste, nu ale lor, ci varste ale omenirii. N-aveam ce face.
Singura mea solutie era ca sotia mea sa faca niste greseli in relatia cu mine, adica sa ma necajeasca, sa-mi dea sentimentul ca intru intr-un frigider cand vin acasa. Or, ea n-a facut asta. Si nici eu n-am avut cinismul de a-i construi capcane. A facut si ea greseli, unele dintre ele chiar de felul asta, dar a avut instinct si nu m-a conditionat abject. Eu as face, asa, pentru istorie, o marturisire: intr-o alta situatie de viata, cand mi s-a intamplat sa fiu impreuna cu o fata, care era o fata draguta si despre care Carmen, pe vremea cand nu devenise sotia mea, stia, mi-a zis: “Uite ce te rog eu, pentru ca am impresia ca trebuie sa umbli prin tot felul de locuri ca sa te intalnesti cu ea, uite ce e, plec eu pentru o jumatate de zi si vede-te cu ea aici.”
Sigur ca asa ceva e aproape imposibil si de gandit, dar a facut-o. Si vreau sa va zic ca, la o saptamana dupa aceea, eu m-am despartit, fara niciun motiv, decat asta, de cea cu care ma intalnisem in urma gestului generos si apasator al sotiei. Asa ca lucrurile sunt foarte complexe. Sigur ca, intr-o democratie divina, nimeni nu ar trebui sa aiba dreptul de a face decat ceea ce poate sa i se faca.

Marea Dragoste / Tango: Am inteles ca asta e si legea Talmudului: ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.

Adrian Paunescu: Eu am zis legea NATO. Daca eu sunt mai puternic, eu hotarasc, si atunci toti ceilalti au dreptul de a fi de acord cu mine. insa nu au dreptul de a nu fi de acord. Dar n-am vorbit deloc despre dragostea mea pentru o alta femeie, Ioana, si pentru tragica Elena… Alta data!

Poti sa-l iubesti pe oricare dintre copiii tai mai mult ca pe ceilalti, dar n-ai dreptul sa iubesti pe niciunul mai putin decat pe ceilalti

Marea Dragoste / Tango: Cum este relatia cu copiii dumneavoastra? Si relatia cu copiii a fost cumva stranie, cu suisuri, cu coborasuri, copiii au plecat la mama, s-au intors?

Adrian Paunescu: Nu era stranie deloc. Nu au plecat. Ioana a stat la mine un timp si apoi s-a intors la mama ei unde ii era datul din justitie. N-a fost coboras, niciun coboras n-am avut. Poate doar pana-n sat sa luam o paine. Dar noi de coborat in relatia noastra n-am coborat. Nu stiu daca exista vreun model mai inalt de dragoste dintre tata si copii, decat acesta.

Marea Dragoste / Tango: La un moment dat, Andrei a scris o carte in care descria intr-un fel ironic situatia din familie.

Adrian Paunescu: Astea sunt drepturile literare ale fiecarui copil. Eu am scris despre relatia mea cu tatal meu, ca traieste cu o omida. Asta nu inseamna ca dragostea mea pentru tata a fost mai mica sau ca a lui fata de mine a fost mai mica. Andrei a avut si are o forta creatoare exceptionala, insa e mai putin temperamental decat mine. Are si rautati, care nu sunt mostenite de la mine, dar probabil are de la tata, de la mama lui, anumite remanente revansiste si ceea ce scrie e acid, dar e dreptul lui sa scrie.
Atunci cand a publicat textul, am avut impulsul sa-l plesnesc, dar acum mi-e o mila imensa de el. Ochii lui Andrei sunt ochii bunicii mele. Si cred ca, strabatand atatea generatii ca sa ajunga in fruntea lui, ei merita lacrimile mele si nu pot sa merg pana la capat cand ma supar pe el. Noi am plecat impreuna, eu ca gazetar mai vechi, el ca tanar gazetar, sa facem niste publicatii.
El, de la un punct incolo scrie doar din cand in cand, nu se mai implica, iar chestia asta ma enerveaza ingrozitor. Si ii zic “Mai, Andrei, nu-ti dai seama ca eu in fiecare saptamana sporesc zestrea ta si a Anei?” Ana, de exemplu, se implica, miercuri noaptea pierde ore ca sa ma ajute la formarea publicatiei, desi a doua zi are scoala. Cum facea si Andrei cand era mai tanar. Dar acum el e boier Andrei si eu sunt plebeul Adrian.
Si atunci eu trebuie sa stau pana la 8 dimineata, n-am bani pentru corectura, n-am bani pentru redactie si sta biata Violina, fiinta care a invatat gazetarie de la mine si are un rol exceptional in construirea revistei, strange materialele, scrie ea insasi, face interviuri, bate diacriticele textelor celorlalti, ale celor care-mi trimit texte fara diacritice, si atunci stau cu Mircea Margarit, un barbat cu mult gust, un om extraordinar din Pitesti, lucram pe internet, si-asa fac eu publicatia.
In afara colaboratorilor carora le cer iertare iarasi ca n-am bani sa-i platesc, suntem trei oameni: Margarit, Violina si Adrian Paunescu. Eu ii spun lui Andrei joi dupa-masa, si-l doare direct in sedila de la “s”. Nu-l intereseaza. “Bai, nesimtitilor, nu vedeti ca eu ma consum? Si zic: Vrei sa opresc publicatia?”, “Nu, tata”.
Dar in acest fel el este mai prevazator si seamana foarte bine cu mama lui, care a avut un fel de echilibru din care n-a dorit sa iasa. Mie imi plac dezechilibrele. Eu n-as fi facut nimic in viata, daca nu-mi depaseam conditia de fiecare clipa. Stam intr-o casa pe care tatal meu s-a straduit sa o gaseasca.
Tata mi-a zis, liberal convins fiind, “Bai, baiete, or sa vina timpuri cand o sa vezi ca pamantul si casele sunt valori durabile”, “Hai, mai, tata!”, “Bai, baiete, cauta-ti, mai, o casa!”. A vazut ca nu ma preocup, a cautat el, a gasit. Ne-a costat atat de mult, incat am platit opt ani datoria. Dar m-a pus in fata situatiei implinite. “Uite, ma, atata costa, am dat prima rata!”. Ceea ce era infernal. De unde sa fac eu rost de restul? “Ma, eu stiu ca tu cheltui mult, pierzi si risipesti”. Dar in mine el a gasit un partener. Mi-a venit sa ma zbat pentru casa asta. Din acest punct de vedere, noi nu semanam, eu cu Andrei. Nu-i vine sa-si depaseasca un anumit echilibru.
Ceea ce e mult mai putin costisitor si mai putin riscant. Pentru ca eu, la un moment dat, facand pasul dintr-un echilibru in altul, si dezechilibrandu-ma, pot trece prin cosmarul mortii. In orice caz, riscul este jumatate de moarte. Dar n-am cum sa ma supar pe el, pentru ca eu de intrat in caracterul lui nu mai pot intra. El e acolo, e format si reactiile lui sunt cele pe care le cunoastem. Asta nu inseamna ca, iubind-o cu disperare pe Ana Maria, nu-i iubesc si pe Andrei si pe Ioana.

Marea Dragoste / Tango: Totusi exista diferente in iubirea pentru copii?

Adrian Paunescu: Exista diferente in sensul ca, daca Ioana aparea cand a aparut Ana Maria, as fi iubit-o la fel. Daca Andrei aparea cand a aparut Ana Maria, l-as fi iubit la fel. E vorba de ultima mea expresie.

Marea Dragoste / Tango: Deci puteti sa spuneti ca o iubiti mai mult pe Ana Maria?

Adrian Paunescu: Da, sigur ca da. Ii iubesc pe toti trei. Eu i-am spus lui Andrei o chestie care e valabila si pentru mine: “Andrei, tu poti sa-l iubesti pe baiatul tau mai mult decat pe fetita ta, dar nu cumva sa o iubesti pe fetita ta mai putin decat pe baiatul tau.” Daca ai un prisos poti sa-l oferi, daca esti egal cu tine insuti, fii egal pana la capat. Eu nu-s egal cu mine insumi. Eu am un mare prisos de dragoste. Eu pot face de la exceptional in sus, inca niste lucruri pentru Ana-Maria. Si n-am cum sa ma reprim. E o foarte mare incarcatura de responsabilitate in grija mea fata de Ana Maria. Dar daca Andrei ar avea 18 ani, cum are Ana Maria acum, sau Ioana ar avea 18 ani, aceeasi ar fi situatia pentru fiecare dintre ei. De fapt, ii iubesc pe fiecare mai mult decat pe ceilalti si pe toti la fel.

Marea Dragoste / Tango: Dar tine de momentul in care a aparut Ana in viata dumneavoastra?

Adrian Paunescu: Nu stiu, constat doar. Ana Maria este si foarte apropiata de felul meu de a fi. Asa era pana intr-o vreme si Ioana. Dar eu am iubit-o foarte mult pe fata lui Andrei, pe Andreea. M-am racit insa de ea, pentru ca ea si-a inceput viata prea devreme, n-a mai invatat cum invata in primii ani… Aici am sa-mi fac si mie reprosuri, ca n-am gasit calea de a-l pune pe Andrei sa se ocupe mai atent de copii. Multa vreme m-am amagit ca Adrian, baiatul lui Andrei, imi va fi urmas. M-a deceptionat teribil, ratacind.

Marea Dragoste / Tango: Acum Andreea are si ea doi copii, aveti stranepoti.

Adrian Paunescu: Andreea are acum doi copii care-mi sunt foarte dragi; extrem de simpatici. Ea a incercat ecuatia durabila a santajului feminin. Ea a facut acesti copii crezand, probabil, ca-i va pastra pe cei cu care e, cei care au fost langa ea.

Marea Dragoste / Tango: Nu asa credem toate, nu asa facem noi, toate femeile?

Adrian Paunescu: Asa cred, sigur. Dar mie nu-mi place asta, cand e vorba de rudele mele. Eu stiu ca femeia are aceasta slabiciune, dar ma enerveaza groaznic cand e in discutie un copil al meu, fata mea sau o nepoata a mea. Asta este si una dintre chestiunile care dau farmecul felului de a fi al Alisei. Capacitatea de a fi sincera, chiar cu asumarea deschisa a suferintei perso­ nale. Asta e o chestie mare. Eu o am, dar nu o regasesc la foarte multe personaje feminine. Noi, in toate pe care le facem, avem indicatii si contraindicatii. Avem avantaje si dezavantaje. Dar asta este si calea ca femeia sa fie mai creativa, pentru ca, asumandu-si cu sinceritate propria-i imperfectiune, ea are o perspectiva corecta si convingatoare asupra lumii.

Noroi pe bocancii marsaluitorilor spre Marea Unire de la 1 decembrie 1918

Marea Dragoste / Tango: Imi puteti povesti cum ati intalnit-o pe Carmen si cum a evoluat relatia de-a lungul anilor?

Adrian Paunescu: In cazul domnisoarei Carmen Antal, eu sunt o victima. Ea m-a intalnit pe mine, ea m-a cautat pe mine, ea m-a oprit din drum. Sigur, eu, cand m-am oprit, am constatat ca e o fata divina, si era chiar o fata divina, cum e acum o femeie minunata, chiar daca au incercat-o drame insuportabile. A fost nemaipomenit de diafana. Avea niste ochi halucinanti. Cunoasterea noastra s-a petrecut in ’83, la Deva, repet, eu fiind complementul direct, ea subiectul.

Marea Dragoste / Tango: A venit la Cenaclu?

Adrian Paunescu: A venit si la Cenaclu si, dupa Cenaclu, m-a cautat. Facea o chestie colosala. M-a sunat, de exemplu, la Craiova, eu ma pregateam de spectacol. De unde dracu’ afla ea unde sunt? Forta adolescentei care se indragosteste… Am adus-o in Bucuresti. A fost foarte, foarte frumos. Special. Dar nu as intra in toate amanuntele pentru ca nici in cartea mea Vinovat de iubire, pe care o tot scriu din ’90 incoace, si unde sunt cateva din povestile mele de dragoste, nici acolo – la rugamintea ei – nu i-am consacrat pagini.

Marea Dragoste / Tango: Cum va explicati asta? Femeile ar dori invers: despre mine trebuie sa scrii, nu despre celelalte.

Adrian Paunescu: Nu a vrut sa devina eroina de carte. Nu stiu, o anumita pudoare. Sau orgoliu. (Suna pe interfon si o intreaba pe Carmen: Carmen, tu vrei sa scriu despre povestea noastra de dragoste? “Nu”, raspunde Carmen. “Vreau sa ramana numai a noastra”)

Marea Dragoste / Tango: Trec si la o zona un pic mai neplacuta. Cum ati ales sa intrati in politica? Nu sunteti intr-un moment in care sunteti suparat pe politica din Romania?

Adrian Paunescu: Nu e o zona neplacuta. Dar asta nu inseamna ca am sa-mi fac mie reprosuri ca am intrat. Eu am incercat. Si n-am iesit din politica. Sunt doar pe un drum vicinal, satul de minciuni. Eu am crezut ca strategia unui om politic adevarat este adevarul. Am constatat ca ma insel amarnic si ca nu exista ocazie mai buna de a minti decat perioada electorala. Eu nu pot sa fac asta. Dar eu cred ca, in ciuda tuturor relelor, care s-au intamplat si se intampla, in ceea ce ma priveste nu am ce sa-mi reprosez.
Am facut lucruri pe care altfel nu le puteam face. Daca poezia este expresia a ceea ce nu putem face, ori comentam, ori visam, ori protestam, politica este faptul. Si daca m-as referi doar la imprejurarea ca, pentru 1500 de oameni de varf din Romania, elite ale culturii, stiintei, invatamantului si sportului romanesc eu am reusit sa creez, bazandu-ma pe increderea si vocatia pentru cultura ale lui Adrian Nastase, care era Prim Ministru, si a partidului din care faceam parte, sa creez indemnizatia de merit, si tot mi-ar fi destul pentru acesti ani.
Eu intre timp am introdus in Constitutie, de exemplu, un punct care n-a fost urmat de legile necesare ca sa devina si realitate, un punct care priveste obligatia statului de a intretine in scoli pe copiii familiilor sarace. |n Constitutie lucrul e spus la modul la care se poate formula un articol de lege a legilor, dar daca astea doua ar fi singurele lucruri pe care le-am facut, desi nu sunt, si tot as fi extrem de multumit….
M-am zbatut pentru banii pe care trebuia sa-i primeasca presa romaneasca din asa-zisa Republica Moldova. Si am reusit. M-am zbatut sa putem organiza in fiecare an, intai la Herculane, si apoi la Alba Iulia, Congresul Spiritu­ alitatii Romanesti, al carui presedinte sunt. Am fost ales si am obtinut banii pentru aceasta chestiune. Astea nu sunt fleacuri, faptul ca romanii se mai regasesc si nu au alta tema centrala decat aceea de a se regasi, inseamna foarte mult in biografia mea.
Nu a fost inutila intrarea mea in politica. Si cred ca n-am fost destul de atent cateodata, cum n-au fost ei atenti la niste preve­ deri ale acelui proiect de lege, eu n-am fost atent la ce au facut cu aceasta chestie, cu uninominalul. Eu am castigat alegerile si a intrat in Senat ala de pe locul trei. Politica in Romania isi este suficienta siesi. Politica nu ajuta dezvoltarea econo­ mica, nu ajuta marile dezechilibre sa se echilibreze, si nu ajuta cultura. Asa e conceptia la moda. Politica e facuta spre a deveni mijloc, tinta ar trebui sa fie dezvoltarea, spiritualitatea, ar trebui sa fie conditia umana.

Marea Dragoste / Tango: De ce sunteti mandru ca sunteti roman?

Adrian Paunescu: Nu sunt neaparat mandru ca sunt roman, sunt doar impotriva celor care cred ca e un pericol sau un nenoroc sa fii roman si ca a fi roman nu inseamna nimic in ordinea firii. Sunt mandru ca sunt om, si nu am hotarat eu ca mama si tata trebuie sa ma nasca, dar am acceptat ca ei sunt mama si tatal meu si, din vorba in vorba, din fapta in fapta, i-am iubit, si-acum mi-e dor de ei si n-am unde sa-i gasesc …
Am aflat de mic ca sunt roman. Sigur ca, o perioada, cat se canta in clasa intai si a doua imnul Uniunii Sovietice, am crezut ca a fi roman e o subdiviziune a imnului Uniunii Sovietice. Am aflat ca sunt din Barca, am aflat intre timp ca avem vecini, Goicea, Giurgita, Mosneni. Dupa aia am aflat ca exista un judet Dolj, dupa aia am gustat ideea de a fi component al unei tari si al unei natiuni. |ntre timp viata mea s-a amestecat cu viata celorlalti de aceeasi conditie. As fi mandru ca sunt roman daca am reusi sa iesim din subdezvoltare, din rautate, din marasm, din otrava. E un circuit de otrava in Romania, un circuit infernal. Sigur ca e si in alte parti, dar eu pe asta, al nostru, il simt si il arat cu ajutorul cuvintelor mele.
Si, mai cu seama, as fi mandru ca sunt roman daca am reusi sa cream competitia valorilor si sa respectam clasamentele de dupa fiecare etapa a competitiei. |n Romania nu se termina o competitie ca incepe alta. In genere, ar fi de buna folosinta unitatea lumii si a criteriilor. In fine, as fi mandru ca sunt roman daca n-as sti ca, o parte importanta din lucrurile penibile pe care le traim in aceasta tara, le-am mai trait.
O parcurgere a publicisticii lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Cocea, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Arghezi, Seicaru, dintre cele doua razboaie mondiale, ne arata ca ei sunt, parca, recenzentii de atunci ai evenimentelor de astazi, pentru ca evenimentele se repeta. Am intrat ca un ac de patefon in acelasi sant al placii de patefon si emitem mereu aceeasi muzica. Nimic nou. Deci nu pot fi mandru, dar nu mi-e rau ca sunt roman si as vrea sa ridicam conditia de roman la o altitudine cu adevarat universala. Sigur, suntem o tara mica, sigur ca tot ce facem noi sta in umbra a ceea ce fac imperiile, dar exista si retete pentru iesirea noastra de la etcetera.

Marea Dragoste / Tango: Mi-ati spus ca va este foarte dor de parinti. De ce altceva va e dor si e de neatins?

Adrian Paunescu: Mi-e dor de 1 Decembrie 1918. Am spus si repet: pentru a fi prezent la 1 Decembrie 1918, nu m-as da inapoi sa fiu noroi pe bo­can­cii marsaluitorilor spre Marea Unire. Mi se pare ca e atat de mare acea zi, incat ma tem ca nu o vom mai trai niciodata, desi eu o astept. Cand facem, la Alba Iulia, Con­gresul Spiritualitatii Romanesti, in vecinatatea permanenta a zilei de 1 Decembrie, le spun fratilor nostri romani de pretutindeni: sa speram ca suntem in ziua de 30 noiembrie 1918 si ca maine dimineata va fi 1 Decembrie 1918.

Marea Dragoste / Tango: In ce stadiu al inimii sunteti in prezent? Sunteti indragostit?

Adrian Paunescu: Da, da! Nu stiu daca am vreo vacanta. Sunt indragostit, dar focul este mai potolit.

Marea Dragoste / Tango: Dar se termina vreodata iubirea?

Adrian Paunescu: Eu nu am trait o asemenea clipa si sper sa nu o traiesc. O las postumitatii. Sa ma traiasca iubirea pe mine.

ACEST MATERIAL ESTE PROPRIETATEA EXCLUSIVA A SITE-ULUI MAREA DRAGOSTE / www.revistatango.ro SI, CONFORM LEGII DREPTURILOR DE AUTOR, NU POATE FI PRELUAT, INTEGRAL SAU FRAGMENTAR, FARA ACORDUL SCRIS AL DETINATORILOR ACESTUI SITE.
contact mareadragoste@revistatango.ro