Cristina Panga – Mi-am dorit dintotdeauna un copil

de

”Mi-am dorit dintotdeauna un copil.” Da, asa as fi vrut sa incep prima pagina din jurnalul bebelusului nostru insa as incepe prin a spune o minciuna si nu asta este ceea ce vreau pentru cititiorii acestui loc sfant pentru mine.

Cel mai sincer fel de a spune este ca mi-am dorit din totdeauna ACEST copil, cu ACEST barbat, in ACEST moment. M-am pregatit mai bine de 30 de ani pentru o viata de care nu as fi fost pregatita acum 5 ani, acum 7 ani, si poate nici macar acum 2 ani. Am avut nevoie sa pierd ca sa pot sa castig, am avut nevoie sa plang inainte sa ma bucur, am avut nevoie sa invat toleranta inainte sa o predau, inainte sa o cer celui de langa mine. Daca nu ma coboram in cele mai intunecare colturi ale sinelui, cu siguranta n-as fi stiut sa urc treapta cu treapta cararea (la inceput umbroasa) spre lumina calda ce ma astepta la capatul drumului.

N-as fi putut sa ajung sa ii spun in fiecare zi ca sunt fericita, daca nu i-as fi spus zile la rand ca sunt nefericita. Nu as fi putut sa primesc atatea “te iubesc-uri” daca nu as fi inteles sensul unui singur “te urasc”. Nu mi-ar fi fost atat de drage lalelele albe primite in dar fara motiv daca nu as fi aruncat campuri intregi de flori uscate peste dragostea noastra. Nu as fi stiut ca viata noastra si casa noastra poate imbraca albul cel mai pur daca nu as fi vazut negrul din adancul sufletului meu.

Am ascultat pe rand sfaturile celor din jur, am inteles din experientele altora ca viata poate fi regasita, retraita, indreptata, imbunatatita. Dar pentru asta trebuie sa ai rabdare, sa analizezi foarte bine optiunile si sa iei mereu decizile asa cum simte inima, nu ratiunea, nu “trebuie sa”-urile. De fapt am si renuntat de mai bine de un an de zile a ma adresa dragostei mele cu “trebuie sa”. Am incercat sa inlocuiesc acest limitator de energie cu alte expresii, la inceput evident in mod constient, iar acum imi este cel mai natural sa ii spun “am nevoie”. Dar a trecut atata singuratate peste mine ca sa pot sa invat sa renunt la o simpla expresie.

Ar fi fost foarte greu pentru bebelusul nostru sa ne gaseasca, i-am luminat calea si am aprins in labirintele cerurilor cararile ce duceau spre noi, sa-I fie mai usor si sa nu-I fie frica, noi il asteptam la capatul unei lungi calatorii. Suntem acolo. Inainte sa porneasca spre sufletele noastre, i-am povestit despre viata noastra, i-am scris randuri intregi in jurnale secrete doar de noi doi stiute in care i-am marturisit de mii de ori dragostea mea si cat de multe as putea sa fac daca ar veni.

M-am inselat crezand ca este de ajuns sa insirui zeci de rugaciuni si mii de lacrimi doar pentru ca un miracol sa se intample. Atunci am inceput sa ii creez lumea in care cu siguranta i-ar fi placut sa vina, lumea noastra calda, linistita, plina de zambete si plina de planuri de viitor. Stiu ca el ne-a ales. Stiu ca el ne astepta iar noi n-am facut decat sa ii aratam drumul.

Ca orice femeie indragostita de rodul pantecului sau, imi ating aproape inconstient burtica de fiecare data cand imi este dor de el, cel care m-a insotit in aceasta aventura nebanuit de frumoasa. Chiar si acum, imi indrept privirea calda spre locul care ma face in fiecare zi sa zambesc iar apoi ridic ochii spre cerul senin. Stiu ca de acolo vii!

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *