“Jurnalist, curios, cateodata nervos”, asa se descrie Robert Turcescu, pe blogul sau. Jurnalist – pana in maduva oaselor, intotdeauna in alerta. Curios – chiar si atunci cand raspunde la curiozitatile altora, caci uneori, pare a-si cauta chiar el raspunsuri la propriile necunoscute. Nervos – niciodata cu noi, carora ne-a acordat, de curand, unul dintre cele mai savuroase interviuri de pana acum. Amabil, comunicativ, amuzant, autoironic, profund, curajos, romantic – am putea continua descrierea lui Robert, atunci cand se afla el insusi “Sub semnul intrebarii”, intocmai ca in emisiunea sa de la postul B1.
Robert Turcescu: Buna intrebare! Destul de nelinistit. Dar nu in sensul unei obraznicii exagerate sau al unei strengarii iesite din comun, ci cred ca eram extrem de curios, si e un lucru care m-a urmarit cam toata viata mea de pana acum. Motiv pentru care ma apucam periodic de fel si fel de lucruri. Aveam pasiuni prin care treceam cu o viteza fulgeratoare, de la colectionat timbre, fotbal, tenis de camp, tenis de masa, inot, pana la reparat radiouri si televizoare – pe lampi, in special – si chestiuni care tineau de sculptura, de mestesugit orice sau de cantat la chitara. Din punctul asta de vedere, le-am cam dat batai de cap alor mei, pentru ca nu reuseau sa ma fixeze intr-o zona. Nu neaparat ca ma plictiseam foarte repede, dar mi se parea ca merita sa cunosc foarte multe lucruri. Am fost, deci, un copil nelinistit, un copil curios.
Marea Dragoste / Tango: Care erau cele mai mari boacane pe care le faceai?
Robert Turcescu: Am facut cam tot ce putea sa faca in materie de boacane un copil, la vremea respectiva. Am spart nenumarate geamuri cu mingea, pentru ca jucam fotbal in spatele blocului, am chiulit de la scoala ca sa pot sa ma ocup de o alta pasiune de-a mea, pescuitul. Asa ca ma prefaceam ca plec la scoala – eram la scoala primara – si, de fapt, imi ascundeam undita in cuseta femeii de serviciu de la bloc. Cand ieseam din bloc, luam si undita cu mine, imi lasam ghiozdanul acolo si mergeam si petreceam trei, patru ore pe malul raului Arges, unde prindeam peste, cu care nu mai stiam ce sa fac dupa aceea…
Marea Dragoste / Tango: Asa de norocos erai?
Robert Turcescu: Sunt un pescar foarte bun! Pescuiesc de la cinci ani si am avut, de-a lungul anilor, perioade in care am prins foarte mult peste. Spre exemplu, spre sfarsitul clasei a opta, eram inainte de ’89, iar carnea se gasea din ce in ce mai rar in magazinele-alimentara din acea vreme. Prin urmare, avem o lista de asteptare lunga de prietene sau colege de serviciu ale maica-mii, care comandau peste proaspat. Plecam si pescuiam peste pe cele doua lacuri de acumulare mari din apropierea Pitestiului, Merisani si Golesti, si veneam cu zeci de kilograme de caras intr-o zi! Plecam, cu un prieten foarte bun, care din pacate nu mai e printre noi, pe la cinci dimineata, cu un tren, in vacanta de vara, si ma intorceam pe la cinci dupa-amiaza, cu cateva zeci de kilograme de peste, iar astea sa stii ca nu sunt minciuni pescaresti! (zambeste)
Pescuitul a fost pentru mine o chestie grozava, pentru ca mi-a oferit ocazia de a deveni extrem de independent, la o varsta foarte mica
Robert Turcescu: As putea sa-ti spun multe povesti de necitit… De exemplu, si atunci, ca si acum, erau foarte multi catei maidanezi in zona, iar pe unii dintre ei ii mai accidenta cate o masina. Unul dintre pescari isi asuma riscul de a duce acel caine, ucis de masina, in zavoiul din apropierea raului… Dupa vreo doua saptamani, aveai momeala pentru pescuit…
Marea Dragoste / Tango: Doamne, cum puteati sa faceti asa ceva?!
Robert Turcescu: Da, asta faceam… Viermisorii aceia erau parte din momeala noastra pentru pescuit. Multi vor spune acum: Vai, ce uluitor! Dar va reamintesc ca, pe vremea aceea, nu existau magazine cu momeli pentru pescuit, nu aveai de unde sa-ti cumperi asa ceva. De unde sa iei viermisori? Sigur, aveam vecini care preferau, in loc sa faca lucrul asta, sa puna o bucata de carne sa putrezeasca undeva, la ghena de gunoi, dar cred ca era mai igienic cum procedam noi. Mai foloseam rame, ca sa nu mai vorbim de mamaligi, bobite si altfel de lucruri pe care le preparam pe malul lacurilor.
Pescuitul a fost pentru mine o chestie grozava, pentru ca mi-a oferit ocazia de a deveni extrem de independent, la o varsta foarte mica. Desigur, plecam cu adulti in aventurile mele la pescuit, inclusiv cu tatal meu, dar odata ajuns acolo, daca vrei sa fii un pescar adevarat, nu bati pe nimeni la cap nici cum sa-ti legi un ac de undita, nici cum sa-ti prepari momeala, nici sa te ajute sa-ti scoti pestele, nici sa te protejeze de soare, caci era un soare ucigator… Trebuie sa te descurci singur, iar pentru un copil de opt-zece ani, astea sunt niste lectii de viata destul de importante. Asa ca, azi, daca ma laud cu ceva, ma laud cu faptul ca sunt un om destul de indemanatic: niciodata n-am acceptat ca in casa mea sa-mi repare cineva vreo priza sau sa-mi lipeasca ceva ce s-a spart. Am o pivnita plina de scule, de instrumente, de vopseluri, de adezivi, de gresii, faiante…
Marea Dragoste / Tango: Esti un specialist!
Robert Turcescu: Nu neaparat, dar imi place, pentru ca ma relaxeaza extraordinar de tare, la fel ca si gatitul.
Marea Dragoste / Tango: Inseamna ca esti visul oricarei femei, cel putin din aceste doua puncte de vedere!
Robert Turcescu: Nu cred, pentru ca, sa-ti spun ceva: cred ca barbatii care stiu sa faca multe lucruri, inclusiv sa gateasca, devin in timp niste personaje destul de nesuferite.
Marea Dragoste / Tango: De ce?
Robert Turcescu: Pentru ca intotdeauna gasesti ceva de criticat. Mereu, daca ea gateste, vei spune: Da, dar parca mai mergea putina sare sau mai era nevoie de altceva.
Marea Dragoste / Tango: Dar nu cred ca o femeie se mai supara si mai reproseaza ceva, cand barbatul ei repara tot in casa si mai si gateste…
Robert Turcescu: Ba da, sa stii ca da! Sunt destul de multe lucruri pe care chiar eu insumi mi le mai reprosez, legate de lipsa de timp pe care o resimt din ce in ce mai acut in raport cu oamenii dragi din jurul meu. N-am timp sa stau foarte mult cu ei, pentru ca starea asta a mea de curiozitate de care-ti spuneam, ma face sa plonjez in fel si fel de directii si sa imi asum tot felul de sarcini si de responsabilitati pe care sigur ca vreau sa le duc la bun sfarsit. Si, la un moment dat, imi dau seama ca ma aglomerez destul de tare… Si de unde poti sa ciupesti timp, in astfel de cazuri? De la oamenii care nu se supara niciodata pe tine, pentru ca te iubesc sau tin la tine foarte mult. Si aici este vorba de parinti, de sora mea, de iubita mea, de copiii mei… Dar am si momente in care cred ca ma revansez, nu stiu daca in doze suficient egale, dar pun stop si imi spun gata: asta este weekend sau asta e perioada in care vreau sa-mi petrec cat mai mult timp cu oamenii despre care iti vorbeam mai sus.
Marea Dragoste / Tango: Ai spus ma devreme “copiii mei”…
Marea Dragoste / Tango: Te referi la fiica ta, Ioana…
Robert Turcescu: Ma refer la fetita mea de 11 ani, Ioana, si ma refer la baietelul nostru, daca vrei, al meu si al Oanei, Alex. In momentul de fata, nu pot sa judec lucrurile splitandu-le: copilul Oanei, copilul meu. Alex e cel mai nou personaj intrat in familia extinsa si e un pusti realmente adorabil! Am un noroc extraordinar, de a fi trait, de-a lungul acestor 11 ani (varsta pe care o are Ioana), niste experiente extraordinare alaturi de ea si alaturi de Alexandru, de cativa ani. Avand experienta cu Ioana, i-am spus Oanei, inainte sa apara Alex in viata ei, ca va trai lucruri pe care in nici un alt context decat avand un copil nu le-ar fi putut trai. Altfel nu se poate… Si admite si ea, acum, ca este intr-adevar o schimbare radicala, atat in ce priveste felul in care se uita ea la viata, cat si felul in care se uita viata la ea. Lucrurile devin mult mai senine, chiar daca sa cresti un copil nu e deloc o sarcina usoara, mai ales daca iti doresti sa il cresti bine si sa fii un parinte responsabil. Din fericire, Oana e o mamica foarte, foarte buna si il iubeste foarte tare pe Alex.
Marea Dragoste / Tango: Sunt convinsa, stiu cat e de sufletista si de blanda.
Robert Turcescu: Hmm, stie sa fie si extrem de autoritara, atunci cand este cazul!
Spre deosebire de o fetita, un baietel te poarta pe tine ca barbat inapoi in copilarie
Robert Turcescu: Cand Ioana era de varsta lui Alex, m-am jucat ani de zile cu papusile, ceea ce, sa recunoastem, pentru un barbat este o situatie interesanta, inedita, noua, dar nu chiar cea mai spectaculoasa dintre toate. Sigur ca Ioana a crescut, am inceput sa jucam si baschet, sa mearga si pe bicicleta, lucrurile s-au mai echilibrat, dar e complicat pentru un barbat sa legene o papusa, chiar si de dragul fiicei lui. E o altel de ipostaza. Ne mai jucam de-a mersul la piata, mai plimbam carutul prin parc – caruciorul ei, cu papusa care trebuia sa doarma, plangea, voia lapte, era o intreaga nebunie… Spre deosebire de o fetita, un baietel te poarta pe tine ca barbat inapoi in copilarie: da cu piciorul in minge, vrea cu bicicleta, alearga, se catara, vrea la trenuri, vrea masini de pompieri, masini de politie, tot ce inseamna partea masculina – soldati, indieni, cai si asa mai departe. Ceea ce nu e neaparat mai pe gustul meu, dar e o altfel de experienta. Din punctul asta de vedere, sa spunem ca am ajuns la o situatie de complementaritate, adica lucrurile pe care nu le-am avut cand Ioana era mica sau pe care le-am avut, dar nu-mi erau cunoscute si a trebuit sa le invat, mi se intampla acum cu Alexandru. Si e foarte fain, as spune ca sunt un tata chiar foarte fericit! Numai cine traiste experienta asta intelege. Si n-as numi-o experienta maternitatii sau a paternitatii – ci a interactiunii cu un copil, nu de o ora sau de o zi, ci interactiunea care presupune observarea etapelor pe care le parcurge un copil, dezvoltarea lui, felul in care te uluieste, la un moment dat, folosind cuvinte si expresii noi… Mi-aduc aminte ca, zilele trecute, mergeam cu Alexandru la Terra Park, sa ne dam in toate nebuniile alea… Era pe bancheta din spate a masinii si l-am auzit spunand, la un moment dat: Baba, am o idee! Nu l-am auzit niciodata spunand asta, am si tras pe dreapta, m-a pufnit rasul si l-am intrebat: Ce-ai, ma? O idee? (rade). Nici el nu cred ca stia prea bine ce inseamna, auzise undeva expresia, dar atat de serios a fost, incat m-am si speriat, aveam impresia ca langa mine e un adult, o persoana matura.
Marea Dragoste / Tango: Asa iti spune, “baba”?
Robert Turcescu: Da. In turca inseamna “tata”. El i-a numit pe apropiati cu “b”, probabil i-a fost mai usor asa: Baba, Bu. Si mai tarziu mi-a spus un amic, care a fost plecat o perioada in Turcia, ca inseamna “tata”. Si mi-am amintit ce aflasem asta, mai demult, cand fusesem chiar eu in Turcia. Deci a stiut Alexandru ce-a stiut!
Ea petrece foarte mult timp cu el, eu sunt un tata de week-end, in contextul asta
Robert Turcescu: Alexandru este un copil educat si crescut in cea mai mare masura de Oana. Pentru ca ea petrece foarte mult timp cu el, eu sunt un tata de week-end, in contextul asta. Si daca as vrea sa-l vad seara, dupa emisiune, e prea tarziu pentru el, iar in timpul zilei e complicat, avand in vedere programul pe care il am. Asa ca, daca vorbim de autoritate, categoric Oana este nu autoritara, insa reprezinta autoritatea pentru el, si in sensul bun, si in sensul disciplinarii lui. Daca Oana spune ca Alexandru trebuie sa doarma, atunci Alexandru trebuie sa doarma, chiar daca eu as spune ca n-as vrea sa doarma. Ea este cea care dirijeaza educatia lui in momentul de fata. Si e foarte bine ca se intampla asa. Eu sunt partenerul de joaca. “Baba” este cel cu care Alexandru merge pe bicicleta, joaca fotbal, ne cataram pe munte, ne jucam cu masinile sau facem o gramada de alte lucruri. Dar sunt convins ca, in timp, voi reusi sa mai echilibrez balanta, mai ales ca simt ca baietii trebuie sa aiba o relatie aparte cu tatii. Si fetele au, Ioana mi-aduc aminte ca era si este in continuare sufletul meu, e in continuare foarte lipicioasa, apropiata de mine, dar baietii te aleg ca model, inca de mici. Poate mai tarziu se apropie de mame, dar de tati au nevoie sa ii vada ca pe niste modele. Fetitele mai tarziu ajung sa se raporteze la tati ca la un model. Cand sunt mici, se raporteaza mai degraba la mame: isi fac unghiutele, vor sa se pudreze, vor sa-si puna tocuri… Baietii se uita la tati: daca tata merge cu bicicleta, merg si ei cu bicicleta, daca tata se plimba cu rolele, fac si ei la fel.
Marea Dragoste / Tango: Te temi vreodata ca faci lucruri gresite, pe care le-ar putea observa si copia?
Robert Turcescu: Nu stiu daca mi se intampla asta cu Alexandru, dar cu Ioana, da, am simtit presiunea asta si o simt in continuare. Mai ales ca acum este la varsta la care intra in adolescenta. A crescut mult mai repede, ea si intreaga ei generatie de pusti de 11-12 ani sunt cam cum eram noi pe la 14-15 ani. Stiu foarte multe lucruri, si dintre cele pe care mi-as dori sa nu le stie, vorbesc foarte multe lucruri, si dintre cele pe care mi-as dori sa nu le vorbeasca… Si sunt extrem de atenti la lucruri pe care mi-as dori sa nu le observe cu atat de multa atentie. Iar aici includ si comportamentul parintilor. Sunt extrem de senzitivi, percep nuante, tensiuni care pot aparea la un moment dat intre membrii familiei, gesturi gresite, pe care le augmenteaza. Tu incerci sa pozezi ca model pentru copilul tau, dar esti om, gresesti, si-atunci copiii abia asteapta sa-ti reproseze si sa-ti spuna: Vezi ca si tu gresesti? Vezi ca nici tu nu te tii de promisiune? Vezi ca si tu, desi mi-ai spus ca nu fumezi, mai pufai cate-un trabuc? Abia asteapta asta, pentru ca orice copil are de dus un razboi cu propriul parinte. Sa nu fiu inteles gresit: exista relatia de dragoste, de iubire, de nevoie, dar copilul, tocmai pentru ca presiunea autoritatii unui parinte este extraordinar de mare, uneori simte nevoia sa-si ia revansa si sa spuna: Nici tu nu esti perfect! Din punctul asta de vedere, am momente in care urasc ca sunt o persoana publica.
Marea Dragoste / Tango: De ce?
Robert Turcescu: Pentru ca, daca eram Turcescu de la etajul 3, multe lucruri le-as fi putut tine departe de ziare sau reviste, si ar fi ramas ingropate undeva, doar in mintea mea… Din pacate, unele dintre ele au iesit la suprafata, fara sa inteleaga cineva ca mi-e rusine de faptele pe care le-am facut.
Marea Dragoste / Tango: La ce te referi?
Robert Turcescu: Am traversat diferite episoade, in viata personala…
Eu nu mi-am ascuns niciodata simpatiile pentru ceea ce inseamna dreapta romaneasca
Robert Turcescu: Da, divortul, povesti din relatia cu Oana, lucruri mai bizare legate de aventuri din astea fotografiate de paparazzi si asa mai departe. In plus de asta, cum suntem o tara foarte impartita cand vine vorba de optiunile politice… Eu nu mi-am ascuns niciodata simpatiile pentru ceea ce inseamna dreapta romaneasca. Nu sunt un social-democrat, sunt un om de dreapta. Evident, azi, societatea e foarte polarizata, iar eu sunt considerat un apropiat al nucleului de dreapta, reprezentat de PDL.
Marea Dragoste / Tango: Te face sa te simt prost lucrul asta?
Robert Turcescu: Nu ma face sa ma simt prost, ci ma uimeste apetitul teribil al unora care sunt impotriva lui Traian Basescu sau a PDL-ului, de a injura pe oricine se afla in partea cealalta. Lucrurile acestea, mai ales in mediul online, capata o virulenta teribila. Copiii mei sau copiii care sunt prietenii copiilor mei, daca dau un search pe Google cu “Turcescu”, pot ajunge foarte usor si la aceste comentarii. Care, de multe ori, dincolo de faptul ca sunt de o pornografie incredibila, am impresia ca apartin unui segment de populatie din Romania care, fara exagerare, consider ca este schizofrenica. Sunt atat de violente si de scabroase, incat mi-as dori sa-mi tin copiii cat mai departe de ele. Dar nu stiu cat de mult am sa pot sa-i tin departe… Chiar si in ceea ce o priveste pe Oana lucrurile nu stau diferit. Sunt unii care o simpatizeaza foarte mult, iar altii care o pun alaturi de mine in toata aceasta poveste, pentru ca este prietena mea, si lucrurile deraiaza in formule dintre cele amintite mai devreme. E complicat… Presiunea exista si e foarte mare. Am vazut asta la tara – inainte de ’89, cel putin trei luni pe an le petreceam la tara, intr-un sat de langa Dambovita. Se barfea mult pe ulita satului. Acum, barfa de pe ulita satului s-a transferat pe micul ecran, s-a transformat in aspectul… sa-i spunem monden al societatii romanesti. Am avut ani de zile in care lucrurile astea m-au atins foarte tare, mi se parea nedrept si aproape ca simteam o nevoie viscerala de a riposta. Nu sa ma apuc sa scriu pe forumuri, dar simteam nevoia sa ma cert sau sa-i cert pe cei care ma judecau gresit. Am cheltuit multa energie incercand sa opresc lucrurile acestea intr-un fel sau sa le dau o replica potrivita. Mi-am dat seama ca este absolut inutil. Astazi, obisnuiesc sa le spun celor care ma intreaba cum de rezist, ca m-am vaccinat si ca ma gandesc ca oamenii multi, putini, cati or fi cei care ma cunosc cu adevarat, stiu cum sunt si cine sunt si ca nu e nevoie sa-i raspund unui dezaxat care-mi spune ca mai e putin si vine ziua judecatii, ca voi plati si eu, si familia mea… Sau unor revolutionari cretini care, suparati pe faptul ca am avut curajul sa aduc in discutie indemnizatiile lor extrem de nesimtite si multe dintre ele nemeritate, mi-au spus ca trebuie sa am soarta nobililor de la Curtea Frantei din perioada Revolutiei Franceze, adica si eu, si familia mea sa fim decapitati…
Marea Dragoste / Tango: Ar trebui sa te amuze, de la un punct incolo, trebuie sa ai mult umor ca sa treci peste lucrurile astea…
Robert Turcescu: Da, ma mai amuza si pe mine, dar la un moment dat, te gandesti daca nu cumva, dintre doua sau trei sute de descreierati din astia, nu exista unul care vorbeste foarte serios si iti poate face rau tie sau familiei tale. Din punctul asta de vedere, nu stiu daca m-am vaccinat suficient. Uneori, ma gandesc ca la amenintarile cu moartea, daca ele apar, ar trebui sa dau o replica ceva mai consistenta, din categoria unor reclamatii la Politie, stii… Dupa aceea, insa, am groaza ca ar trebui sa deschid un astfel de proces. Sper, totusi, ca romanului sa i se dea mintea de pe urma.
In incercarea de a ma injura cat mai tare, am vazut pe forumuri insi care spun ca sunt tigan. Pentru unii sunt “tigan”, pentru altii sunt “sluga lui Basescu”
Robert Turcescu: Desi cateva femei mi-au spus ca sunt extem de geloase pe tenul meu si pe faptul ca sunt brunet, in incercarea de a ma injura cat mai tare, am vazut pe forumuri insi care spun ca sunt tigan. Daca as fi, n-ar fi nici o problema, asta este, nu pot sa-mi aleg eu carei rase sau etnii apartin. Si asta m-a marcat, o vreme, pentru ca ma straduiam sa le spun oamenilor ca, pur si simplu, nu sunt tigan, n-am ce sa fac! Sunt turc, am o latura de pe la 1800 si ceva, cand un turc s-a asezat undeva in apropiere de Pitesti, intr-un sat de acolo si a intemeiat o familie. Iar “escu” este romanizarea unui termen sau a unui nume. Deci am avut un stra-stra-stra-strabunic care e turc. Culmea este ca tatal meu, care se trage din spita turcului, e saten cu ochi albstri. Din nefericire, nici eu, nici sora mea n-am iesit nici sateni, nici cu ochi albastri. Semanam amandoi foarte mult cu mama, iar mama e mai romanca “verificata” decat multi dintre cei care au un ten mai deschis. Pe tatal ei il chema Musat – si ma intreb cate nume romanesti sunt mai romanesti decat Musat – , iar pe mama ei o chema Dorobantu, iarasi un nume cat se poate de romanesc. Acum ma amuza chestiunea asta, n-o mai tratez intr-o cheie jignitoare.
Marea Dragoste / Tango: Dar ai purtat-o mult timp ca pe un stigmat?
Robert Turcescu: Nu, dar era bizar cand auzeam: Cine? A, tiganul ala de Turcescu! Stii foarte bine ca, in Romania, termenul are inca un sens peiorativ. Trebuia sa mi se gaseasca ceva… Pentru unii sunt “tigan”, pentru altii sunt “sluga lui Basescu” sau “mercenarul din presa romana”. Am observat, insa, ca de-a lungul timpului, foarte multi dintre colegii de breasla au avut perioade in care lumea i-a urat, apoi i-a iubit. Pentru ca a fi ziarist nu e o pozitie comoda pentru nimeni. As fi putut sa fiu un ziarist anonim, lucrand la un mare ziar si punand semnatura, din cand in cand, pe cate un material. Mi s-a intamplat aceasta poveste cu televiziunea, pe care am mai spus ca n-am cautat-o, mi s-a intamplat, pur si simplu… Brusc, ajungi in atentia publicului; brusc, lucruri pe care te-ai obisnuit sa le spui au altfel de greutate, sunt mult mai audiate, mult mai penetrante. Or, in conditiile astea, cel care rosteste astfel de lucruri devine el insusi un personaj. Automat, apar tabere pro si contra: unii simt nevoia sa te injure, altii sa te roage sa continui, pentru ca li se pare spectaculos ca spui, in sfarsit, niste lucruri. Emisiunea cu care am inceput televiziunea, “100 %”, era o emisiune in care se rosteau lucruri pe care altii nu le mai rosteau. Asa ca iti faci dusmani, iti faci prieteni, iti faci admiratori sau insi care te desfid, te jignesc. Apoi, apare concurenta in breasla, apar insi care se hranesc sau incearca sa-si construiasca notorietatea injurandu-te, insi care mizeaza pe cresterea ratingului rostindu-ti numele. A facut-o Mircea Badea, ani de zile… Ma rog, trebuie sa inveti sa traiesti cu toate astea. Dar nu am de gand sa ies la pensie din meseria asta, pentru ca ea nu mai este cea pe care mi-am inchipuit ca o voi face pana la adanci batraneti. Intr-o zi voi spune stop si se vor termina si lucrurile astea.
Astazi, oamenii care se ingrasa in redactii se ingrasa pentru ca stau cu fundul pe scaune de dimineata pana seara
Robert Turcescu: Nu ma vad iesind la pensie astfel, nu ma vad la 50 de ani facand meseria asta la cota asta de intensitate. Poate o sa-mi placa sa scriu carti, sa mai realizez interviuri, dar nu ma mai vad facand jurnalism in formulele din ce in ce mai bizare pe care le capata practicarea acestei meserii. E o ecuatie extrem de complicata si adeseori in totala neconcordanta si in total derapaj fata de lucrurile pe care m-am gandit eu sa le construiesc in zona asta. Nu mai are legatura cu ce ma gandeam eu, in ’94 sau in ’95, ca as putea face. S-a schimbat foarte mult, e total diferit peisajul, si observ ce se intampla in continuare. Eu n-am crezut niciodata ca lucrurile merg spre bine, desi mi-amintesc ca, atunci cand au navalit computerele peste noi in redactie, foarte multi dintre colegii nostri de la acea vreme au exclamat, usurati: Vai, computerul este salvatorul acestei meserii, va fi absolut minunat! Ce bine ca avem net, ca avem conectarea asta cu tot ce inseamna actualitatea de aici sau de aiurea. Sa fim bine intelesi: sunt addicted atunci cand vine vorba de net sau de gadget-uri, sunt un om “modern”, daca asta e profilul omului modern. Dar mi-am dat seama ca ceva se va degrada, ca ceva se va schimba enorm in meseria asta. As putea spune ca, daca te uiti in redactii, in urma cu 15 ani, cei care se ingrasau o faceau pentru ca mergeau foarte mult pe teren si mancau covrigi, Eugenia, pateuri si iaurt. Mancai mancare proasta si te ingrasai, ca asta era mancarea ziaristului de teren. Astazi, oamenii care se ingrasa in redactii se ingrasa pentru ca stau cu fundul pe scaune de dimineata pana seara, scormonind dupa cate o barfulita pe net, citind blogurile a tot soiul de vedete sau pseudovedete si incercand sa incropeasca dupa aceea tot felul de stiri pe care sa le arunce, apoi, in presa tiparita.
E nevoia aceea teribila a unui om e a fi cu celalalt, de a imparti cu el anumite clipe si de a ajunge la momentul in care exclama: Nu pot sa traiesc fara tine!
Robert Turcescu: Nu, nu traim ca un cuplu casatorit, pentru ca… (face o pauza)
Marea Dragoste / Tango: Traiti mai bine decat un cuplu casatorit?
Robert Turcescu: Asta voiam sa spun! Sunt lucruri despre care nu vreau sa vorbesc foarte mult, pentru ca nici nu stiu sa vorbesc despre ele. Dar nu pentru ca sunt de neexprimat, desi asta cred ca este, de fapt, termenul… Sunt lucruri pentru care nu s-au inventat cuvinte. Relatia dintre doi oameni are, la un moment dat, dimensiuni care nu pot fi exprimate in cuvinte. Eu traiesc impreuna cu Oana, de ani de zile – opt deja! – o poveste care are toate ingredientele unei povesti clasice de iubire. Adica a trecut si prin perioade de un entuziasm nebun, si prin perioade reci, ne-am ciondanit, ne-am si despartit, ne-am si impacat… Bine, vorbesc despre despartiri din astea de o saptamana sau de trei zile. Am facut eu prostii, s-a suparat pe mine, n-a vrut sa ma mai vada, sau m-am suparat eu pe ea si n-am vrut s-o mai vad doua zile… Sunt ingredientele unei povesti clasice de iubire, se intampla in toate filmele si in toate romanele, dintotdeauna. Dar mai exista un “ceva”, care sta la baza trainiciei unei relatii si care nu poate fi exprimat in cuvinte. E nevoia aceea teribila a unui om e a fi cu celalalt, de a imparti cu el anumite clipe si de a ajunge la momentul in care exclama: Nu pot sa traiesc fara tine! Asta e un “ceva”, o alchimie pentru care nu exista o reteta, se intampla sau nu se intampla.
Marea Dragoste / Tango: Nu poti lucra tu sa o construiesti?
Robert Turcescu: Nu, nu ai cum, ea se intampla sau nu. Sigur, poti sa ajungi la o relatie decenta cu o persoana, sa o intretii folosind canoanele de care trebuie sa tii cont intr-o relatie: sa te duci cu flori, sa vorbesti frumos, s-o scoti la cinema, da? Sunt chestiuni care tin de un retetar, dar ele nu dau dimensiunea asta alchimica a unei relatii. Exista un creuzet in care, daca nimeresc la un moment dat doi oameni, si au fost meniti sa reziste in creuzetul respectiv impreuna, dau nastere unei flacari extraordinar de spectaculoase, pe care ceilalti nu o vad, ci doar cei doi o stiu. Nu vreau sa fiu foarte poetic, dar asta vreau sa spun, ca este o dimensiune pe care nu o poti descrie in cuvinte. Noi nu traim, deci, ca un cuplu casatorit. Un cuplu casatorit poate ca traieste mai putin intens relatia decat noi. Sigur ca, uneori, si Oana si-ar dori sa stau mai mult cu ea, sa stam mai mult impreuna, pentru ca noi ne cam impartim, asa, cand eu la ea, cand ea la mine…
E greu de explicat, ceilalti poate nu inteleg cum doi oameni care se iubesc de opt ani nu locuiesc impreuna
Robert Turcescu: Nu locuim impreuna, pentru ca eu am un program absolut nebun. In plus, fiecare dintre noi a dorit sa-si pastreze nu neaparat zona de libertate, in sensul hedonist al cuvantului, dar suntem doi oameni maturi, care au trait fiecare cu mica lui intimitate… E greu de explicat, ceilalti poate nu inteleg cum doi omeni care se iubesc de opt ani nu locuiesc impreuna. Dar eu ajung la 11 noaptea acasa. Uneori, daca am repetitii dupa ce ies de la emisiune, ajung la 1 noaptea. Niciodata nu adorm mai devreme de 2.30, iar cand ajung acasa dau drumul la televizor, vreau sa citesc, vreau sa ascult muzica. Vecinii mei tolereaza asta, pentru ca ne despart niste pereti, dar sa faci asta in aceeasi casa cu persoana de langa tine, care poate vrea sa doarma, cu copil mic… Dimineata, niciodata nu ma trezesc mai devreme de ora 9, din moment ce ma culc la 2 sau la 3, ori bebe se trezeste la 7.30, cel tarziu 8. Va veni o vreme in care, poate, cine stie, daca o sa ma mai vrea… (zambeste)
Nu cred ca institutia casatoriei “nu mai e la moda”, nu poti judeca asa, caci e ca si cum te-ai intreba daca mai e la moda sa ai mama sau tata
Robert Turcescu: Pentru cine are nevoie sa zideasca un cuplu si pe aceasta dimensiune a casatoriei, cred ca nu s-a alterat cu absolut nimic. Dar nu cred ca lucrurile pot fi judecate global. E de la caz la caz. Eu nu cred ca se schimba mare lucru in relatia unui cuplu odata casatorit. Toate fetele isi doresc sa fie mirese, dar cele care au fost de patru ori intr-o viata, chiar nu inteleg de ce mai au nevoie sa se marite si a cincea oara. De ce? Ca vor avea mai multa stabilitate in cuplu? Am vazut cu totii, mai ales in spatiul public, povesti care au inceput furtunos, cu rochii albe, dantele, porumbei si s-au transformat intr-un balci teribil, dupa aceea, pe canapeaua lui Maruta sau a lui Capatos. Pentru ce toata povestea asta? Casatoria e o taina, de foarte multe ori ea apare pentru ca oamenii vor sa zamisleasca un copil intr-o familie care sa fie unita si in fata lui Dumnezeu, si mi se pare foarte frumos ca se intampla asa. Din nefericire, sunt foarte multi oameni care se casatoresc, dar care nici cuplu fiind, nu-si aleg un duhovnic, nu au cu cine sa impartaseasca greutatile pe care le traverseaza, nu au de la cine sa obtina sfaturi, duhovnicii buni sunt putini, sunt greu de gasit, e greu sa te deschizi in fata lor…
Marea Dragoste / Tango: Tu ai un duhovnic? Iarta-ma daca e prea intima intrebarea…
Robert Turcescu: Raspunsul scurt este da. In detalii nu intru, pentru ca, intr-adevar, este un lucru extrem de intim. Apoi, nu cred ca institutia casatoriei “nu mai e la moda”, nu poti judeca asa, caci e ca si cum te-ai intreba daca mai e la moda sa ai mama sau tata. Casatoria, botezul, chiar si alte obiceiuri care implica si o dimensiune religioasa sunt un dat, ele nu se pot pune niciodata sub semnul intrebarii. Eu ma amuz si nu ma amuz, mai degraba ma uit cam stramb in revistele in care se discuta daca mai e sau nu la moda casatoria!
Ce-o sa-mi ramana in comun cu Oana vor fi amintirile pe care le-am adunat impreuna, o sa radem impreuna citind inclusiv interviul asta pe care ti-l dau acum…
Robert Turcescu: Da, n-as putea spune ca nu. Am avut o perioada, dupa divort, in care mi s-a parut ca a repeta experienta unei casnicii ar fi o greseala. Ca gata, am vazut cum e si nu mi-a placut. Dar, dupa un timp, se intampla cu un individ un fenomen nu neaparat de maturizare, ci as spune de inteleptire. Pe masura ce te inteleptesti, iti dai seama ca libertatea ta ca individ nu depinde de faptul ca ai un angajament marital cu o persoana. La urma urmelor, iarta-ma, dar in jurul meu sunt atatia amici care isi insala partenerele de viata de trei, patru, cinci ori pe saptamana, incat nu cred ca aici e marea problema. Intrebarile pe care ti le pui cred ca sunt legate de cu totul altceva; te intrebi daca vei putea sa ramai pana la sfarsitul vietii langa acea femeie, dar nu din punct de vedere sexual. Multi asta spun: Vai, m-am insurat, nu mai pot sa am niciodata nici un fel de aventura! Ba da, poti sa ai gramezi de aventuri, dovada ce spuneam mai devreme. Problema este daca te vezi imbatranind langa acea persoana, daca te poti proiecta peste 30-40 de ani, band dimineata cafeaua cu ea, suportandu-i durerile de reumatism, suportandu-i sforaitul, proteza in pahar, poate dementa, poate Alzheimer-ul, operatia de inima, statul in spital… Le vad in jurul meu si le traiesc chiar in familie, cu parintii mei, pe unele dintre ele. Daca mi se face pofta la un moment dat de casnicie, de familie, de ideea asta de casatorie, mi se face atunci cand vad in parc, plimbandu-ma cu copiii, doi batranei aflati poate la 70-80 de ani, tinandu-se de mana, privindu-se dragastos sau razand. Sau intalnind cupluri la varsta a treia pe care faptul ca au construit un destin impreuna i-a transformat in niste personaje care au o dimensiune speciala. O dimensiune pe care n-o putem atinge daca suntem burlaci sau fete mari. E acea intrupare intr-o singura persoana, care se petrece la un moment dat si e minunat sa poti sa imparti cu cineva exprienta unei vieti. Stau si ma gandesc ca, poate la 70 de ani, daca prind varsta asta, ce-o sa-mi ramana in comun cu Oana vor fi amintirile pe care le-am adunat impreuna, o sa radem impreuna citind inclusiv interviul asta pe care ti-l dau acum…
Marea Dragoste / Tango: Am sa-l pun bine, am sa-l pastrez, sa vi-l arat atunci!
Robert Turcescu: Asa sa faci! (rade) Si o sa ne amuzam de toate lucrurile pe care le-am facut sau nu impreuna in viata.
S-ar putea sa spuna nu, poate ea nu vrea sa ma ia de barbat!
Robert Turcescu: Da, da. Daca dragoste e, se poate intampla lucrul asta. Daca nu, nu va fi sa fie. Dar nu-mi fac calcule, nu-mi propun sa ma insor peste doi sau trei ani, nu ma gandesc sa o cer in casatorie pe data X sau Y. S-ar putea sa spuna nu, poate ea nu vrea sa ma ia de barbat! Am avut la un moment dat o discutie pe tema asta si mi-a spus: De unde stii ca m-as marita cu tine?
Marea Dragoste / Tango: Asta poate ca sa nu fii atat de sigur ca gata, ai cucerit castelul…
Robert Turcescu: Da, dar se poate intampla sa-mi spuna ca nu vrea.
Marea Dragoste / Tango: Nu poti sa afli decat daca incerci! Dar nu cred ca Oana ar spune nu, ea e o romantica…
Robert Turcescu: Hmmm, hmmmm… (zambeste)
Marea Dragoste / Tango: Nu este?
Robert Turcescu: Este, sigur ca da, dar Oana este si o femeie extrem de hotarata si, de cele mai multe ori, stie ce vrea. Nu mai este pustoaica din “Liceenii”, e o femeie matura, pe picioarele ei, e mama, si o femeie care e mama capata o si mai mare atentie la ceea ce se intampla cu si in viata ei. Prin urmare, sigur, dincolo de fragilitatea sufletului ei de artista, e o persoana care s-a luptat foarte mult cu viata, nu i-au picat din cer lucrurile pe care le-a acumulat la nivel spiritual sau material. Daca era din Clejani si canta la nunti, ar fi avut cu siguranta o viata mai usoara. Dar drumul pe care si l-a ales e un drum in care se sufera mult, mai ales cand iubesti cum iubeste ea ceea ce face si nu abandoneaza lucrurile care-i plac, doar de dragul unor succese de etapa. Or, asta este o chestiune chinuitoare, trebuie sa faci pe dracu-n patru ca sa poti sa practici meseria asta de artist, in conditiile lumii de azi. In mod firesc, artistul ajuns la maturitate e ca vinul, e din ce in ce mai spectaculos, mai dedicat publicului, mai atent la sentimentele pe care le transfera publicului. Dar, la noi, in Romania, artistii ajunsi la maturitate sunt considerati expirati, ceea ce este o tampenie colosala, este noaptea mintii sa traiesti intr-o tara in care un om care a acumulat atata experienta, atata sensibilitate – nu vorbesc de Oana in special, ci de artist in general – e aruncat pur si simplu in bezna, la marginea societatii, obligat sa se prostitueze profesional, in loc sa fie din ce in ce mai cautat, mai aplaudat, mai pretuit. Daca mi se pare ceva foarte trist in lumea in care vor trai copiii mei si ai altora este ca le aratam acum o lume blestemata din punctul asta de vedere. Restul, ma rog, dificultati economice, scandaluri politice au fost de cand lumea si vor mai fi. Dar problema de care iti spuneam mai devreme, cea a artistilor, nu o inteleg. Apoi, cred ca e si multa ipocrizie in zona asta.
Marea Dragoste / Tango: Fata de cine?
Robert Turcescu: Fata de actorii de teatru. Pe anumite generatii le leaga filmele din perioada Ceausescu, le placeau actorii care apareau acolo, se mai intamplau niste lucruri… Dar, sa ma ierte Dumnezeu, eu nu pot sa-i uit cand recitau poezii patriotice! Unii, chiar daca au recitat poezii patriotice, in timp au devenit niste mari actori. Altii, insa – sa ma ierte Dumnezeu, iarasi! – s-au invartit, asa, de cate un post in administratie, de cate un post in politica, au dat lovitura in vreun film si au trait din acel succes ani de zile, dar daca maine-poimaine dispar, toata lumea ii numeste monstri sacri sau maestri, toti sunt maestri.
Mama mea, femeie de 60 si ceva de ani, avand la dispozitie un Smartphone, e la fel de bun ziarist ca multi dintre reporterii de la B1 sau Realitatea TV
Robert Turcescu: Cred ca situatia se va inrautati. Si te rog sa ma crezi ca eu nu sunt un om pesimist, dar nu mai exista nici o cale de intoarcere la o presa de buna calitate in Romania si in general, in lume, meseria de ziarist va disparea, la un moment dat.
Marea Dragoste / Tango: Chiar crezi asta?
Robert Turcescu: Da, chiar o cred cu foarte mare tarie. Mama mea, femeie de 60 si ceva de ani, avand la dispozitie un Smartphone, e la fel de bun ziarist ca multi dintre reporterii de la B1 sau Realitatea TV. La fata locului poate sa fotografieze cu un Smartphone, sa arate poza sau poate sa relateze, cu telefonul la ureche, intr-o transmisune la TV, ce vede cand a luat foc o cladire. In plus de asta, spatiul virtual, in care toata lumea varsa orice si in care e greu sa iti mai dai seama ce e stire si ce nu, faptul ca politicienii isi iau singuri interviuri, publicand cate un articol pe blog… Ce nevoie mai am de ziarist, sa-mi puna intrebarile? Scriu pe pagina mea de blog ce vreau eu sa scriu, si nu ziaristul, ci contopistul din redactie imi citeste blogul si da o stire.
Marea Dragoste / Tango: Ai dreptate, dar eu cred ca intotdeauna va fi nevoie de ziaristii care vin si dezvaluie ceva!
Robert Turcescu: Ziaristul va fi inlocuit cu ceea ce inseamna gate-keeper-ul, care va avea menirea sa discearna ce e stire si ce e zvon, cam pe aici se va incheia misiunea lui. Nu mai exista dimensiunea aceea donquijotesca a jurnalistului, care isi asuma niste nobile idealuri, niste misiuni extaordinare, o lupta cu balaurii… Nu mai cred in asta. Ca sa nu mai vorbim de situatia financiara a presei din Romania si de peste tot… E dezastru, dezastru, e o dementa! Sa ai opt televiziuni de stiri, acum, cand cu bugetul de publicitate de pe piata nu stiu daca ai putea sa alimentezi una in chip onorabil! E clar ca banii vin din afaceri ale patronilor de televiziune cu zona politica, din intersectiile cu zonele financiare, ca ziaristii se descurca si ei cum pot, ca spagile sunt mascate sub forma unor advertoriale, ca se comanda si se servesc invitati in emisiuni sau in interviuri… Poate ca oamenilor care nu sunt foarte atenti la ce se intampla in presa, unele lucruri le mai scapa, desi unele sunt atat de grosier facute, incat este imposibil sa nu iti dai seama ca ele nu sunt niste acte jurnalistice, ci niste comenzi, practic, savarsite de jurnalisti. Dar noi, in breasla, mirosim altfel lucrurile, le simtim altfel, avem si alte informatii, asa ca automat ne dam seama ce sta, uneori, in spatele unui reportaj, de exemplu.
Ma simt leganat de bratele a doua muze complementare, care nu au a se certa una cu cealalta
Robert Turcescu: Da. E “o incantare a fiintei mele”, vorba lui Nichita Stanescu, intr-un cantec pe care-l canta Nicu Alifantis, faptul ca m-am nascut pe 3 mai, si tot pe 3 mai este Ziua Internationala a Libertatii de Exprimare. Pe 3 mai cantam cantam la Hard Rock Cafe, noi facem lucrul asta de ceva vreme, eu si trupa mea, Casa Presei si ne-am gandit sa cumulam o serie de evenimente fericite: pe de o parte, e ziua mea, pe de alta parte, fiind o trupa compusa din ziaristi, iti dai seama ca ne bucuram, pentru ca e ziua ziaristilor si mai este si bucuria de a ne afla intr-un club cum e Hard Rock Cafe, unde se canta intr-o altfel de liga, in toata lumea, nu doar in Romania.
Marea Dragoste / Tango: Am citit despre voi ca va doriti sa lansati curand si un album.
Robert Turcescu: Avem in plan si sa lansam un album. Noi nu suntem o trupa care canta cover-uri, suntem o trupa care are 11 piese proprii in momentul de fata, ceea ce inseamna material berechet pentru un album. Singura problema e legata de timp. Trebuie sa ai timp sa stai in studio ca sa faci un album. Avem niste piese deja inregistrate, iar acum traim un fel de angoasa a scriitorului, care vrea sa mai retuseze, sa mai schimbe, sa mai adauge o virgula, un punct, sa refrazeze. Dar vom intra cat de curand in studio si sper ca pana la sfarsitul verii sa fim gata cu totul.
Marea Dragoste / Tango: V-ati gandit si la un nume pentru album?
Robert Turcescu: Da, avand in vedere ca trupa se numeste Casa Presei, cred ca albumul se va numi “Prima casa”, dupa celebrul program… Bine, noi glumim spunand lucrul asta, dar deja incepe sa devina destul de interesanta varianta aceasta (rade).
Marea Dragoste / Tango: Cum vezi in viitor povestea aceasta cu muzica, in paralel cu profesia ta de jurnalist? Cum le vei impaca pe amandoua?
Robert Turcescu: Nu am de gand sa le impac, pentru ca nu sunt certate. Adica ma simt leganat de bratele a doua muze complementare, care nu au a se certa una cu cealalta. Ma simt foarte bine in ipostaza asta, pentru ca muzica si ceea ce mi se intampla cu aceasta trupa are capacitatea de a-mi reincarca bateriile, daca vorbim de epuizarea adunata intr-o o zi sau intr-o saptamana de lucru in redactie. Mai mult decat atat, cred ca lucrurile acum sunt mai putin serioase decat erau in anul 1995, de exemplu, cand cu fosta mea trupa, Kapela, am scos un disc la Electrecord. La vremea aceea visam, da, ca as putea avea o profesie in zona muzicala. Acum nu mai vad lucrurile asa, nu cred ca as putea face o profesie din muzica, dar nici nu-mi place alaturarea termenului de “hobby” pentru ceea ce fac eu si Casa Presei. Nu-i un hobby. Jucam, daca vrei, in lega semi-profesionistilor, lucrurile serioase sunt tratate cu foarte mare seriozitate, nu e asa, ca se aduna niste baieti si dau in niste instrumente. Avem un program de repetitii bine stabilit, avem un contract cu o casa de discuri, Cat Music, avem concerte, avem chiar si niste onorarii, care nu sunt foarte mari, dar nici foarte mici… E in regula. Si e o vreme in care se investesc si bani: investim in instrumente, in aparatura, avem o sala de repetitii, poate cea mai frumoasa din Bucuresti. E o activitate care ocupa un loc bine definit in agenda fiecaruia dintre cei care compun aceasta trupa. Nu e o distractie de duminica sau care se petrece doar din cand in cand. Am redescoperit bucuria aceasta de a avea o trupa, de a canta, in general, si s-a intamplat, iata, la o distanta de mai bine de 15 ani de cand am renuntat la proiectul Kapela. Acum, nu vreau sa mai renunt la lucrul asta niciodata, pentru ca e atat de frumos! Chiar daca voi avea sau nu concerte, daca voi fi alaturi de baietii care compun acum Casa Presei sau alaturi de alti baieti, sau in cine stie ce alta formula sau context… vreau sa raman in zona muzicala, pentru ca e pur si simplu un cadou superb pe care mi l-a oferit viata, acela de a sti sa cant, cat de cat, la chitara, de a avea o ureche muzicala peste medie, iar lucrul asta ma face de multe ori extraordinar de fericit.
E foarte greu s-o multumeasca cineva sau ceva pe Oana in materie de muzica
Robert Turcescu: Cred ca lucrurile trebuie despartite in doua. Pe de o parte, Oana este un profesionist in muzica, ea a trait o viata din muzica. Evident ca se uita acum la acest proiect cu un ochi extrem de critic si vede toate imperfectiunile lui. E foarte greu s-o multumeasca cineva sau ceva pe Oana in materie de muzica. Muzicienii pe care-i considera ca fiind geniali si cantand perfect sunt Sting si… Sting! Daca nu canti ca Sting, e foarte greu (zambeste). Mai sunt cativa cantareti sud-americani, cum ar fi Gloria Estefan si altii care suna intr-un anume fel, sau Stevie Wonder. Nu canti ca ei, nu prea canti… (rade) Dar e normal sa se uite la noi nu cu reticenta, ci cu un ochi foarte critic. Si e foarte bine ca se intampla asa, pentru ca imi sunt de mare folos criticile ei, uneori destul de dure. Pe de alta parte, exista un aspect important: noi nu traim din asta. Nu ne-am propus sa devenim intr-atat de buni, incat sa cucerim o piata. Si atunci, preferam sa cantam ce ne place, fara sa incercam sa intram intr-un curent, sa fim trendy, cum se spune. Uneori, e adevarat, suntem mai putin atenti la ce inseamna acuratetea cantatului, caci pentru a deveni cu adevarat profesionisti, ne-ar trebui foarte mult timp, pe care nu-l avem. Dar ne straduim, in masura in care se poate, sa facem lucrurile cat se poate de bine. Oana are o vorba, mi-a spus-o de cateva ori: “Dragul meu, muzica e foarte grea”. Are mare dreptate, dar in acelasi timp, e foarte frumoasa! Nu mai vreau sa renunt la legatura mea cu muzica. Stiu foarte multi oameni care s-au aratat sceptici in privina asta. Ii invit, pe 3 mai, la Hard Rock Cafe, undeva in jurul orei 10 si jumatate. O sa zbor direct din studioul emisiunii si o sa incepem sa cantam, iar eu cred ca ce o sa le ofer eu, acolo, in concert, alaturi de Casa Presei, o sa le placa!
Cateva lucruri absolut inedite despre Robert Turcescu
Robert Turcescu: Cred ca s-a intamplat undeva spre sfarsitul clasei a noua, imediat dupa Revolutie. La un bairam, cum se numea pe atunci, la finalul clasei a noua. Dar cele mai crunte intersectii cu alcoolul – cu berea si vodca, astea erau atunci bauturile pustilor si mai apoi ale studentilor – au fost in clasa a zecea, dupa treapta a doua, si in facultate. Nu pot sa spun ca erau betii din alea in care uiti de tine si de lume, dar se consumau cantitati insemnate de alcool, nu neaparat de cea mai buna calitate, asa incat dimineata erau destul de mari durerile de cap, la propriu.
Marea Dragoste / Tango: Ai facut vreo prostie memorabila, din cauza alcoolului?
Robert Turcescu: Am facut una, prin anul doi de facultate, cand m-am urcat destul de baut la volan, pe o distanta foarte scurta, dar mi-am spus de atunci ca n-o sa mai repet lucrul asta, pentru ca era sa nu ratez un stalp de iluminat din parcarea blocului unde stateam.
Marea Dragoste / Tango: Ai fost vreodata tentat sa incerci un drog ilegal?
Robert Turcescu: In adolescenta, drogurile noastre cele mai puternice erau berea si vodca. N-am incercat niciodata un drog ilegal, dar marturisesc ca, aflat la Amsterdam, in urma cu niste ani, am tras si eu de doua ori dintr-un joint. N-a avut efect, mai ales ca ma lasasem de fumat si inteleg ca pentru a avea un efect, trebuie sa tragi in piept. Ori eu, pentru ca nu mai fumez, ci doar ma distrez cu cate un trabuc, uneori, experienta de a inhala fumul m-a facut sa tusesc brusc si sa-l scot imediat afara. Mi s-a explicat ca trebuie sa-l tii in piept, si-abia dupa un timp sa-l expiri, vezi si prin filme astfel de chestiuni… Dar eu am tras de doua ori si n-am observat nici o diferenta, am fost perfect lucid. Pe de alta parte, am avut ocazia, de-a lungul anilor, sa vad oameni al caror destin a fost realmente nenorocit din cauza drogurilor. Ca reporter am facut multe vizite si am scris mult despre sectia de dezintoxicare de la Bagdasar.
Marea Dragoste / Tango: Cum te manifesti atunci cand esti nervos?
Robert Turcescu: Tip, urlu, uneori injur, dar nu sunt niciodata violent fizic, nu bat si nu arunc cu lucruri. Am, in schimb, un arsenal de injuraturi spumoase, pentru ca am crescut in Pitesti, un loc in care, daca nu jucai fotbal, nu existai, iar pe terenul de fotbal se injura mult…
Marea Dragoste / Tango: Care sunt tabieturile la care nu renunti niciodata?
Robert Turcescu: Dusurile, obligatoriu. Uneori imi place sa petrec si cate 20 de minute sub dusul fierbinte. Cafeaua imi place foarte mult, si mai nou, imi place sa fumez, din cand in cand, cate o narghilea. Turc, cum spuneam! (zambeste) Sunt un cautator si chiar un abonat al restaurantelor libaneze, destul de putine, unde se poate fuma narghilea foarte buna.
Marea Dragoste / Tango: Care sunt extravagantele tale?
Robert Turcescu: Sunt legate de cumpararea a fel si fel de gadget-uri, de la iPad-uri pana la chitare. Daca s-ar putea sa am cat mai multe chitare, ar fi exraordinar. Si, daca se poate, dintre cele mai scumpe si cele mai bune.
Marea Dragoste / Tango: Care iti sunt cele mai dragi obiecte, dintre cele care-ti apartin?
Robert Turcescu: Trebuie sa marturisesc ca sunt usor maniac in privinta asta. Din diverse locuri pe unde ma duc imi cumpar nu neaparat suveniruri, ci mici obiecte care sa-mi aduca aminte de locurile respective. Sunt bucati de memorie selectiva, adunate pe rafturile bibliotecii, le insir acolo, sa le vad cand vreau sa-mi amintesc de locuri unde am fost. In general, sunt obiecte incarcate de patina timpului. Unele dintre obiectele la care tin foarte mult sunt cele cateva tablouri pe care le am in casa, unele pictate de prieteni apropiati, la comanda mea, dupa ideile mele. Nu am talent la pictura, dar imi imaginez deseori tablouri pe care as vrea sa le vad cand ma trezesc dimineata. Si atunci, inclusiv surorii mele, care are un talent foarte mare la pictura, i-am comandat un astfel de tablou. Iubesc obiectele vechi, ma atasez de ele foarte mult. Acum, lucrez chiar eu la reconditionarea unui aparat de radio din 1937. Este un Superlord pe care l-a gasit tatal meu intr-un pod, in urma cu niste ani, apoi a ajuns la sora mea, care l-a neglijat o lunga perioada de timp, tinandu-l undeva, intr-o pivnita. L-am salvat de acolo, iar de vreo saptamana il tot sterg de praf, ii curat lampile, ii curat mecanismul, i-am gasit schema electrica pe Internet, dupa cautari asidue, ii mai caut niste componente care-i lipsesc… Tine de dorinta mea de a reinvia anumite obiecte, care au un farmec aparte. Si mai e un obiect la care tin enorm: este prima mea chitara, de care nu m-am despartit niciodata, m-a insotit peste tot.
Marea Dragoste / Tango: Care a fost cel mai stanjenitor moment care ti s-a intamplat in direct?
Robert Turcescu: S-a intamplat relativ recent… Nu stiu daca a fost stanjenitor, dar e adevarat ca am avut o senzatie de disconfort. Trebuia sa rostesc “putut”, cu “p”, si din graba am rostit cu “f”! A fost un moment destul de bizar, sa spunem… Dar dintre cele mai penibile momente petrecute in direct – mi s-a intamplat de cateva ori in timpul cate unei emisiuni – sunt acelea in care nu esti atent la cate lichide bei inainte sa intri pe post si, undeva pe la jumatatea emisiei, simti o nevoie imperioasa de a ajunge la baie. Din pacate, pauzele de publicitate se intampla ca, exact in astfel de contexte, sa fie extrem de scurte si sa nu te lase sa faci asta… Si-atunci, ai cam un sfert de ora in care nu te mai poti concentra la ce se intampla in emisiune, pentru ca visul tau e sa zbori cat mai repede spre locul rezervat toaletelor! (zambeste) Asta este una dintre marile probleme in televiziune: n-ai voie sa ti se faca rau in direct, n-ai voie sa ai de rezolvat urgent probleme fiziologice.
La radio s-au mai intamplat cateva lucruri… La un moment dat, se discuta extrem de intens despre pistele pentru biciclisti. Si m-am enervat si am spus: Domnule, m-am saturat sa tot aud discutandu-se despre pistele de biciclisti! Numai ca in graba, in loc de “s”, am pronuntat “z”… Ei, intr-o situatie ca asta, cred ca trebuie sa folosesti autopersiflarea, nu stiu ce poti sa mai faci, decat sa razi, pur si simplu.
Marea Dragoste / Tango: Spune-mi, te rog, un lucru despre tine care i-ar surprinde pe cititori!
Robert Turcescu: Nu stiu, am tot vorbit despre mine in ultimii ani, destul de mult si nici nu stiu daca e bine… Uite, poate e important de stiut ca, in ciuda aspectului destul de dur pe care il am in emisiunile de televiziune, de fapt sunt un om foarte emotiv. Si, asa cum se intampla de multe ori, aspectul asta dur, masca asta pe care am lansat-o in spatiul public, ascunde un soi de teama fata de realitatea inconjuratoare. Dar nu o teama dictata de nesiguranta, ci de dorinta de a-mi proteja si intimitatea, si sentimentele. E groaznic, uneori, uitandu-ma la ceea ce se intampla in lumea de afara, mi-e teama sa ma gandesc ce ravagii ar produce o lume nebuna cum e cea in care traim, nu in sufletul nostru, ci al unor oameni sensibili. Ar fi devastatoare o astfel de intersectie. De aceea, incercand sa ma protejez de tot ce inseamna mizeria unora dintre oamenii din jur, am preferat sa fiu intotdeauna eu cel care ataca, decat sa ma las atacat. Si prin a ataca am inteles sa imi port aceasta masca a omului dur. In realitate, insa, cred ca sunt destul de fragil, in anumite momente.
Marea Dragoste / Tango: Cand inchizi ochii si te gandesti la fericire, ce vezi?
Robert Turcescu: Cand inchid ochii si ma gandesc la fericire? O vad pe fetita mea, Ioana.
