“A treia naştere mi-a modificat corpul şi mintea în aşa fel, încât am crezut luni bune că nu voi mai avea acces la varianta mea tânăra, suplă, agilă în trup şi spirit. Asta m-a adus până în pragul depresiei adânci. Am încercat variante brutale de revenire (toate încercate fără folos îndelungat în tinereţe…)- să nu mai mănânc nimic, să fac sport excesiv, să iau suplimente cu duiumul, ba chiar să şi dorm două zile legate. Asta până într-o zi când mai multe femei dragi, maestre ale mele în felurite moduri, mi-au spus acelaşi lucru: “Şi dacă ai încerca să ai blândeţe față de starea ta de acum? Corpul tău a făcut o minune pe care medicii n-o mai credeau. Poate şi mintea ta are nevoie de mai multă relaxare şi de joacă…” M-am uitat în oglindă. Nu mi se părea deloc iubibil ce vedeam acolo. Dar puteam, da, puteam trimite recunoştinţă către acel instrument minunat care a adus pe lume trei îngeri şi care mă serveşte credincios de mai bine de 40 de ani, fără reparaţii capitale”. (…)
Raluca Kișescu – Am îmbătrânit, ce noroc!
“Cu cât timpul trece, cu atât sistemele de referință se modifică. Parcă și distanțele par mai scurte, inelele cu diamant mai puțin valoroase și paharele cu vin mai puțin îndestulătoare pentru creșterea nivelului de endorfine din organism.
În acest context aș introduce sistemul timpului în pachetul de bază al fiecărui angajat, alături de normele de conduită și bună desfășurare a activității. Astfel aș evita situații neplăcute de genul “o știți pe colega mult mai bătrână de la financiar?”, care de fapt are treizeci și opt de ani, dar pentru mine, care am douăzeci și cinci, orizontul e altul. În plus, când fiecare va ajunge la pragurile psihologice cheie, fie ele patruzeci sau cincizeci sau șaizeci va fi deja obișnuit cu noul sistem, iar acumulările de ani, kilograme, cearcăne, eșecuri sentimentale și profesionale nu va mai genera frustrări, ci doar o reconvertire la un sistem mai prietenos de măsurare”. (…)
Liza și Viorel Panait: Am visat frumos și am realizat pe măsura viselor noastre
S-au cunoscut în 1989, iar atunci când s-au întâlnit au luat, împreună, viața de la capăt. Liza avea doi copii, pe Nicoleta și pe Alexandru, Viorel o fetiță, pe Anita. S-au căsătorit în 1991, anul în a cărui toamnă au și înființat, împreună, casa Vili, casa de modă care să le cuprindă numele în siglă și tot curajul și frumusețea dragostei lor în creațiile realizate de Liza Panait. În 1997 s-a născut și Maria, fetița care avea să urce pe podium de la doi ani și jumătate… La una dintre primele ei prezentări a străbătut tot podiumul, îmbrăcată în rochița ei superbă, dar când a ajuns la capăt, în aplauzele publicului, a izbucnit în plâns și atunci tăticul ei s-a repezit s-o ia în brațe și s-o strângă la piept… „O mireasă râde, o mireasă plânge”, scriam pe atunci într-un ziar care consemna frumusețea prezentării semnate de Liza Panait și toată emoția adunată în întâlnirea cu un brand ce cuprinde în el nu doar arta frumosului și a bunului gust, ci și duioșia iubirii dintre soț și soție, dintre părinți și copii, dintre frați și surori. (…)
Mihaela Șoneriu – Politica, între idealism și realitate
“Se schimbă percepţia despre femei peste tot! Roma are azi primar femeie, Bucureştiul la fel, America cel mai probabil va avea preşedinte femeie! Indiferent dacă ne plac sau nu femeile care au ajuns să ocupe aceste funcţii, e esenţial ca prezenţa feminină în postura de conducere să devină o normalitate. Apoi putem discuta despre cât de priceput e OMUL în funcţia respectivă, indiferent de gen”. (…)
Mihai Stan – Artiștii mari sunt modești
“Îi mulțumesc lui Dumnezeu, am rămas prieten cu majoritatea, dacă nu chiar cu toți artiștii cu care eu am colaborat la Veneția sau la Asociație. Sunt și excepții, dar am observat un lucru. Cu cât artistul este mai mic și doar încearcă să atingă panoplia pe care sunt artiștii mari, cu atât exagerează mai mult și se dă mare. În schimb, cu rare excepții de la regulă, artiștii mari sunt modești. Măreția nu constă în fală, ci în modestie. Ca să ajungi acolo, eu cred că trebuie să urci pe propriile tale forțe, pe propriul tău talent”. (…)
Giulia Nahmany – Nu mai vreau să pierd timp
“În ultimii doi ani de zile am trecut prin niște schimbări imense. Încă mă mai apucă momente de foarte mare tristețe și emoție, o tristețe atât de adâncă, încât nu pot să o descriu în cuvinte. Dar pierderea celei mai dragi persoane mie m-a forțat să mă schimb, să privesc lucrurile altfel. Nu mai vreau să pierd timp. Timpul este extrem de important pentru mine acum. Numărul unul sunt copiii mei, care au nevoie de timpul meu. Relația cu soțul meu este extrem de importantă, este o muncă zilnică. O relație de căsnicie nu este ușoară, trebuie să o menții tot timpul”. (…)
Simona Catrina – Mi-e dor de fostele tristeți
“Mi se pare cumplit că învățăm cele mai utile lucruri din belele și cazne. Eu, una, sunt genul de om care s-a trezit la realitate numai când a dat cu fundul de greu. Mă rog… de fapt, eu am dat cu sânul de greu. De curând, m-am operat de cancer, asta știu cam toți cititorii mei, deja. Totul a mers bine, dacă „bine” e un termen care se asortează cu o atare situație corozivă. Am ieșit din spital fără sânii care, odinioară, erau cel mai frumos accesoriu al trupului meu, fără nicio exagerare. Adio, v-am iubit. Asta e – mi-am spus, așa cum și-ar spune orice vertebrată, pe limba, lătratul sau cotcodăcitul ei”. (…)
Pagini: 1 2
