Nu cred ca urmasii au virtuti de liant al cuplului. Inainte ca eu sa fiu mama, prietenii mei posesori de odrasle mi s-au destainuit mai intai pe ton de gluma, apoi ascunzand nuante obidite in glas, ca dorinta dintre ei s-a istovit de tot de cand au tocit linoleumul intre iatacul marii lor iubiri si dormitorul bebelusului.
Apoi mi-au aratat, mai intai cu deget glumet, apoi cu gest umilit-sfielnic, cate-o haina mai tocita pe care nu mai izbutisera s-o schimbe. Cate-un puchitel de smalt sarit la masina pentru care n-au mai avut buget de improspatare. Cate o bucata de gradina potopita de buruieni, pentru care n-au mai avut energie. Nu mai tin minte cine a avut impertinenta sa-mi arate pana si un talon de alocatie: 30 de lei… Alelei!
In anii adolescentei mele lungi ca o vara indiana, m-am hranit cu romane in care marile iubiri, devastatoarele povesti de dragoste eterna nu includeau complicatii ganguritoare. Julieta n-a ramas insarcinata. (O fi fost prea mica pentru asta?…) Isolda nu a asezat in dormitorul regelui-sot nici un Tristan mic. Nici Desdemona n-a zamislit zece negri mititei, nici noua, nici doi. Mai precis, nici unul.
Mi-am amintit mereu ca basmele se termina cu “Si au trait fericiti pana la adanci batranete”, fara precizari legate de urmasi. Si, ani la randul, am fost convinsa ca am facut alegerea inteleapta.
Doar ca pufosenia traiului fara griji nu m-a vindecat de frica de moarte. Am umblat ani de zile cu umerii cocarjati de teama pustiului, cu inima stransa de amenintarea caderii in gol. Fiecare rid m-a durut. Fiecare iubire spulberata m-a speriat, ca un anunt funebru. N-am inteles nicicand sensul trecerii inspre neant.
A fost nevoie sa nasc in chinuri, sa constat ca maternitatea e nu doar o tentatie, ci si o sansa superba, ca marea mea dragoste pentru copilul meu imi ingaduie sa strabat firesc toate cotloanele cuvantului “totdeauna”, ca sa ma vindec de spaima.
Daca nu mi-ar fi fost atat de frica de moarte, probabil ca nu m-as fi incumetat in veci sa am copii. Ei sunt astazi garantia nemuririi mele.
Draga Alice si eu am trait in povestile cu zane(in mintea, desigur). Dar realitatea vietii mi-a demonstrat ca, uneori, e mai bine sa fii singur, mai ales atunci cand parintii nu se inteleg. De aceea, nu mi-am dorit in mod expres nici sa ma casatoresc, nici sa am copii. Dar am intalnit un om care mi-a schimat ideile despre viata, familie si atunci am hotarat ca doar el va fi tatal copiilor mei. Din pacate, am doar un fiu. Viata m-a lovit cu furie atunci cand am aflat ca nu pot avea copii dar am riscat si am castigat. Cu durere, lacrimi, teama de a-nu pierde unica sansa de a fi mama.Fiul meu are 17 ani insa si acum ma trezesc noaptea si ma uit la el cu mare, mare dragoste, iar autnci cand ma imbratiseaza si-mi spune "mama" ma topesc de fericire.
Eu spun asa: Ce intamplare frumoasa, ce lucru bun, ce traire cu sufletul lipit de cer este usoara? Ce-i simplu pe lumea asta? Cum ai putea sa declari senina ca maternitatea este usoara? N-ai putea! Asa cum noi, cele care am devenit mame, care-am simtit de infinit de multe ori cum ne sta inima in loc de drag si dragoste, care-am privit neputincioase si lesinate de grija cum puii nostri isi iau catinel-catinel zborul, n-am putea sa afirmam vreodata ca regretam curajul, inconstienta sau poate doar o pardalnica de lege a firii – aceea de a da viata! Dar ca fost usor, NICIODATA!