Pe cei care ne ajută să ne înțelegem durerile și nedumeririle vieții ni-i imaginăm așezați în vieți pufoase, în care totul a venit ușor și a curs de la sine – ca să aibă tihna de a ne înțelege pe noi. De fapt, nu e chiar așa. Istoria de viață a Domnicăi Petrovai, psiholog clinician, fondatoarea Mind Education Health și autoarea a nenumărate programe psihologice sociale este dovada că destinul poate fi întortocheat pentru fiecare dintre noi. Diferența între felul în care ne trăim viața vine din felul în care ne-o înțelegem și ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce ni se întâmplă. Márquez a scris o carte numită „A trăi pentru a-ți povesti viața”. Domnica Petrovai trăiește în fiecare zi o filă din cartea care s-ar putea numi „A trăi pentru a-ți înțelege viața”.
Fotografii de Paul Buciuta realizate la InterContinental
Hair-style Monalisa Cristache, salon Fason by Cristina Grama
Alice Năstase Buciuta: Unde te-ai născut și ce au fost părinții tăi, Domnica?
Domnica Petrovai: M-am născut pe 23 ianuarie 1974 la Neptun. Mama s-a născut în Aluniș, județul Cluj, iar tata, în Arbore, județul Suceava. Și s-au întâlnit la Neptun. Fiind amândoi din familii foarte sărace, au făcut liceul acolo și au primit și un loc de muncă. Tata a fost pregătit să fie bucătar. S-au căsătorit și au rămas acolo și ne-au avut pe noi, pe mine și pe fratele meu, cu patru ani mai mic decât mine, George. Dar tatăl nostru a murit de leucemie când eu aveam nouă ani și fost o experiență foarte dureroasă pentru toată familia, mai ales că era un om foarte sănătos și vesel, plin de viață. Nu îmi aduc aminte să îl fi văzut bolnav vreodată, nu era deloc bolnăvicios, era foarte puternic. Dar s-a îmbolnăvit într-o toamnă și, la trei luni după ce a aflat, a murit.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Astăzi știm că bolile au o explicație sufletească…
DOMNICA PETROVAI: Am studiat destul de mult leucemia, nu este o boală foarte ușoară. De cele mai multe ori are un prognostic prost. Una dintre explicații era că a existat foarte multă supărare și durere în familia lor. Erau foarte mulți copii, acolo, în Arbore. El ar fi avut opțiunea să rămână la țară, dar, pentru că el și-a dorit o altfel de viață și a plecat, părinții lui au fost foarte reci cu el și nu au acceptat plecarea lui din sat. Cred că suferința asta l-a îngropat. Era un om vesel și grijuliu, foarte bun. După ce a murit el, toată lumea cu care am vorbit îmi spunea că a fost un om foarte bun. Ajuta foarte multă lume, era foarte gospodar, dar cred că a adunat, totuși, în el, foarte multă tristețe. Nu există o certitudine, dar și știința ne îndrumă către aceeași cale, că boala oncologică ascunde mai degrabă niște dureri sau tristeți nevindecate.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum a primit mama o nenorocire ca asta?
DOMNICA PETROVAI: Pentru mama a fost devastator. Și pentru că a fost ceva brusc, neașteptat, dar și pentru că tata a fost iubirea vieții ei. Aveau o relație foarte bună. Erau și singuri acolo, fără familiile lor, la capăt de lume, cu doi copii mici… Eu aveam nouă ani, fratele meu avea cinci ani. I-a fost foarte greu după ce a murit el. Și nu s-a recăsătorit. I-a fost cu neputință să o ia de la capăt fără el. Și acum are poza lui în dormitor, nu s-a desprins de el niciodată. Iar noi am devenit principalul ei sprijin, dar și scopul ei în viață. Și-a dat seama că nu poate să rămână acolo, pentru că era foarte greu fără familie, fără tata. Ea își dorea să avem o școală mai bună, iar acolo nu erau foarte multe condiții. Așa că s-a întors în Ardeal și am locuit în Baia Mare, unde avea o soră, și atunci i-a fost mai ușor.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Tu cum îți amintești de pierderea tatălui? Cum ai reușit să o accepți și să nu mai suferi atât de mult?
DOMNICA PETROVAI: Îmi amintesc o tristețe profundă. După ce a murit el, ce am simțit eu a fost o singurătate foarte adâncă. O vedeam pe mama foarte tristă. Ea s-a gândit că mai vulnerabil este fratele meu, pentu că e băiat și e mai mic, și a încercat să îl protejeze mai mult. Eu semăn mai mult cu tata, omul puternic din casă, așa că eu am încercat să o protejez pe mama, să nu îmi exprim durerile și tristețea. Una dintre amintirile cele mai dureroase din zilele acelea este momentul în care m-am întors la școală, iar învățătoarea îmi pregătise o cordeluță neagră. Mi s-a părut atât de dureros că mi-a dat-o în fața clasei! S-a gândit că îmi face un bine, că e o zi specială, de durere, și că prin acea cordeluță eu o să mă simt cumva protejată. Dar pe mine nu m-a ajutat, dimpotrivă, pentru mine a fost foarte rece și nelalocul ei cordeluța respectivă. Și toți copiii au început să vorbească despre asta, lucrul de care eu aveam cea mai puțină nevoie. O altă amintire foarte dureroasă este că tata a murit la oncologie în Cluj și era obișnuința asta, copiii să nu știe că avem o problemă în familie. Noi stăteam la țară, la bunici, și nimeni nu ne spunea ce se întâmplă, știam doar că e la spital. A venit de Crăciun acasă și a fost ultima dată când s-a îmbrăcat în Moș Crăciun. Pe urmă a vorbit cu noi, cu mine și cu fratele meu. Știa că o să moară, era foarte conștient de ce i se întâmplă și mi-a spus că nu o să poată să mă mai ajute, să fie alături de mine… Deși nu avea multă școală, făcuse doar liceul, tata citea foarte mult și cumpăra cărți. Și mi-a spus să citesc, că oamenii din cărți și din povești o să mă învețe lucrurile pe care el nu a reușit să mă învețe. Și mi-a spus să nu îmi fac griji, că o să fie bine oricum. A fost ultima dată când l-am văzut, atunci, de Crăciun. Pe 3 ianuarie a murit. A fost foarte dureros, rămăseseră atâtea lucruri nespuse…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ați fost și voi, copiii, la înmormântare?
DOMNICA PETROVAI: Da, am fost. Fiind copii, parcă cei mari considerau că noi nu suferim, dar mie înmormântarea mi s-a părut foarte dureroasă. Țin minte că mama plângea foarte mult și eu îi tot spuneam să nu mai plângă.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu plângeai și tu?
DOMNICA PETROVAI: Nu, nu am plâns deloc.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum îți explici asta?
