DOMNICA PETROVAI: Mi se părea nefiresc să plâng, nu știu de ce. Era așa de mare durerea, că nu se cădea să plâng. Au venit și niște bocitoare, pentru că asta era tradiția în Moldova, de unde era tata. S-a plâns toată noaptea respectivă, dar mie mi se părea nefiresc, pentru că erau oameni care nu l-au cunoscut, de fapt. Așa am înțeles, să mă închid, să nu spun că mă doare, să nu plâng. Iar durerea mamei mă întrista și mă înfuria în același timp. Pe mine mă crescuseră bunicii mei până la șapte ani, iar legătura cu ei era mult mai puternică, fiind atât de mulți ani la țară cu ei, deci nici apropierea de mama nu era, atunci, foarte mare.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Și cum ai rezolvat legătura asta cu mama, în timp?
DOMNICA PETROVAI: După ce a murit tata, ea și-a dat seama că trebuie să mă ajute. Pe fratele meu era mai ușor, fiindcă era mai mic și, atunci, lucrurile îi păreau mai ușoare. Era prea tristă, însă, și și-a dat seama că nu prea are cum să mă ajute. Așa femeie simplă cum era, fără prea multă școală, a căutat un profesor și am făcut pian. Și-a dat seama că eu am nevoie să exprim cumva durerea. Față de ea nu puteam, nefiind foarte apropiate, și trebuia să existe o altă cale, cumva. În mintea ei, nu știu de unde, calea aceasta a fost pianul. Așa că pianul și cărțile m-au ajutat. Aveam multe cărți rămase de la tata, și mesajul lui că o să mă ajute cărțile, iar eu când cântam la pian și citeam, nu mai simțeam singurătatea, pierderea lui. Lucrurile astea m-au ajutat teribil de mult. Pentru astea îi sunt recunoscătoare, că a știut ce să facă. Fratele meu a urmat o altă cale. Probabil tot în căutarea tatălui, a făcut liceul teologic, apoi a făcut și Facultatea de Teologie. În primul an de facultate, însă, și-a dat seama că nu e o lume care să i se potrivească. Fiind foarte moral și cinstit, se simțea rupt de lucrurile în care credea. A mai făcut studii economice și acum a devenit broker. Teologia, însă, l-a ajutat să își găsească părintele care i-a lipsit. Pentru el, credința a fost scăparea, alături de oamenii pe care i-a întâlnit acolo.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum ți-ai găsit drumul în viața și în profesia ta?
DOMNICA PETROVAI: Am dat admitere la liceul sanitar, pentru că mama a considerat că trebuie să am o profesie, gândindu-se că nu o să poată să mă țină în facultate. Nu existau resurse financiare și avea spaima asta, a supraviețuirii financiare. Dintre toate profesiile care i se păreau ei feminine, asta i-a părut cea mai potrivită, se gândea și că dacă sunt asistentă medicală pot să practic această meserie la oraș. Așa că am făcut liceul sanitar, în Baia Mare. A fost o experiență și fericită, și nefericită, deopotrivă. Nefericită, pentru că m-am întors din nou la foarte multă durere și la suferință. Îmi imaginam că pasul următor va fi să fac medicina. Totuși, zonele unde mă simțeam eu confortabil erau mai degrabă cele filosofice, lucrurile care țineau mai degrabă de suflet. Iar partea fericită a fost că am avut șansa să întâlnesc o profesoară excepțională de filosofie în liceu, care mi-a sugerat că ar fi grozav să dau la facultate la filosofie sau psihologie și nu neapărat la medicină. Și atunci am dat admitere la Cluj, la psihologie. De abia se înființase facultatea, după Revoluție, eram a doua generație. Aveam optsprezece ani. Era o concurență teribilă, eram douăzeci și cinci pe un loc, iar mama avea o spaimă teribilă că nu voi intra, mai ales că eu nu am avut bani să fac meditații, cum se obișnuia. Mi-a zis că, dacă vreau, îmi dă bani de bilete să mă duc, dar trebuie să îmi iau și postul de asistentă în oraș, ca să am un loc de muncă, dacă nu intru la facultate…
Au fost doi ani în care am fost bursieră, și, cum nu știam ce să fac cu toți acei bani, i-am strâns. Erau mai mult decât aveam eu nevoie să trăiesc la cămin, așa că mi-am cumpărat o bucată de pământ în Băișoara.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar ai intrat, desigur!
DOMNICA PETROVAI: Din fericire, am intrat. După ce am aflat rezultatul, din Cluj, a trebuit să merg în satul bunicii, unde era și mama. Sunt opt kilometri de făcut pe jos, pentru că nu este niciun autobuz. Dar i-am făcut bucuroasă, eram fericită că am intrat la facultate, mă gândeam că tata ar fi fost mândru de mine. Am fost cu adevărat fericită și mulțumită. Când am ajuns și i-am dat mamei vestea, nu îi venea să creadă. Întotdeauna am simțit că voia să mă protejeze de orice dezamăgiri sau eșecuri, cumva prin a mă face să îmi doresc mai puțin de la viață. Și acum, la vârsta pe care o are, dacă e să o întrebi ce vede la mine, ar spune că fac prea multe lucruri, că pentru ea asta este apăsător și o îngrijorează, că ar vrea să fie viața mai simplă pentru mine. Eu am un fel de a fi care mă îndeamnă să fac mereu lucruri noi, dar pentru mine asta este o provocare, nu o problemă.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum a fost experiența facultății?
DOMNICA PETROVAI: Eu am crezut că voi face mai multă cercetare, pentu asta mă pregăteam. În facultate am avut șansa să am profesori care să mă ajute să evoluez. Primul profesor și cel mai important a fost domnul Mircea Miclea. În anul întâi de facultate nu prea știam ce e cu viața, aveam optsprezece ani, eram naivă, visătoare și idealistă. M-am dus la el, i-am spus că vreau să citesc și să studiez și mi-a dat niște cărți pe care le-am înțeles abia după zece ani, dar le-am luat, le-am citit și am păstrat legătura cu oamenii de la care am avut multe de învățat. În anul doi de facultate, am avut de făcut un referat tot pentru el și feedback-ul său a fost singurul care m-a trezit la viață: a zis că a stat până la ora două noaptea să îmi citească referatul și e prost. Am simțit că îmi cade cerul în cap. Eram obișnuită să am performanțe relativ ușor, mai ales că îmi era la îndemână să învăț, era plăcut. Dar atunci mi-am dat seama că am nevoie să muncesc mai mult de atât. Șansa pe care am avut-o este că el a dezvoltat un colegiu, „Colegiul Invizibil”, prin niște fonduri de la Fundația Soros, care însemna o bursă lunară de patruzeci de dolari, pentru unul sau doi studenți pe an. Era foarte mult. Au fost doi ani în care am fost bursieră, și, cum nu știam ce să fac cu toți acei bani, i-am strâns. Erau mai mult decât aveam eu nevoie să trăiesc la cămin, așa că mi-am cumpărat o bucată de pământ în Băișoara (râde).
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum îți explici că tu, fată de douăzeci de ani, în loc să îți iei pantofi și poșete îți iei pământ?…
DOMNICA PETROVAI: Mi s-a părut că pământul îmi dă stabilitate și rădăcini. Simțeam că îmi lipsește o casă. Tot mutându-ne dintr-o parte în alta, ceva s-a rupt în mine, iar atunci am simțit nevoia să am ceva care să îmi aparțină. Și acum mă liniștesc când merg desculță pe iarbă. Probabil că toți anii aceia trăiți la țară m-au ajutat.
Marea Dragoste / revistatango.ro: În ce constau orele de la Colegiul Invizibil? Ce învățați în plus?
DOMNICA PETROVAI: Eram doar o mână de oameni și țin minte că făceam cursuri de la opt la doisprezece noaptea. Eram ani diferiți și nu puteam să facem orele suplimentare în timpul facultății. Aveam profesori din Statele Unite și făceam multe materii care nu existau în curricula noastră. Atunci am avut șansa unei expuneri extraordinare. Colegiul s-a închis după aceea din lipsă de fonduri, dar ne-a ajutat foarte mult să creștem. Eu, în tot acest timp, mă pregăteam să fac cercetare. Domnul profesor îmi spusese că există un post liber la Academie în Cluj, așa că m-am pregătit să dau examenul pentru a ocupa acel post, doar că în ziua examenului mi-am pierdut actele. Fiind foarte conștiincioasă, nu mi-am permis să merg să le spun că nu pot să mă prezint la examen pentru că nu am actele. De rușine nu m-am dus la examen. Țin minte că era o zi foarte ploioasă și eram atât de necăjită că tot ce am muncit și am construit s-a dărâmat. Domnul profesor Miclea era plecat, atunci, în State. Eu, neștiind ce să fac, m-am dus așa, să mă plimb pe stradă. Eram mult prea supărată, țin minte că plângeam. Și în plimbarea aceea m-am întâlnit cu domnul Dan Baciu. În timpul facultății lucrasem tot timpul, iar unul dintre joburi fusese la fundația Soros, unde făcusem diverse traininguri, și pentru că aveam nevoie de bani, și pentru că voiam să învăț. M-am întâlnit cu el pe stradă. M-a văzut toată plânsă și m-a întrebat ce s-a întâmplat cu mine… I-am spus. I-am spus și că nu puteam să rămân în Cluj fără să am salariu, un job. „Nu-ți face griji”, a zis, „că te iau la Fundație”. Și m-a luat acolo. Am făcut câteva proiecte. Profesorul Mircea Miclea, când a auzit că nu am fost la examen, a fost foarte supărat pe mine și dezamăgit că am ratat o șansă ca asta, mai ales că posturile se scoteau foarte rar. Câteva luni de zile nu a vorbit cu mine și nici eu nu am îndrăznit să vorbesc cu el.
Acesta a fost, deci, primul tău job după facultate. Cum a fost?
DOMNICA PETROVAI: Am lucrat la Fundație și am construit primul centru comunitar din Cluj, prin niște fonduri ale Fundației Soros. Am scris eu un proiect și l-am câștigat, după care m-am reîntors la facultate, pe disciplinele domnului profesor și pe psihologia sănătății, unde acum e doamna Adriana Băban șefă de catedră. Am lucrat câțiva ani, m-am înscris la doctorat și apoi a trebuit să mă mut în București. Iarăși a fost un punct de maximă cotitură. La facultate, la Cluj, a fost foarte lină și ușoară cariera profesională. Iar prin plecarea la București eram nevoită să o iau de la capăt.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Erai căsătorită deja?
DOMNICA PETROVAI: Da.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum au venit lucrurile în viața ta personală? Cum v-ați cunoscut, tu și soțul tău?
DOMNICA PETROVAI: Ne-am cunoscut la optsprezece ani, la trei luni după ce am intrat la facultate. El era student la medicină atunci. Ne-am căsătorit imediat după ce am terminat facultatea, când eram deja la masterat. A fost prima mea relație, aveam amândoi 18 ani și eram în primul rând foarte buni prieteni. Ne-am cunoscut amândoi, venind la facultate, cumva la început de viață, eu cu trecutul meu, el cu trecutul lui. Cred că ne-am și format împreună, am și crescut împreună, neavând nici eu, nici el un sprijin foarte bun în viață. Cred că asta ne-a apropiat foarte mult, durerile mele, durerile lui ne-au făcut să ne susținem. În momentul în care am lucrat la Centrul Comunitar și am fost nevoită să muncesc direct cu oamenii și nu în cercetare, am avut surpriza să îmi dau seama că sunt mult mai atrasă de munca directă cu omul. Atunci am început să mă formez pentru munca de psihoterapeut. Nu eram convinsă că asta va fi principala mea activitate, dar simțeam că aceasta este calea pentru mine. Asta mă împlinește mult mai mult decât lucrurile care pe care mi le-am imaginat înainte. Însă fostul meu soț a terminat medicina, a făcut Studii Europene, a primit un post în București și atunci a trebuit să ne mutăm. Eu îmi doream foarte mult să îl sprijin, să îi fie bine și să își găsească locul și rostul. Mi-am zis ok, atunci trebuie să închei cu toate planurile pe care le-am avut. A fost un moment foarte greu. Mă frământam cum să le spun oamenilor că eu plec, un om în care au investit foarte mult și care și-a făcut planuri? Dar rămăsesem și însărcinată și era complicat să stau eu singură cu copilul în Cluj, iar el în București. Chiar în anul în care am intrat la doctorat am rămas însărcinată cu Alexia – o să împlinească paisprezece ani în iunie. A fost neașteptat, nu era în planurile noastre atunci, pentru că eu mi-aș fi dorit să închei doctoratul, înainte să rămân însărcinată. Dar așa a fost… Le-am spus că plec și a fost o plecare dureroasă, imediat după ce născusem, Alexia avea doar patru luni. Am născut-o la Cluj și apoi am venit în București.
Aveam speranța, în naivitatea mea, că oamenii vor zice: Da, gata, începem să schimbăm! Nu s-a întâmplat asta. Mesajele explicite au fost că fac prea multe valuri, sănătatea mintală nu este o prioritate, copiii nu sunt o prioritate și astea sunt niște prostii.
Marea Dragoste / revistatango.ro: A fost greu? Te-ai reangajat aici?
DOMNICA PETROVAI: Un an de zile nu am muncit, nu știam ce să fac. Mi-am depus câteva CV-uri, dar era neinteresant, că eu veneam de la Cluj și aici era altă lume. Asta am simțit. A fost și un mesaj explicit, de exemplu, prima invitație am primit-o la Catedra de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului, pentru o prezentare în rândul studenților. A fost un act de curaj din partea doamnei profesoare care m-a invitat. Nu îmi doream să lucrez în Universitate, dar era nevoie să am un rost. O perioadă am rămas angajată a Universității din Cluj. Cu asta m-a ajutat domnul profesor, ca să nu rămân descoperită. După patru ani de zile am rămas însărcinată cu Sofia, cea de-a doua fetiță. În perioada asta lucram pentru Universitatea din Cluj, îmi deschisesem și cabinet și lucram doar privat. Am avut diverse proiecte cu oameni curajoși. Singurul proiect cu o Universitate a fost cu cea de psihiatrie. Dar la o lună după ce am născut-o pe Sofia, am primit un telefon din partea cuiva de la Ministerul Sănătății. Am aflat că se va deschide Centrul Național de Sănătate Mintală, datorită presiunilor din partea Comunității Europene pentru reforma sistemului de psihiatrie și eram recomandată pentru a face parte din echipă. Trebuia să vin la interviu, la examen. De-abia născusem, dar m-am gândit că poate este o șansă, așa că am spus Da fără ezitare. Și am luat examenul. Am fost patru oameni, Mugur Ciumăgeanu, care era șeful departamentului și se ocupa de toată psihiatria, Dan Ghenea, care se ocupa de psihiatrie adulți, Eugen Hristu, care se ocupa de dependența de alcool și de droguri și eu, recomandată să fac reforma pe psihiatria copilului. Mandatul nostru era să reformăm sistemul.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ah, ce misiune grea! Și l-ați reformat?
DOMNICA PETROVAI: Eu eram extraordinar de entuziasmată și de încrezătoare la început. Acolo am rămas cinci ani. Dar… O dată ne-am dat demisia, crezând că lucrurile se vor schimba dacă facem asta, dar nu s-au schimbat. Îmi doream să duc la bun sfârșit ce mi-am propus, adică să încerc să schimb modul în care este tratat copilul, familia, așa că au fost ani în care am muncit să elaborez toate documentele și procedurile pentru tot ce înseamnă reformă, pentru toate ministerele. Aveam speranța, în naivitatea mea, că după ce voi face toată această muncă, oamenii vor zice: Da, gata, începem să schimbăm! Nu s-a întâmplat asta. Mesajele explicite au fost că fac prea multe valuri, sănătatea mintală nu este o prioritate, copiii nu sunt o prioritate și astea sunt niște prostii. Ultimul proiect l-am avut la Ministerul Educației pentru copiii cu ADHD. Făceam foarte multă presiune ca lucrurile să se întâmple. A urmat o perioadă de așteptare de o lună, două, în care speram că lucrurile vor începe să se schimbe. Dar n-a fost așa… Atunci m-am întrebat ce e de făcut. Dacă rămâneam, era ca și cum aș fi încurajat minciuna, dacă plecam, aveam sentimentul că renunț și că nu sunt în acord cu mine însămi. Au fost, totuși, multe lucruri pe care am reușit să le fac acolo, nu atâtea cât mi-aș fi dorit eu, dar, în parte, au fost. Am mobilizat foarte multe fundații să înceapă să lucreze pe domeniul sănătății, pe care le-am sprijinit să scrie proiecte, s-au luat foarte multe fonduri din granturile norvegiene. Fundații cum este „Salvați Copiii” sau alte fundații, care nu au avut până atunci niciun fel de muncă în zona de sănătate mintală, au început să lucreze în domeniu. Sunt mândră de asta, măcar dintr-un punct de vedere lucrurile au luat o direcție. Dar, atunci, mi-am dat demisia. A fost un an foarte greu pentru mine și cu foarte multe schimbări.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar schimbări necesare. Grele, dar necesare…
DOMNICA PETROVAI: Da… Mi-am dat seama moral ce este potrivit să fac. Relația cu Ion a evoluat ca o relație între doi prieteni care nu s-au mai regăsit. Cu siguranță am fost mult prea tineri și mult prea vulnerabili în momentul în care ne-am căsătorit, la optsprezece ani, ca să știm să facem relația să meargă pentru amândoi. De aceea, în anul în care mi-am dat demisia, am decis și să divorțăm. A fost foarte uimitor pentru toată lumea. Aveam o relație bună, nu aveam necazuri în cuplu. În afară de fratele meu, singurul care m-a susținut și m-a și înțeles, toți ceilalți au fost profund dezamăgiți. Mama a perceput asta ca pe ceva foarte dureros, pentru că sunt singura din familie care a divorțat și cumva asta este rușinos. E ca un eșec. Din punctul ei de vedere, ne înțelegeam absolut perfect și nu înțelegea ce este în capul meu. I-a luat foarte mult timp să se împace cu ideea. Mulți ani a ascuns asta, nu putea să spună lumii ce s-a întâmplat cu fata ei. Pentru mama, sigur era ceva greu, pentru că ea știa ce este viața de femeie singură, cu doi copii. Asta cred că a fost cea mai mare spaimă a ei, că fata ei rămâne cu doi copii și asta pentru că ea alege, nu pentru că i-a murit bărbatul.
În căsnicie simțeam că mă sfârșesc și mă întristez pe zi ce trece. Mă trezeam noaptea cu un sentiment, din nou, de singurătate, aceeași singurătate pe care am trăit-o după ce a murit tata. Mă reîntorsesem cumva la aceeași durere.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu ți-a fost și ție greu să iei o asemenea decizie? Mulți dintre noi amânăm, spunem că rămânem pentru copii, pentru casă, mașină…
DOMNICA PETROVAI: Mi-a fost greu, da, mi-a fost greu să decid, și pentru că mă gândeam cum o să mă descurc financiar. Mi-ar fi fost poate mai simplu să rămân acolo. Dar întotdeauna în viață m-am gândit că dacă am un gând bun, chiar dacă acum situația mi se pare îngrozitoare sau fără ieșire, lucrurile se așază, până la urmă. Atunci, deși nu aveam niciun fel de plan, nu aveam nimic aranjat, m-am gândit că o să fie bine cumva. După aceea, încetul cu încetul, mi-am reclădit cabinetul în București, am început să am din ce în ce mai multe contracte, deci cumva, absolut surprinzător, în ciuda tragediilor pe care le vedea mama, m-am descurcat și a fost bine pentru toată lumea.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Și pentru copii?
DOMNICA PETROVAI: Mai ales pentru copii! În căsnicie eram ca un om care se sfârșește, simțeam că mă sfârșesc și mă întristez pe zi ce trece. Mă trezeam noaptea cu un sentiment, din nou, de aceeași singurătate pe care am trăit-o după ce a murit tata. Mă reîntorsesem cumva la aceeași durere. Primul meu gând a fost că eu nu pot să fac asta copiilor mei. Eram conștientă că, dacă eu devin din ce în ce mai tristă, ele vor suferi foarte mult. Aveam spaima asta, că nu voiam să le pun să treacă prin ce am trecut eu când eram copil. Acesta a fost motivul pentru care am luat decizia.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cei mai mulți dintre noi cred că un psiholog știe să își gestioneze altfel viața. Ne miră când auzim că cineva din acest domeniu nu reușește să găsească întrebările, rezolvările, calea de a comunica, de a-i spune celuilalt ce vrea, de a negocia cu el în așa fel încât să îi dea ce vrea…
DOMNICA PETROVAI: Nu era vorba despre comunicare. Dacă am fi avut probleme de comunicare, ele erau rezolvabile. Nu asta lipsea între noi. Întotdeauna am fost prieteni foarte buni și ne-am înțeles. Nu am avut niciun fel de alte experiențe dureroase, de infidelitate sau alte feluri de abuzuri într-un cuplu, doar că felul lui de a fi nu se potrivea cu nevoile mele și invers, din punctul meu de vedere. El nu vedea așa atunci. Față de majoritatea cuplurilor sau a prietenilor noștri, noi ne înțelegeam, dar nu înseamnă că eram fericiți. Ceva lipsea de la început, iar pe urmă au fost foarte mulți ani în eu care m-am frământat mult. Primul gând a fost că orice problemă vom avea, o vom rezolva. În momentul în care ne-am căsătorit, mi-am dorit să îmbătrânesc cu el, să fim împreună până la sfârșitul vieții. El, la fel. Dar nu s-a întâmplat așa. Durerile noastre de mai înainte au avut o mare influență în tristețea asta care se așeza între noi, mai ales a mea. El nu o percepea așa, dar a înțeles ce se întâmplă, care e durerea sau nefericirea mea.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu ați avut tentative să schimbați ceva?
DOMNICA PETROVAI: Am schimbat toate lucrurile care sunt de schimbat, cu specialiști, cu ajutor, gândind că orice se poate rezolva, dar fără un rezultat. Am schimbat tot ce știam, ce am auzit și ce am învățat că se poate schimba. Undeva rămânea, însă, ceva care lipsea. Atunci am ales calea cea mai grea pentru toată lumea, cu presiunea uriașă a ce se va întâmpla cu copiii. Nu este o experiență ușoară pentru un copil. Este dureroasă, are consecințe și imediat, și pe termen lung. Dar calea grea era singura cale care ne mai rămăsese.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Câți ani aveau fetele?
DOMNICA PETROVAI: Nouă ani și patru ani. Aproape aceleași vârste pe care le aveam eu și fratele meu când a murit tatăl meu. Mi-am dat seama că m-am întors în același punct, dar sub o altă formă. Nu mai era durerea mea, a copilului de atunci, era durerea lor. El este un tată absolut extraordinar, foarte implicat și foarte apropiat de fete. Nemaifiind noi doi un cuplu, a fost un spațiu care a permis să creștem toți patru.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum ați reușit să păstrați relația asta bună de părinți?
