Mi-a apărut în cale o plecare inopinată la Paris. Parisul nu-i departe de MICUL Paris, așa că destui români i-au călcat caldarâmul și-l calcă încă. Și nu doar îndrăgostiți fiind. Fac precizarea pentru că, se știe, Parisul este Orașul Îndrăgostiților. Fiind atât de “bătut”, Parisul a devenit aproape un “loc comun”, cum “comune” sunt și locurile sale reprezentative. Chiar dacă nu a apucat niciodată să le respire aerul, nu există, cred, român care să nu recunoască profilul Turnului Eiffel sau al Catedrala Notre Dame, să nu fi auzit despre Luvru sau Moulin Rouge, despre Champs Elysees, Sena și așa mai departe. De aceea, nu, Alice dragă, nu voi scrie astăzi despre – limbă de lemn! – “obiectivele turistice ale Parisului”, așa cum obișnuiesc în quadrații pe care mi-i încredințezi, ci despre spiritul Parisului. Despre Parisul ce mi s-a dezvăluit mie zilele trecute, precum un amant dornic de iubire și ignorat ani în șir. Despre Parisul acesta răcoros și nehotărât, care păstrează beretele pe capetele pariziencelor și fularele rotite în jurul gâturilor lor, întrebându-se, prin fiecare boare a sa, dacă să mai rimeze cu anotimpurile reci, sau să se asorteze verii ce stă să vină..
Parisul weekendului meu a fost scurt, agresiv de frumos și plin de contraste. N-am mai avut pe urme echipa de filmare, care să mă-mpingă spre “abordări oficiale”, spre teme dinainte stabilite, spre obligații contractuale sau editoriale. La braț cu fiica mea, i-am descoperit armonia spațiilor nevăzute, ascunzișurile străduțelor mici, farmecul cartierelor mărginașe, al locurilor ascunse pe care precedentele vizite – adevărate vânători îndreptate spre locuri binecunoscute tuturor – nu-mi oferiseră răgazul de a le cunoaște..
Am reîntâlnit spiritul Parisului încă din aeroportul Charles de Gaulle – țara păsărilor de oțel venite de pretutindeni – în momentul în care o domnișoară cochetă într-un taior cu ecuson mi-a întins un flacon promoțional de parfum franțuzesc. Mic, cât o fiolă de algocalmin, dar cu o aromă care m-a însoțit zile în șir…Așa frumos parfumată și gătită ca pentru o întâlnire cu un bărbat multrâvnit (Parisul e capitala modei, nu te poți prezenta oricum la întâlnire! ), m-am lăsat abandonată în brațele sale. Apoi sedusă. I-am colindat aleile, i-am lustruit cu privirea vitrinele, i-am respirat oxigenul parcurilor, dar și tăcerile cimitirelor celebre, i-am admirat clădirile, după care m-am înrolat în liniștea muzeelor sale, i-am savurat croissantele, i-am răscolit dedesubturile, înghesuindu-mă în metroul parizian împreună cu mii de suflete venite dinspre toate cele patru vânturi..
Deși am făcut un pact cu mine însămi că, de data aceasta, voi evita “locurile comune”, nu am rezistat să nu merg în Montmartre. E atâta poezie în acest cuvânt, încât a veni la Paris fără să bifezi cel mai pitoresc cartier al său este ca și cum ai ajunge la mare, fără să te lași cuprins valurile sale. Să nu mă întrebați de ce-mi place Montmartre. N-o să știu să vă răspund. Am să vă-ntreb, la rându-mi: de ce vă plac savarinele? dar răsăritul de soare? de ce căutați cu înfrigurare zâmbetul în ochii ființei iubite? Vedeți? Ridicați din umeri. De aceea îmi place și mie Montmartre. Căci prin Montmartre te poți vântura ore în șir, trecând prin aceleași locuri, dar găsindu-le mereu alte și alte taine. Doar vânzoleala pare să fie aceeași, dar mereu alte chipuri sunt prinse în vârtej. Statui vii, importate cu siguranță de pe La Rambla barceloneză, așteaptă bănuțul tău, pentru a se însufleți pentru o secundă; iată și un artist flașnetar, îmbrăcat precum un clown cu șapcă de Gavroche; îl suspectez că nici măcar nu cântă pentru cenții ce-i hrănesc cutia așezată pe caldarâm: e atâta bucurie în ochii semicercului din jurul său și atâtea fotografii cu chipul său vor lua calea celor mai îndepărtate unghere ale Terrei, încât flașneta îi cântă aproape singură, de plăcere. De jur împrejur, pictori de toate vârstele și condițiile sociale își expun lucrările. Pentru o profană, toate sunt uluitor de frumoase, reprezentând același Paris văzut prin ochi atât de diferiți, dar și naturi moarte, chipuri de copii și portrete făcute pe loc, trecătorilor. Monsieur Jean are 62 de ani, este pictor și traiește din aceste portrete. Mă privește lung ( cum am văzut că face cu toate potențialele sale “victime”), după care iese la atac. Mă convinge cât de frumoasă sunt și i-o retez, spunându-i că e un ” grand menteur”. Adică un mare mincinos. Râde știrb, dar desenează tare frumos… Mi-ar fi plăcut un portret făcut în Montmartre, însă… am alte priorități financiare. În final, îl refuz politicos. Îi urăsc o clipă privirea dezamăgită, dar sfârșim prieteni și-i prind la plecare, pe suportul metalic de care și-a atârnat operele precedente, un magnet cu Dracula, dintre cele pe care le port preventiv pe fundul rucsacului..
La cafenelele ce îmbracă întregul cartier, stăpânii au scos mai întâi degetul pe fereastră, au văzut că e frumos, după care și-au scos mai toți măsuțele afară. Ca un roi de albine, turiștii le-au luat cu asalt.. Un biet Cappuccino, aproape fără gust, e aici 5 Euro, dar merită să-l cumperi, pentru că în jur e Montmartre și mâine poate nu vei mai fi aici! Îl savurez cot la cot cu fiica mea, povestind despre bărbați, dezamăgiri, speranțe…
…Ce? Și tu ești îndragostită? În ce limbă iubești? Poate ai norocul să fie chiar una din cele 311, în care stă scris “Te iubesc” pe “Zidul iubirii” din cartier. Nu ezita să-ți faci o fotografie alături de alesul inimii tale, chiar în fața Zidului. Cică ar purta noroc! Va trebui să ai însă răbdare, pentru că înaintea ta vor fi destui alții la rând. Și nu te sfii să-ți săruți alesul inimii, chiar așa, în văzul tuturor! Toți fac asta, fără să le pese de nimeni și de nimic. Doar Parisul este Orașul Îndrăgostiților, ai uitat?..
Gata? Adică… e gata poza? Acum ia-ți iubitul de mână și strecurați-vă în Muzeul lui Salvador Dali. Se află la o aruncătură de băț și adăpostește o parte a prețioaselor și straniilor lucrări ale autorului celebrei fraze: ” Diferența dintre mine și un om nebun este aceea că eu nu sunt nebun”. Cuvintele au fost rostite, probabil, de Dali, într-una din acele situații, în care cei care nu-i pricepeau opera roteau mâna dreaptă în dreptul capului, a nebunie.
Dar am zis că ne vom abține astăzi să vorbim despre muzee. Despre muzeele pariziene au vorbit cam toți, înaintea mea. Eu voi alege să mă strecor – și vă rog să vă țineți după mine – pe străduțele lăturalnice ale Parisului și vă voi ademeni prin cimitirele sale. Liniștea este numitorul lor comun. Primele sunt populate, parcă, doar de locatari aflați în pragul senectuții, care te privesc matusalemic dindărătul ferestrelor părfuite; celelalte – adăpostesc sufletele celor care priveau odinioară pe aceleași ferestre.. Pe o astfel de străduță, un anticariat vinde, în stradă, coarne de cerb și fragmente de membre superioare feminine…Total nedumerită și fotografiez…
Când te îmbibi cu prea multă tăcere, Parisul te îndeamnă instantaneu să-i cunoști vânzoleala. Champs Elysees pare a fi locul ideal. Privesc spre dreapta și privirea mi se împiedică de roata aceea uriașă, din care, dacă n-aș fi avut teama de înălțime, aș fi contemplat, aproape dintre nori, orașul de pe Sena și Sena de pe oraș! Îmi întorc privirea spre stânga, iată celebrul Arc de Triumf, prezent în toate ilustratele dedicate metropolei. Între ele – bulevardul istoric cu nume de câmpuri, pe care-l parcurgi la pas, fredonând aproape automat ( un fel de reflex pavlovian!) îndrăgitul refren “Oh, Champs Elysees, na na na na na/ Oh Champs Ellysees/ na na na na na”… Dacă simți nevoia să te odihnești – suie-te într-o bicicletă cu ataș – varianta pariziană a ricșei – și vei străbate “motorizat” istoricul bulevard. Nu, Parisul nu a rămas ancorat în trecut! Comicele vehicole sunt aruncate-n luptă doar din rațiuni turistice! Vrei să vezi cu adevărat ce mașini se poartă la Paris? Intră în show-roomul “Citroen”, tot aici, pe Champs Ellysees și nu vei închide gura decât după ce ieși!..
Ce spuneți? E timpul pentru shopping? Ei nu, vă rog, nu uitați: ne aflăm la Paris, prețurile sunt prea mari și timpul – prea scurt, ca să-l înghesuiți în mall-uri sau buticuri ( sau boutique-uri, cum le spun cei ai casei)! Dacă totuși vreți impresii puternice ( extaz, dublat de sentimentul neputinței!?) iată îndărătul nostru Galeriile Lafayette, un “dom din oțel și sticlă” cum îl definesc pliantele turistice, un moșuleț de peste 100 de ani, cum îl definesc documentele oficiale, vârstă care nu i-a știrbit cu nimic farmecul exercitat asupra tuturor. Intrați așadar în Galeriile Lafayette! Luxul și rafinamentul vă vor reaminti că vă aflați într-una din capitalele mondială ale modei.
Acu’, dacă tot am adus vorba, ia veniți cu mine din nou în stradă, să vă arăt cum sunt îmbrăcate pariziencele! Nu veți descoperi nici pe departe frumusețile care defilează pe catwalk, în timpul faimoaselor săptămâni ale modei de la Paris! Aproape toate pariziencele umblă îmbrăcate sport, cu botine, blugi mulați pe picior, jachete lălâi și obligatoriu căști în urechi! Să nu râdeți, multe dintre ele sunt îmbrăcate de toamnă, însă poartă sandale pe piciorul gol (chiar și aparatul meu de fotografiat a surprins una din ele, într-o stație de metrou!) Nu că n-ar avea bani de pantofi și, respectiv, ciorapi, ci… așa e trendul! Bărbații poartă aproape obligatoriu sacou (de regulă la blugi), pantofi sport și, din nou aproape obligatoriu, fulare lungi sau eșarfe răsucite în jurul gâtului. De fapt, eșarfele nu le lipsesc nici femeilor, drept care, ca să fiu luată drept o pariziancă veritabilă, mi-am înfășurat și eu gâtul în eșarfă și n-am mai dat-o jos decât în avionul de întoarcere. Din păcate, însă, nu am reușit să-i păcălesc; nu m-a luat nimeni drept fiind “de-a lor”, pentru că “r”-ul graseiat nu-mi reușea întotdeauna și, în plus, au observat, cu siguranță, cum mă zgâiesc la lumea pestriță de pe stradă, necontenind să mă întreb în ce stat african am nimerit, oare? Sau ce nație arabă s-a teleportat brusc în orașul de pe Sena? Niciodată parcă n-a fost Parisul mai “colorat”. Amalgamul de emigranți, peste care se suprapun turiști și ei “multicolori”, recognoscibili după rucsaci, aparate de fotografiat și selfie stick-uri, fac din Paris o definiție vie a sintagmei ” unitate în diversitate”… Din păcate n-am scăpat de imaginea deranjantă a românilor cerșetori, răspândiți pe la colțuri de stradă, încolăciți în culcușuri sub cerul liber sau chinuind instrumente muzicale prin stațiile de metrou, coexistând pașnic cu sărântoci altor nații, atrași de acest leagăn milenar al civilizației. Dar nu, dacă ești în căutarea vacanței perfecte, trebuie să ignori elementele capabile să ți-o umbrească! Bunăoară, refuz să bag în seamă cortul sordid, în care un homeless parizian și-a înghesuit viața drept în mijlocul străzii, ci prefer să mă bucur de cetățeanul de culoare care mă ajută gentil (cuvânt de origine franceză) să-mi urc valiza pe treptele încremenite ale bătrânului metrou, la stația Chatelet. Iar sărmanul artist asiatic, care chinuiește un shamisen (instrument tradițional cu coarde) în stația de metroul La Bastille nu-mi sare în ochi decât, eventual, pentru a-mi aminti de drumurile mele prin Orientul Indepărtat. Ba chiar îi strecor un Euro în cutie. În rest, nu contenesc să mă bucur de tot ceea ce respiră în jurul meu (la Paris chiar și clădirile par a fi însuflețite), să trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima, așa cum ne îndemna un mare înțelept, să mă bucur că mă aflu la Paris și să-mi doresc, cu nesaț, ca data viitoare să mă fotografiez, si eu, la Zidul Iubirii…
O minunatie in plus, as spune eu: Musee d’Orsay!
Ceva de exceptie, un loc cu un farmec deosebit: bijuteria impresionistilor din Paris, multa culoare si un spatiu de exceptie, intr-o fosta gara, amenajata cald si primitor, un loc fara concurenta cand vorbim de FRUMOS!
L-am vazut de 3 ori, de fiecare data cand am ajuns la Paris!
Sper sa va placa!