Ani de-a randul a intrat in casele romanilor cu devotamentul care a facut-o sa renunte la gandul de a deveni mama. A sperat ca, vreodata, se va intoarce la Teatru, insa TVR-ul si-a dorit-o definitiv. Dincolo de Televiziunea Romana n-a mai fost nimic, n-a mai fost nimeni. Doar sotul ei, de care o leaga o Mare Dragoste, ca in prima zi cand si-au promis ca vor ramane impreuna. Sanda Taranu, intr-un interviu despre televiziune, renuntari si Marea Dragoste.
S.T.: Da! Examenul consta in mai multe probe eliminatorii. Nu am crezut ca voi reusi si la a treia proba si m-am dus mai tarziu. Sotul meu a avut o premiera, cu o seara inainte, si nu mi-am imaginat ca dupa a treia proba va veni, iemdiat a doua zi, examenul scris la Limba si Literatura Romana. Si Examenul a inceput la ora 11.00, iar eu am ajuns la Institutul de Teatru la 1 si un sfert. Eram in plimbare cu sotul meu si ne pregateam sa mergem la masa. Cand m-au strigat colegii mei… „Sanda, ai reusit si examenul a inceput la ora 11.00”. Nu stiu cum am ajuns la Secretariat, unde, tin minte si acum , era doamna Serbanescu. Nu puteam sa spun nimic. A luat cateva foi, mi-a dat o calimara cu toc si comisia m-a primit. Ma stiau de la probele practice. Atat mi-a spus seful comisiei „Hai, fetito, ca de cand te astept!”.
E.P.: V-a asteptat Destinul…
S.T.: Da.
E.P.: Este omul care v-a schimbat viata…
S.T.: A fot un moment…
E.P.: O intalnire esentiala…
S.T.: Da.
E.P.: In anul al treilea de facultate ati inceput sa colaborati cu Televiziunea Romana. Cum de ati fost aleasa?
S.T.: O asistenta a unuia dintre profesorii de la o alta grupa decat cea in care eram eu – eu am absolvit la clasa maestrului Alexandru Finti – lucra in Televiziune, ca regizoare. Si m-a luat sa colaborez la diverse emisiuni. De regula, la emisiuni de versuri. Banuiesc ca atunci cei din Televiziune, cei care raspundeau de destinele Televiziunii, s-au gandit ca as putea sa lucrez acolo. Altfel nu imi imaginez cum de m-au chemat exact in ziua cand s-au facut repartitiile. In ziua aceea, pentru promotia mea nu a fost niciun loc in teatrele bucurestene…
E.P.: Trebuia sa mergeti la Craiova…
S.T.: …trebuia sa merg la Craiova, da. Si ma intelesesem cu sotul meu si cu parintii mei, sa refuz repartitia. Si in ziua aceea, dupa ce am refuzat, am venit acasa la ora doua. Si la ora patru fara douazeci – tin minte si acum, asta nu se uita niciodata – am primit un telefon de la seful serviciului Personal din Radio, care mi-a spus ca cineva ma cheama a doua zi. Era vicepresedintele, care spunea ca vrea sa stea de vorba cu mine. Nu a stiut sa-mi spuna pentru ce. In noaptea aceea m-am tot gandit de ce m-a sunat cineva de la Personal, pentru ca, daca ar fi fost vorba de o colaborare, m-ar fi chemat redactorul, realizatorul… A doua zi m-am dus si am stat de vorba cu acest om, cateva ceasuri. Dar nicio clipa nu m-am intrebat si nu l-am intrebat de ce stam de vorba. M-a trecut prin istorie, literatura…
E.P.: A fost un interviu de angajare mascat…
S.T.: Cred ca a fost un test. Dupa aceea m-am gandit ca asta trebuie sa fi fost. Apoi mi-a spus sa vin crainica la Televiziune. I-am raspuns „nu, domnule, multumesc!”
E.P.: Dar era un post dorit de atatea femei! Ar fi dat orice pentru asta!
S.T.: Prima reactie a fost sa spun nu. Stia ca refuzasem repartitia… Nu stiu cum aflasera, dar nici n-am intrebat. A insistat sa fiu crainica. Iar eu, in sinceritatea mea, i-am spus ca mi-am dorit foarte mult sa fac Teatru si in sfarsit eram actrita cu diploma. Nu aveam repartitie dar speram ca o sa vina, cu timpul. EU voiam sa fac Teatru! Nu i-am dat raspunsul pe loc, i-am spus ca trebuie sa ma consult cu sotul meu. Si asa… m-am dus la Televiziune. Nu mi-a placut si abia asteptam sa se faca loc in vreun teatru, sa vorbesc in dreapta si in stanga, sa obtin un post. Dar am inceput sa lucrez foarte mult in televiziune, de cum am intrat…
E.P.: In a cata zi, de la discutia aceea, ati intrat pe post?
S.T.: Foarte repede. Era 23 august si am transmis parada militara si demonstratia oamenilor muncii din Capitala.La primele aparitii am avut emotii mari…
E.P.: Ce stiati despre meseria aceasta, cu totul noua? Stiati cum sa priviti la camera, cum sa comunicati cu echipa?
S.T.: Nu stiam extreme de multe. Dar aveam notiuni de baza pentru ca, pana atunci, mai colaborasem. Dar una este sa te duci sa reciti o poezie si alta este sa te duci la Televiziune so sa vorbesti cu cineva. Nu sa interpretezi un text, ci sa comunici cu cineva. E cu totul altceva! M-a ajutat tot ce am invatat in Institutul de Teatru – frazare, respiratie, impostatie, tinuta. Dar comunicarea cu omul care sta si te priveste la televizor este cu totul alta decat interpretarea de pe scena.
E.P.: Daca ar fi sa ne gandim la fisa postului, ce aveati de facut? Trebuia doar sa apareti si sa cititi sau era mai mult decat atat?
S.T.: La inceput era atat – sa apar si sa citesc. Am facut si Jurnale. La inceput faceam lucruri mai simple – stiri culturale, sociale… nu politice. Cu timpul am facut si lucruri mai complicate. Incet-incet mi-au disparut emotiile care, la inceput, erau aproape paralizante. Am crezut ca n-am sa pot face fata meseriei. Eram obisnuita cu scena, eu jucasem la Casandra destul de mult. Altfel… la teatru nu vezi publicul…
E.P.: Iar acum erati nevoita sa-l priviti… direct in ochi!
S.T.: Da. Si sa-mi inchipui ca exista acolo. Pentru mine exista. Chipul acela nu era nici al mamei, nici al tatei, nici al sorei mele – eu am o sora, se numeste Magda si e foarte frumoasa!
E.P.: Frumusetea inseamna ca s-a mostenit genetic la dvs. in familie!
S.T.: Nu stiu daca la mine e vorba de frumusete. Trebuie sa iubesti oamenii ca sa faci aceasta meserie.
E.P.: Pentru ca o faci pentru ei…
S.T.: Da. Trebuie sa-i iubesti si sa-i respecti!
E.P.: Dar cand vi s-a spus pentru prima data ca sunteti frumoasa?
S.T.: Nu, nu, chiar nici nu stiu si nici nu m-a interesat asta. Scrisorile incepeau altfel: „va scriu pentru ca…
E.P.: … „am incredere in dvs.”
S.T.: De unde aceasta incredere?! Niciodata nu am putut sa-mi explic!
Nicio femeie nu mi-a spus ca ar vrea sa fie in locul meu
E.P.: A existat un telespectator care v-a trimis, ani de-a randul, caiete in care nota ora aparitiei pe micul ecran, vestimentatia dvs., ba avea chiar si note despre cum credea ca v-ati simtit in ziua respectiva…
S.T.: Da, le am si acum.
E.P.: Nu va speriau aceste lucruri? Ajungeati sa fiti un fenomen pentru cei de acasa, care nici macar nu-si puteau imagina dimensiunea acestei profesii..
S.T.: Nu m-am gandit niciodata ca e un fenomen!
E.P.: Nu v-ati gandit ca sunteti o vedeta?
S.T.: Vai, nu! Niciodata! Nimeni, la vremea aceea, nu a indus in noi sentimental de vedeta. Eu nu l-am avut niciodata. M-am considerat un om obisnuit.
Promterul iti da un sentiment de siguranta pe care eu nu-l aveam
E.P.: Va spunea lumea pe strada… va spuneau doamnele cat de mult si-ar dori sa fie in locul dvs?
S.T.: Nu, niciodata nu mi-au spus ca ar vrea sa fie in locul meu. In schimb, cineva mi-a spus „stiti, eu sufar de migrene, dar cand va vad pe dvs. la televizor si cand vorbiti cu mine, imi trece durerea de cap”.
E.P.: Peste timp, ce avea sa fie mai intensa, ca emotie – fericirea de pe scena, la care visati, sau adrenalina pe care o ai atunci cand esti convins ca te privesc milioane de oameni?
S.T.: …Da… mai ales pentru ca iti faci meseria in direct si in direct se poate intampla orice. Si atunci nu aveam nici casti, nu aveam nici promter. Promterul iti da un sentiment de siguranta pe care eu nu-l aveam.
E.P.: Iata, televiziunea fara promter. Era mai bine, totusi?
S.T.: Era mai bine, sa stiti! La un moment dat am fost invitata la o emisiune si mi-au pus un promter in fata. Am citit ce scrie acolo. Dar atat: am citit! Nu participam cu nimic… ma simteam goala pe dinauntru. Si am spus „lasati-ma in pace cu promterul vostru!”
E.P.: Stiu ca, o data, inainte sa intrati in direct, nu stiati daca aveti sau nu sunet. Si cineva din echipa c-a spus„ai sunet, draga si te-a auzit o tara intraga!”
S.T.: La vremea aceea tehica nu era atat de avansata. Stiam ca dupa ce se aprinde beculetul de la camera trebuie sa mai astept sa faca el niste treceri pe sunet. Iar in cabina mea nu s-a aprins becul de sunet. Becul de camera s-a aprins, stiam ca sunt in emisie. Si am stat si am stat si am spus „sunet, va rog”, ca sa nu-i fac lui probleme.
E.P.: Nu au fost acelea cele mai lungi secunde din viata dvs.?
