fbpx

Simona Catrina – Contratimpul nu mai are răbdare cu oamenii

de

Jumătate de viață am trăit sub gheata cu talpă groasă a lui ”prea devreme”. M-am pomenit peste noapte că am ajuns direct în poala lui ”prea târziu”. Mi se pare nedrept și nu știu cum am făcut de-am sărit peste ceea ce-am așteptat zeci de ani: scurta, dulcea și intensa perioadă a lui ”acum e momentul cel mai bun”.

Prea mică pentru sare, prea mare pentru zahăr

Toată copilăria, mi se părea că adulții din jur se jucau cu timpul și contratimpul meu după bunul lor plac, de zici că eram un gogoloi de plastilină. Ești prea mare ca să te mai joci cu păpușile! Ești prea mică să intri-n mare fără colac! Ești prea mare ca să te uiți la desene animate cu Lolek și Bolek! Ești prea mică să te uiți la Casablanca!

Nu spun că n-aveau dreptate, doar că mă întrebam și eu de ce nu-i auzeam niciodată zicând ceva de genul: ai vârsta numai bună să te îndrăgostești lulea, ce mai aștepți? În schimb, tot din spusele lor, am avut întotdeauna vârsta ideală să învăț la matematică, să-mi fac ordine în camera care, ce-i drept, arăta ca și cum îmi explodase o grenadă-n șifonier, sau să mă duc să umplu sifoanele. Mai mult ca sigur aveau dreptate, repet, dar copilul vede toate astea ca pe o persecuție. Cu alte cuvinte, dacă voiam să-mi sparg țeasta călărind bicicleta prin hârtoape, n-aveam voie, trebuia să port cască și să pedalez regulamentar pe trotuar, ca o poștăriță.

Odată, când eram prin clasa a șaptea, un profesor de chimie m-a prins citind în ora lui, pe sub bancă, romanul Răscoala. Mi-a smuls-o din poală și m-a pocnit cu ea în cap. Mi-a spus că niște cârlani băgăcioși ca noi n-au cum să înțeleagă deocamdată asemenea carte. Am vrut să-l întreb dacă trăiește cumva cu impresia că nitrații și fosfații lui sunt un fel de Scufiță Roșie anorganică, dar am tăcut, mi-era că mai iau o carte-n țeastă.

După cum, vă mărturisesc în premieră, am suspect de des o poftă nebună să-mi cumpăr cărți de colorat și să lucrez la ele până amețesc. N-am făcut niciodată asta, de teamă să nu mă interneze cineva cu forța, știți voi la care secție.

 Graba către ziua expirării

Anii au trecut, dar eu tot rămâneam prea mică pentru câte ceva. Așa am ajuns să gonesc timpul, am fost mulți ani jocheul care lovește disperat crupa anilor, ca să alerge mai cu spor.

M-am îndrăgostit prima oară la 14 ani și toți adulții râdeau de mine, cică aia nu e dragoste, e prosteală de școlăriță care s-a uitat prea mult la filmele lui Nicolae Corjos (Liceenii, Declarație de dragoste, Extemporal la dirigenție, în fine, deci genul de producții-fursec, menite să zaharisească mințile unei eleve fruntașe). Când m-am îndrăgostit de altul, pe la 16 ani, aceiași adulți au răsuflat ușurați, mi-au spus că era și cazul, că au crezut că sunt anormală, mai să mă ducă la psiholog, fiindcă eram singura din clasă care nu se pupăcea cu toți hăndrălăii prin parcul județean. Nu știu, așadar, când am ajuns de la prea mică la prea mare.

Am continuat totuși să fiu prea mică atunci când eram studentă și toată lumea îmi spunea să nu cumva să mă mărit sau, Doamne ferește, să mai fac și vreun copil așa devreme, că e ca și cum aș lua canistra, aș arunca benzină pe tinerețile mele și le-aș da foc. I-am crezut, așa că toată facultatea m-am limitat la o relație trainică, bazată pe ceva dragoste și ceva respect reciproc. După absolvire, toți colegii se căsătoreau într-un ritm nebunesc, erau ca acul de la mașina de cusut. Numai eu m-am despărțit de alesul inimii și amânărilor mele, din vina ambilor, mai ales a lui.

Atunci, toți cei care mă ținuseră în hamuri, să nu cumva să mă mărit sau să mă împuiez prea devreme, au început să mă bată la cap să-mi găsesc și eu pe cineva, să-mi fac o căsnicie, un copilaș… Și cât m-am mai răsucit eu în jurul cozii și m-am mai scărpinat în cap și m-am gândit cu cine și cum, m-am trezit că toți bărbații care mi-ar fi plăcut mie erau deja însurați cobză. Deci m-am pomenit singură în largul mării, pe unde din când în când treceau bărci pline cu deștepți care mă întrebau când mă căsătoresc, pe tonul pe care m-ar fi întrebat când am de gând spăl vasele alea din chiuvetă.

Idei bune evaluate prost

Nemăritându-mă multă vreme, am pornit de la premisa – pe care azi o consider tâmpită și fatală pentru suflet – că nu trebuie să fac nici copii. N-am crescut la țară, unde toată lumea își punea mâna la gură și gogona ochii, dacă ți se umfla burta din alte motive decât de pâine cu slană. Dar nici în orașe, pe vremea tinereții meile, nu primeai chiar medalii dacă făceai ceea ce se cheamă ”copil din flori”. Sună frumos ca imagine, dar oprobriul era ca urzica, nu ca floarea. Pe măsură ce se deșira timpul, am văzut că femeile au început să-și amâne sarcinile până după 30 de ani, așa că am considerat că dispun de vreme berechet. Asta până în ziua când treizeciul, uitat probabil cu capacul deschis, s-a transformat pe nesimțite în 40, alterând galopant șansele mele de a mai vedea vreo ecografie cu piciorușe și mânuțe.

Pe de altă parte, mă bănuiesc uneori că spun ”e prea târziu să mai fac asta sau ailaltă” dintr-o comoditate prematură sau o teamă patologică de complicații. Bunăoară, îmi spun mereu că e prea târziu să mă apuc din nou de sport, asta în condițiile în care aproape zilnic mă depășesc, pe trotuar, băbuțe de o sută de ani, care mai târăsc și câte-o sarsana cu legume după ele. Eu obosesc numai când văd piciorușele lor crăcănate mișcându-se ca o elice de avion.

O prietenă de-a mea s-a apucat de fitness profesionist la 48 de ani, asta după ce toată viața fusese de-un sedentarism antologic. Îi era lene și să se întoarcă de pe o parte pe alta, în somn. Într-o zi, probabil i s-a arătat ceva, nu știu, cert este că s-a pus pe gimnastică, a slăbit 20 de kile, a început să meargă și pe la niscaiva concursuri, a umilit toate căprițele de 20 de ani, care credeau că nimic nu poate învinge o tinerețe combinată cu o pereche de craci lungi.

Atâta vreme cât există copii de trei ani care cântă la pian și hodorogi de 90 de ani care aleargă pe la crosuri, teoretic n-avem dreptul să punem placa aia cu ”prea târziu” și ”prea devreme”. Trebuie să scotocim bine, să găsim și ceva de făcut în prezent, nu numai când ne vine sorocul, chipurile. Asta ca să nu mai râdă nimeni de noi că am făcut multe lucruri prea devreme, în timp ce noi plângem că le-am făcut prea târziu.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Dosar · Simona Catrina

Comentarii

  • Ce sa zic eu ca la 48de ani am facut scoala de soferi,e prea tarziu?in orice caz am facut.o si am luat si permisul,niciodata nu.i prea tarziu!?

    carmen aprilie 26, 2017 4:28 pm Răspunde
  • te iubesc , tot ce scrii e minunat .

    mirela aprilie 28, 2016 9:27 am Răspunde

Dă-i un răspuns lui carmen Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.