Constantina și Tudor Caranfil – Viața, un scenariu cu umor

de

Sunt căsătoriți de 58 de ani. Tudor și Constantina Caranfil, jurnaliști și scriitori, cititori și cinefili, soț și soție, părinți și iubiți, sunt unul dintre frumoasele cupluri de intelectuali care au învins vechiul regim, căderile sorții și toate încercările vieții. El scrie și rescrie „Vârstele Peliculei”. Ea a așezat lumea într-un roman superb, „Viața de dimineața până seara”, și pregătește acum un volum de versuri.

Constantina Caranfil e dobrogeancă, născută la Cotul Văii. Tudor Caranfil e dunărean de la Galați. Deși născuți, cumva, în aceeași bucată de țară cuprinsă între ape, nu s-au cunoscut decât acolo unde răsar și bunele și relele românești: soarele, grijile, corupția și legile. La București. Ea era tânără studentă la facultatea de Filosofie, secția ziaristică, el, nu chiar la fel de necopt, dar tot foarte, foarte tânăr, ziarist, absolvent al aceleiași facultăți de Filosofie.

*

Povestea lor de dragoste are toate ingredientele unui film splendid, dulce-amar, în care au râs mult și au încercat să ia peste picior absurdul sorții, împreună, ținându-se de mână și sprijinindu-se unul pe celălalt. S-au cunoscut la o reuniune la Casa Studenților. El locuia deasupra Casei Ziariștilor.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Cum vi s-a părut domnul Caranfil când l-ați văzut prima dată? Vi s-a părut frumos?, am întrebat-o pe doamna Constantina Caranfil.

CONSTANTINA CARANFIL: Prima dată nu, chiar fugeam de el… Eram la o reuniune studențească și venise acolo un fost prieten din liceu pe care eu tot voiam să-l reîntâlnesc. Iar el tot venea după mine și mă încurca (râde).

TUDOR CARANFIL: Eram la clubul Universității pe bulevardul Schitu Măgureanu. Atunci mi s-a părut cea mai frumoasă dintre frumoasele reuniunii tovărășești. Pe urmă… mi-am smuls tot părul din cap, cât mai aveam, desigur (râde). Fiindcă ea era cu ochii împrăștiați, căuta pe altcineva. Mi-a încredințat mecanic un dans, dar eu am simțit că era în altă parte. M-am înfuriat și m-am retras. Fusesem adânc jignit. Mi-am zis că nu mă mai prinde ea să o invit la dans. Cel mai frumos a fost că, peste câteva zile, ne-am întâlnit întâmplător. Ce puteau să facă doi intelectuali? Să meargă la biblioteca Facultății de Filosofie. Avea ziarul “Informația”, la care scriam eu, deschis, se uita, citea și, când m-a văzut, m-a întrebat cum mă cheamă. Eu eram foarte mândru că, pe pagina întâi, era chiar un articol de-al meu. Și i-am spus: Uite aici! Ea a citit și s-a întors spre mine. Eu semnam cu inițiala, T. Caranfil. Ea a citit și a zis: “Tecaranfil? Ce fel de nume e ăsta?” (râde).

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Mai știți cum era îmbrăcată atunci când ați văzut-o prima oară?

TUDOR CARANFIL: Avea un pulover splendid, dar nu era al ei! (râde) Era împrumutat din cămin.

CONSTANTINA CARANFIL: Purtam un pulover roșu spre vișiniu și o fustă în carouri, amândouă împrumutate de la colega mea din cămin.

*

Când s-au cunoscut, Constantina Caranfil era cea mai frumoasă și mai zveltă dintre fete. Se remarca pretutindeni cu ochii ei mari și cu părul negru și lung, pe care îl purta adesea strâns în două cozi groase. Tudor Caranfil își amintește de o întâmplare ruptă ca dintr-un film, ca dintr-o poveste… La începutul iubirii lor, ea trebuise să plece undeva cu trenul. El o condusese la gară, se sărutaseră, se desprinseseră greu unul de altul. Iar ea, de la fereastra vagonului de tren, după ce căutase disperată o batistă pe care s-o legene în vânt, ca să se vadă până în zare, și-a scos codița de păr și a lăsat-o să fluture, a bun-rămas…

„Cum să n-o iubești?!”, își încheie Tudor Caranfil povestirea…

S-au căsătorit când ea ajunsese spre finalul facultății. A rămas însărcinată curând și, pe 7 septembrie 1960 l-a născut pe băiețelul lor Nicolae. Celebrul Nae Caranfil de azi. Șapte ani mai târziu, pe 16 martie 1967, s-a născut și fiica lor, Ligia. Era, deja, după intrarea în vigoare a decretului împotriva avorturilor, iar Constantina plecase cu soțul ei la Karlovy Vary, însoțindu-l la un festival, și alerga și sărea pe dealuri, sperând că va pierde sarcina. N-a pierdut-o.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Decretul pronatalist din 1966 v-a luat prin suprindere pe dumneavoastră și a dat peste cap viața a milioane de familii. Au murit zeci de mii de femei încercând să facă avorturi.

TUDOR CARANFIL: În ea au dat cu asta, nu în mine. Câteodată am remușcări că am pus-o în asemenea situație. A făcut vreo cinci, șase avorturi înainte de Nae. Dintre cei șase copii, dacă erau vreo doi care ar fi adus câte ceva în viața noastră, în viața lor și în viața țării? Nu poți să știi. Toate pedepsele lui Ceaușescu erau un fel de forceps. Îl scoteau cu de-a sila și femeile plăteau forcepsul. Noi planificaserăm copilul, Nae a fost foarte binevenit. Dar înaintea lui ea era încă la studii și nu ne puteam gândi să avem copii. Pe de o parte, spuneau de natalitate, pe de altă parte, ea s-a dus în luna a șaptea la revista „Albina”, să lucreze acolo, dar ăia nu aveau nevoie de gravide. I s-a spus cu blândețe să își caute în altă parte. Dar ea a insistat, spunând că are repartiție și că este dreptul ei să muncească. I-au făcut atunci un examen de cadre la țară, de unde era ea, și au spus că tatăl ei a fost criminal de război și astfel i-au pus un asemenea clopot, încât nu mai putea să se angajeze nicăieri. A trebuit să apară un om de suflet, critic literar, acum profesor universitar, Andrei Strihan, care a înțeles imediat ce s-a petrecut și a încadrat-o la revista „Săteanca”, după ce s-a făcut o altă anchetă de cadre și s-a dovedit că nu era nimic adevărat. Asta era epoca lui Ceaușescu. Politica șurubului. Deschideau șurubul și îl închideau la loc, iar care se găsea în momentul închiderii era imediat judecat cu asprime, penalizat. Politica asta a șurubului era aiuritoare.

*

Când s-au căsătorit, au făcut doar cununia civilă, fiindcă în cea religioasă nu credeau. Nu cred nici acum. De altfel, fără să considere asta un gest de frondă nici față de societatea noastră cu ifose sau convingeri ortodoxe, nici față de însuși Dumnezeu, care, sigur nu s-ar putea supăra de-atâta lucru, au decis să nu boteze nici copiii.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Dar de ce nu ați botezat copiii?

TUDOR CARANFIL: Pentru că nu am simțit nevoia. Pur și simplu nu ne-am pus problema. Problema și-a pus-o doar fata noastră, Ligia, la 23 de ani. Mie mi se pare un lucru minunat să îl lași pe copil, pe omul din el, să crească și să își aleagă în mod conștient cărarea, aceea de a crede sau nu în Dumnezeu. Eu zic că așa ar trebui. De altfel, catolicii fac confirmarea când copilul este aproape adult. Această confirmare asigură cinstea și seriozitatea actului.

CONSTANTINA CARANFIL: Nici nu se prea făceau botezuri pe-atunci. Eram comuniști (râde).

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Deci nu ați fost nici mireasă.

CONSTANTINA CARANFIL: Nu. Dar la cununia civilă am avut o rochie frumoasă, deschisă la culoare, un lila… M-a dus el la Romarta să îmi aleg rochia și mi-a făcut-o o croitoreasă, la comandă. Nu era o rochie lungă, era una obișnuită, dar frumoasă, făcută special pentru evenimentul respectiv. Pentru mine a fost ca o rochie de mireasă.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Și ați făcut petrecere după cununia civilă?

TUDOR CARANFIL: Da, cu ajutorul redacției.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Cum a fost când s-a botezat Ligia? Ați fost cu ea la botez?

CONSTANTINA CARANFIL: Eu m-am nimerit, am trecut pe-acolo. Îl cunoșteam pe preotul de la Biserica Kretzulescu. Preotul o cunoștea și pe ea, că mai venea pe la noi pe acasă. Au vorbit, și Ligia s-a dus la el și i-a făcut o slujbă de botez. Am trecut pe-acolo, nu mai știu unde mă duceam cu redacția. Avea și o nașă, ar fi trebuit să ne cunoaștem cu nașa, dar nu ne-am cunoscut.

TUDOR CARANFIL: Eu nici nu am știut. Ligia mi-a spus după aceea că s-a botezat și că o cheamă și Maria. Și i-am urat să îi fie cu noroc.

*

Dar domnul Caranfil nu s-a supărat că fata nu i-a spus de botez. S-a supărat, însă, tare, când, 20 de ani mai târziu, nu i-a spus când s-a hotărât să plece la mare. Era în acel august 2013, în care Ligia avea să plece în larg și să nu se mai întoarcă, deși mama ei o așteaptă și acum.

 

CONSTANTINA CARANFIL: Eu aveam o treabă și ea mi-a zis doar în treacăt că pleacă iar la mare. Mai fusese în vara aceea. Se ducea des, pentru că acolo aveam niște rude la care îi plăcea să se ducă. Avea tendința să înoate și nu se mai uita, tot se ducea și nu își dădea seama cât s-a depărtat. Cred că voia să verifice adâncimea apei. Ea probabil s-a băgat sub apă, să vadă cât de adâncă e, și nu a mai putut reveni…

TUDOR CARANFIL: Era o foarte bună înotătoare… A plecat în mijlocul săptămânii, mai avea doar două zile de stat la mare. Păstrez o însemnare a ei într-un jurnal în care scris, în ziua dinainte, că a ajuns până la geamandură și apoi s-a întors satisfăcută de performanță. Zicea: „O să văd mâine ce fac”. A doua zi au fost niște valuri îngrozitoare și salvamarul a avut o groază de „clienți”… Iar ea s-a dus până după geamandură.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Cum se poate trece peste o întâmplare ca asta în viață?

TUDOR CARANFIL: Se poate trece spunându-ți: „Trebuie să supraviețuiesc”.

CONSTANTINA CARANFIL: Într-un fel noi nu eram siguri de ce s-a întâmplat. Am zis că poate nu s-a întâmplat așa. Eu am zis că poate vine. Nu-mi pierd orice speranță. Mă tot gândesc la ea și mă întreb dacă n-o fi pe undeva.

TUDOR CARANFIL: (arată spre soția lui) Ea are o structură spirituală foarte bună. Își spune că poate că nu e așa. Mă mai și întreabă din când în când de ce nu mai vine Ligia.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Dar au găsit-o, nu?

TUDOR CARANFIL: Da, am văzut-o.

CONSTANTINA CARANFIL: Au dat telefon rudele de acolo și au venit cu ea aici.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: A ales ea să fie incinerată? Vorbiserăți despre asta înainte?

TUDOR CARANFIL: Mi-a spus într-un rând că ea o să fie incinerată, că nu vrea să putrezească și să fie hrana viermilor.

CONSTANTINA CARANFIL: …Era și noapte atunci când au găsit-o…

TUDOR CARANFIL: Și duminică…

 

*

Au trăit în anii comunismului și s-au lovit de toate anomaliile regimului. Din 1974 Constantina a trecut la revista Femeia, pentru că Săteanca s-a desființat – de fapt, din două reviste s-a făcut una singură. A fost obligată să adauge zorzoane politice articolelor sale ca să-i fie publicate. Tudor a scris în continuare, dar a primit și el propuneri indecente din partea securității…

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: În ce fel simțeați cenzura și influența politică?

CONSTANTINA CARANFIL: La un moment dat se intensificase cenzura, ne spuneau să nu dăm nu știu ce actriță, să o dăm pe Tovarășa. Apărea și el, Tovarășul, din ce în ce mai mult. Nu se mai putea să apară revista fără să fie o poză cu el, ori pe prima pagină din interior, ori pe copertă.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Primeați indicații directe?

CONSTANTINA CARANFIL: Redactorul-șef primea toate indicațiile și noi făceam un sumar pregătitor, când pregăteam revista, în care stabileam ce avem pe prima pagină, ce articole dăm pe pagina unu, doi și tot așa, după care le repartiza pe redactori. Fiecare își primea porția.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Despre ce scriați cel mai mult?

CONSTANTINA CARANFIL: Eu scriam mai mult din domeniul culturii, despre cărți. Dar mai primeam și altfel de comenzi. M-a trimis o dată redactora-șefă la o cântăreață de muzică populară. Probabil că intervenise cineva la ea să se scrie despre… nu mai știu ce cântăreață era.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Când ați început să scrieți cărți? Când ați scris romanul, atât de frumos, „Viața de dimineața până seara”?

CONSTANTINA CARANFIL: Tot timpul am scris. Am atâtea manuscrise de la cartea asta! A avut nu știu câte versiuni, trecea prin atâtea modificări(râde). Și articolele le făceam în mai multe forme, că primeam observații că nu sunt suficient de politice și, până la urmă, adăugam ceva și le încheiam cu ceva care să aibă legătură cu victoria socialismului.

TUDOR CARANFIL: Pe mine m-a chemat odată directorul adjunct al ziarului „Informația Bucureștiului”, un fel de „Libertatea” de azi, și mi-a spus că, peste un ceas, două, la Universitate, o să vină tovarășul Ceaușescu și mă roagă să mă duc acolo și să scriu. M-am dus. Eram curios ce se întâmplă cu Ceaușescu, dacă ajunge în problemele universitarilor, dar eram și ziarist, așa că nu mi-a păsat de nimic, am intrat în grupul oficialilor și m-am ținut de Ceaușescu. Cred că am și călcat o oficialitate pe bombeu (râde). M-a impresionat când a vorbit cu rectorul, m-a uimit prin informația clară pe care o avea. Am dus ce am scris la redacție, dar nici nu a apărut articolul meu. După o săptămână, două, am primit un telefon de la Corpul de Securitate al președintelui. Mi s-a spus să stau acasă că va veni într-un sfert de oră cineva de-acolo. Au venit doi, dar numai unul singur a vorbit. Mi-a spus că în acea sâmbătă am stat prea aproape de tovarășul Ceaușescu. M-au întrebat de ce. Le-am explicat că sunt ziarist, iar pasiunea mea este să ascult și să scriu. „Dacă tot ai mata pasiunea asta, te rugăm foarte mult să semnezi acest document prin care te angajezi să ne informezi de tot ce se spune rău despre tovarășul Ceaușescu”, mi-au zis. „Dar spune cineva ceva rău?”, l-am întrebat (râde). „Să știți un lucru, zic, eu nu sunt bun, asta mi-e meseria, dar nu sunt potrivit organic pentru ea. De exemplu, nu am memorie vizuală”. Au încercat să mă convingă, m-au întors pe toate părțile, dar, până la urmă, au plecat. Speram ca totul să fi trecut. Un an și ceva mai târziu, de la întâmplarea asta eram în tren, pe culoar și am remarcat un tip care mă privea iscoditor.

Pagini:  1 2

Categorii:
Personalitati

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *