fbpx

Constantina și Tudor Caranfil – Viața, un scenariu cu umor

de

Am făcut față cinci, zece minute acestei priviri și după aceea el s-a apropiat de mine. Eu mă depărtam, el se apropia. Până la urmă a venit și mi-a zis: „Tovarășe Caranfil, dar chiar că nu aveți memorie vizuală!” (râde).

*

Au trecut prin încercări grele și prin lipsuri. Au făcut scutece copiilor din cămăși vechi pe care le-au rupt și din bucăți de finet și au avut mereu teama și grija să aibă ce să le dea de mâncare celor mici, a doua zi, așa cum era în anii aceia. Tudor Caranfil se ocupa de aprovizionare și teama asta i-a rămas până astăzi, să nu cumva să rămână fără provizii. Dar dincolo de greutățile materiale, și-au dat unul altuia libertate și nu s-au gândit niciodată cu seriozitate la despărțire.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Ați fost geloși, nervoși, puși pe harță?

CONSTANTINA CARANFIL: Nu. M-a înzestrat Dumnezeu cu răbdare. Am avut răbdare și cu soacra, și cu el. Am trăit aproape zece ani cu o soacră destul de dificilă, care nu mă ajuta deloc. Am stat în aceeași casă.

TUDOR CARANFIL: Ea are o pasiune care mă face, uneori, foarte gelos (râde). Citește și recitește pe Ion Druță, un prozator basarabean. E un scriitor care are o limbă teribil de frumoasă și de românească. E necunoscut la noi, dar eu îl cunosc pentru că are legătură cu pasiunea mea pentru film, a scris niște scenarii splendide, nu știu dacă s-au făcut vreodată sau nu.

*

Au și acum o legătură de drag care se vede cu ochiul liber. Tudor Caranfil e responsabil cu răsfățul. Face câte un suc de mere proaspăt și-și servește doamna… Îi aduce cărțile și-i spune glume despre motanul lor pe care îl cheamă, n-o să vă vină să credeți, Cuțu. O înconjoară pe după umeri. Iar când se uită la fotografii, îi cuprinde frumusețea în ochi și în cuvinte.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Care a fost cea mai fericită perioadă pentru fiecare?

CONSTANTINA CARANFIL: Când am fost studentă, pentru că am venit la București, eram singura din liceu care dăduse la facultate. Perioada aceea de studenție cu toate ale ei, cu întâlnirea noastră, cu tot, a fost foarte frumoasă

TUDOR CARANFIL: Mi-e greu să aleg, viața mea s-a petrecut în valuri, ba eram sus, ba eram jos. Aveam momente în care făceam cine știe ce lucru de care eram teribil de mulțumit, profesional vorbind, ca de exemplu, Cinemateca Română, care se chema „Seara prietenilor filmului”. Mi-a ocupat un an și jumătate din viața mea, dar eram nespus de fericit că în sfârșit izbutisem să fac ceva. În 1960 am început să scriu cronică cinematografică, la 29 de ani. Trecuse un an și ceva și mi-am dat seama că nu folosește nimănui, că nimeni nu mă crede și că scriu degeaba. Ba exista o vorbă, dacă acest film a fost criticat de Caranfil, hai repede să-l vedem că e bun. Dorința de a trece pragul dintre mine și cititor m-a dus la invenția acelor „Seri ale prietenilor filmului”, unde mă întâlneam cu spectatorii. Ceea ce m-a frapat a fost că am găsit o sală plină, chiar la prima ediție a evenimentului. Am avut plăcerea să îl am pe Florin Piersic ca prezentator. Eram vecini. Florin era și el la început, nu făcea mofturi. A venit și a condus un concurs, „Cine știe câștigă”. A fost o seară disproporționată. A început la ora opt și s-a terminat pe la vreo trei dimineața. Vedeam două filme care, fie aveau același autor, fie aceeași temă, după care urma o discuție în sală. A intrat în vogă. Dintr-o singură sală la început, erau trei săli pline când am terminat. În fiecare săptămână, marțea, miercurea și joia, veneau trei rânduri de spectatori. Alt moment de bucurie, dar și de suferință teribilă a fost televiziunea.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: De ce de suferință?

TUDOR CARANFIL: Mă pomeneam că o emisiune la care muncisem îngrozitor de mult era scoasă în mod arbitrar. Erau alte priorități și invidii din ce în ce mai mari. Mutau orele de program ca să îmi zăpăcească publicul. Ei făceau un top al publicului atunci și, în ceea ce privește emisiunile de divertisment, în frunte eram eu. Se băgau îngrozitor de mulți bani în tot felul de programe, iar eu făceam emisiunea pe nimic. E adevărat că Arhiva Națională de Filme, care acum cere bani, era la îndemâna noastră în acele momente.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Și emisiunea de la televiziune cât a durat?

TUDOR CARANFIL: Emisiunea „Vârstele peliculei”, al cărei nume l-am preluat și pentru carte, a avut două serii. Una a fost între 1972 și 1977, când a interzis-o tovarășa, fără explicații. Întâi m-au anunțat că nu se mai face emisiunea. A fost interesant că venise un director general nou și când a auzit că i se cere să scoată cea mai bună emisiune, după cum zicea el, s-a dus și a protestat. Eu am aflat asta mult mai târziu. Până la urmă, acest nou director a izbutit să o scoată. După trei luni, iar a sărit din schemă. În structura emisiunii aveam un concurs de cineghicitori și câștigătorul primea dreptul de a-și alege o secvență pe placul lui și de a o prezenta publicului. Se chema Secvență la cerere. Asta l-a scos din țâțâni pe Dumitru Popescu, care era secretar al „C.C.-ului”. Cum adică să aleagă un Ionescu oarecare? a zis el? Da’ Popescu de ce să aleagă, i-am replicat. Și iarăși a scos emisiunea…

CONSTANTINA CARANFIL: Eu am fost foarte bucuroasă și când am luat un premiu internațional. Polonezii inițiaseră un concurs despre copiii războiului, „Am fost pe-atunci copii”la care am scris și eu o schiță, am trimis-o, și am luat premiu.

*

Și copiii au fost grozavi, în școli, și în viață. Nae Caranfil s-a remarcat de tânăr, iar filmele lui cuceresc lumea și vor continua să o facă, Ligia a fost admirată și iubită, respectată ca filolog și traducătoare. Părinții s-au regăsit mereu și continuă să se oglindească în izbânzile copiilor lor.

 

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Cum ați ales școlile copiilor? Ați fost mulțumită de rezultatele lor?

CONSTANTINA CARANFIL: Au făcut școlile din apropierea casei. Când era Nae prin clasa a patra, învățătoarea lui a spus că e groaznic și nu-l mai suportă în clasă, cum se întoarce, cum îi cade ceva de pe bancă, se apleacă, iar îi mai cade ceva. Pe urmă, când era în clasa a cincea și m-am dus să vorbesc cu diriginta lui, a spus că Nae e nemaipomenit, se ocupă de toate, el a făcut gazetă de perete, el a scris articolele, el a făcut desene, caricaturi. Era foarte implicat. În primii ani, când am fost la serbarea lui de sfârșit de an la care se dădeau premii, el nu luase premiu, i-au dat o mențiune. I-am zis: Lasă, să vezi ce deștept ai să te faci, i-am spus eu mai multe de acest fel, iar el mi-a răspuns: Așa zici tu, că ești mamă. (râde).

TUDOR CARANFIL: Până în clasa a cincea n-a fost conștient de valoarea lui. Această profesoară a făcut din el o personalitate și îi sunt foarte recunoscător pentru asta. În clasa a cincea a luat premiul întâi și așa a fost de atunci încolo…

TUDOR CARANFIL: Este ceva foarte interesant. Fiică-mea nu a scris o pagină de proză în viața ei. Eram uimit, Nae scria, eu scriam, Tanța (Constantina n.r.) scria, ea nu scria. Apoi a început povestea cu traducerile din engleză. Are treizeci, patruzeci de traduceri superbe. Am rămas uluit de suplețea limbii, de reușita căutărilor ei…

*

Au trecut prin atâtea momente grele, încât nu mai știu să aleagă între ele. Cel mai greu dintre toate a fost, cu siguranță, pierderea Ligiei. Dar au fost și altele.

 

CONSTANTINA CARANFIL: Pentru mine a fost greu când au fost copiii mici. Când l-am dus pe Nae la creșă mi s-a părut că am ieșit din închisoare, m-am simțit liberă, puteam să mă duc la serviciu, să nu mai stau cu frică la ce oră ajung acasă.

TUDOR CARANFIL: Noi, bărbații, mai ales în perioadele complicate, ne temeam că nu vom avea ce să dăm de mâncare copiilor. Asta era marea teroare… Dar, cu adevărat greu a fost când ne-am trezit bătrâni. Cel mai rău a fost când am simțit cum ne absoarbe bătrânețea pe amândoi odată. Suntem sincroni. Ne prăbușim împreună.

*

Se prăbușesc împreună, dar râd și acum, în hohote, câteodată, amintindu-și, povestindu-și… Și-au făcut mereu, unul altuia, tot felul de șotii. Una dintre ele, care s-a preschimbat, până la urmă, în dovadă de mare dragoste, a fost aceea că doamna Caranfil a ales numele fetiței fără să se consulte cu soțul. El avusese mai demult, o iubită, Ligia, de care se despărțise dureros, și-i rămăsese, parcă, o frântură de gând la ea. Și numele acela avea să fie redistribuit, cu iscusință, cu drag, cu încredere, unei alte mari iubiri: aceea față de fiica sa.

 

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Se poate râde de orice?

CONSTANTINA CARANFIL: Se poate…

TUDOR CARANFIL: Da, chiar de orice… De exemplu, uite, asta nu v-a spus. Visul ei a fost să fie șefă la revista „Femeia”. S-a făcut privatizarea și a venit la revistă un turc sau un grec, unul care vorbea prost românește. Între timp, ea a făcut un accident vascular. A doua zi după accidentul vascular mă căuta turcul să mă întrebe unde e ea, că nu aveau redactor-șef (râde). Văzute de departe, lucrurile par a avea hazul lor. Umor negru, dar umor. Pentru umor eu sunt în stare de orice sacrificiu. Eu stau în umbra vieții și mă distrez.

 

Puteți găsi materialul integral, cu imagini de arhivă, în ediția de aprilie 2016 a revistei Marea Dragoste / revistatango.ro, aflată la centrele de difuzare din întreaga țară

 

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Pagini:  1 2

 

Categorii:
Personalitati

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.