.
“Cred că există o alchimie subtilă a iubirii, iar ingredientele sunt secrete fiecărui cuplu, însă aliajul final este unul seducător și transcende spectaculos calitățile componentelor: tandrețea, răbdarea, toleranța, înțelegerea nevoilor și granițelor celuilalt și, dincolo de toate, capacitatea înnăscută, structurală de a iubi, de a te oferi fără urmă de parcimonie relației. Dragostea lipsește cu desăvârșire doar acolo unde există calcul exact, răceală sufletească, egoism, intoleranță, orgoliu nemăsurat, interes meschin, pentru că trebuie să recunoaștem… din păcate există și relații regizate în scopuri precise. Acelea nu trebuie să se transforme nicicând în căsnicii.
Ai trecut cu greu peste despărțirea părinților din perioada din urmă? Vorbim mereu despre cum alinăm durerile copiilor noștri, dar suferințele părinților știm să le abordăm?
Sincer, pe mine m-a afectat mai mult divorțul lor decât pe ei, mai ales că acesta a sosit destul de târziu în relația lor. Tatăl meu, medic, un intelectual rasat, dorind să stea departe de fragila arhitectură a realității perfecte, a preferat să rătăcească la întâmplare, liber de orice contract, la venerabila vârstă de 72 ani. Mama și-a ridicat privirea către universul cosmic, de unde primea demult tainice și subtile mesaje. Inteligentă și conștientă de puterea iubirii, s-a regăsit în scris, iar lumea trăirilor sale lăuntrice s-a revărsat în afară irezistibilă, luând forma unei cărți, “Dialoguri împletite”, publicată la Editura Singur, împreună cu poetul medic Viorel Birtu Pîrăianu.”
Dana și Ștefan Jianu: Tot făcând lucrurile împreună, am început să ne potrivim din ce în ce mai bine
“Cu siguranță, tot ceea ce am făcut am făcut împreună. „Împreună” înseamnă o sinergie între oameni diferiți ca resurse, ca personalitate, ca timpi de comunicare. Și noi am fost din multe puncte de vedere diferiți, inițial. După aceea, tot făcând lucrurile împreună, am început să ne potrivim din ce în ce mai bine și asta, bineînțeles, că ne-a ajutat în toate. Am încercat același lucru să-l facem și cu alți prieteni, colegi, cu oameni din jurul nostru, mai ales că eu am convingerea că e demonstrat, e indubitabil că unirea face puterea. Dar dacă împreună noi am rămas și am făcut aceste ProEstetici mai mici sau mai mari în decursul a 30 de ani, împreună cu alți colegi sau prieteni nu am prea reușit să ducem la capăt niciun proiect. Deși eu mi-am dorit totdeauna lucrul acesta, să ne asociem și să facem împreună un spital mai mare. Și chiar au fost câteva proiecte importante.”
Mona Nicoară: Cred că imaginea Ninei de mare seducătoare spune mai mult despre ce credem noi despre femeile care și-au asumat propriul univers erotic
“Pentru noi relația dintre Nina și Maurice a fost foarte emoționantă și asta se vedea foarte clar pe cameră: amândoi se luminează la față când se văd. De aceea “l-am păstrat” pe Maurice pentru un fel de happy ending al filmului. Și mai este emoționant erotismul imprimat în tot ce a făcut Nina – de la scris până la fumat. Chiar și angajamentul ei politic cu lumea ea îl definea ca “o formă de iubire”, adăugând că “cel mai trist lucru este a nu iubi”. Pe de altă parte, impresia mea a fost că pe Nina subiectul trecutului ei romantic o plictisea, la momentul acela. Nu știu dacă asta ține de vârsta la care am prins-o noi sau pur și simplu de faptul că fusese întrebată despre asta de multe ori înainte – iar despre altele, mai puțin. Cred că însemnătatea pe care o acordăm vieții ei romantice zice mai mult despre noi decât despre Nina, cred că imaginea Ninei de mare seducătoare spune mai mult despre ce credem noi despre femeile care și-au asumat propriul univers erotic și și-au luat libertăți care, în ere și societăți mai deschise, sunt absolut normale.”
Alex. Ștefănescu – De ce scriu?
” Dar… de ce scriam? Ce mă apucase? Părinţii şi fraţii mei nu scriau. Şi nici printre colegii de şcoală nu era vreunul care să scrie.
Procedez ca un arheolog al memoriei şi ajung la o experienţă de la vârsta când încă nu ştiam să scriu. Tata îmi citea cu glas tare cărţi de poveşti şi cuvintele rostite de el mă transportau, mă fermecau, îmi răvăşeau sufletul. Când rămâneam singur, mă analizam, în felul meu. Ce se întâmplase cu mine? Cum reuşise tata să mă tulbure? Ca să mă lămuresc, am făcut o experienţă cu prietenii mei de joacă. Le-am povestit ceea ce-mi povestise tata. Şi am constatat că reuşesc şi eu să-i emoţionez! Am descoperit astfel o putere nouă, mai subtilă decât cea a mâinilor, pe care deja învăţasem să o folosesc. (Aveam să citesc mai târziu, într-un manual de psihologie, că orice copil se simte încântat când constată că o acţiune a lui are un efect asupra realităţii înconjurătoare. Acel efect îi confirmă propria lui existenţă. Plăcerea de a obţine noi şi noi dovezi ale prezenţei sale în lume este atât de mare, încât copilul va continua să spargă pahare şi să răstoarne scaune, oricât de mult i-ar înfuria asta pe maturi. De altfel, chiar şi unii maturi trântesc obiectele…) Ascultătorii mei reacţionau ca nişte păpuşi cu cheiţă. Când le descriam un balaur, îşi măreau ochii, cuprinşi de spaimă. Când le povesteam cum a fost păcălit ursul de vulpe râdeau în hohote şi băteau din palme. Când deveneam incoerent, clipeau des, nedumeriţi. Iar dacă mă îndepărtam de subiect, se trezeau treptat, ca dintr-o vrajă, iar eu îi pierdeam de sub control. Reluam testările şi mecanismul funcţiona iarăşi.”
Angelica Lambru: Imaginează-ţi, Doamnă, că divanul pe care s-a întins Şeherezada, în prima noapte, era alb ca laptele…
Draga mea Doamnă, dacă adicţiile ar forma un nimb în jurul capetelor noastre, eu m-aş plimba prin lume cu ţeasta înfăşurată într-un curcubeu, legat sub bărbie, aşa, ca baticuţul lui Audrey Hepburn. Şi Mamaia mea se lega la fel, dar sună mult mai elegant Jackie Kennedy, bunăoară, decât tanti Biţa de pe Călăraşi 30. Din ce mărturiseşti mai multe, din aia îţi vine să-ţi tragi ipoteticul interlocutor de mânecă şi să-i zici: “şi stai să mai vezi”… O mie şi una de nopţi nu este altceva decât un reînnoit divan (cine ştie cum plătit) pe care Şeherezada îşi înşiră frumos măştile, sub pupilele dilatate ale regelui persan. De un fir lung de păr de-al ei, gros şi creţ, atârnă sabia ce-i va tăia lui, gâtul iluziei, atunci când ea nu va mai avea nimic de povestit. Nimeni nu-i de neînlocuit în povestea aceasta, poate doar divanul ce, cu timpul, dobândeşte o înţelepciune imposibil de brodat din nou, în mătasea unei noi tapiţerii. Imaginează-ţi, Doamnă, că divanul pe care s-a întins Şeherezada, în prima noapte, era alb ca laptele. Apoi, cu fiecare poveste, cu fiecare noapte, lui îi cresc frunze şi lujere, arabescuri şi litere, care-l cuprind, ca o iederă vrăjitoare, pe neîndurătorul Shahryar.
Alice Năstase Buciuta – Să-mi cresc în piept o inimă nouă, care să uite tot ce-a învățat până acum
“Nu mai știu să iubesc. Nici pe cine. Nici ce. Inima mea mă trage în direcții în care bilanțul contabil și cel amoros ies prost, în timp ce mintea se împotrivește și ea, recunoscând și negând, deopotrivă, valoarea învățăturii predate și a meditației ghidate.
Mă refugiez în poeme suave, în culori de trandafiri, în amintiri și-n iubiri construite în vis și merg mai departe căutând alte limanuri de înțelepciune și de bucurie. Cândva, am să învăț din nou să-mi urmez dorurile, fără vinovățiile de-acum. Nu trebuie decât să caut altă școală, un curs mai modern, o programă mai bună… Sau să-mi cresc în piept o inimă nouă, care să uite tot ce-a învățat până acum și s-o ia de la capăt. ”
