Ana Blandiana: Nu exista in viata unui om mai mare noroc decat sa gaseasca un suflet pereche si sa ramana impreuna

Ana Blandiana:  Nu, nu mi-am dorit niciodata. Cred ca doua sunt motivele importante. Unul este ca am avut intotdeauna cu copiii relatii de egalitate, ei ma tratau ca pe unul de al lor, iar mie imi era printre ei aproape rusine ca sunt adult. Nu am avut niciodata distanta fata de ei, nu mi-am dorit sa educ, ci sa comunic. Pe de alta parte, am avut totdeauna sentimentul ca abia daca sunt in stare sa-mi administrez propria viata, cand toata atentia mea se focalizeaza pe scris. Ideea ca ar trebui sa fiu responsabila pentru inca o viata mi se parea ca ma depaseste. Mai era faptul ca, in permanenta, am fost in viteza. Singura perioada din viata in care as fi putut sa fac (dar atunci eram inca prea copil) au fost acei patru ani in care nu aveam voie sa public, sa intru la facultate, n-aveam un statut in lume, dar ne casatoriseram deja. Aveam 18 ani. Tot timpul m-am gandit ca, daca atunci faceam un copil, era bun facut. Mai tarziu, niciodata nu am mai avut timp. Dar principala explicatie este ca nicio clipa nu mi-am pus problema sa fac un copil si sa-l dau mamei sa-l creasca. Am considerat ca este vorba de o mare raspundere, am simtit ca dupa ce ai un copil viata ta nu-ti mai aprtine. Dar sora mea, mai mica cu cinci ani decat mine, are copii, doua fete, sora sotului meu are si ea copii, doi baieti, deci copiii sunt o prezenta in familia noastra.

                                    Am reinceput sa scriu, jucandu-ma, fara intentia de a scrie pentru copii

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Cand v-ati mutat la Bucuresti?

Ana Blandiana:  Am facut facultatea la Cluj, intre timp am reinceput sa public, am redebutat in Contemporanul, mi-a aparut si prima carte, si cand am terminat facultatea am venit la Bucuresti la revista Viata Studenteasca.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Amandoi? Cum s-au schimbat viata de familie, casnicia, dragostea?

Ana Blandiana: Da, amandoi. Aproape un an, am stat prin diverse camere, camine studentesti – fiind la Viata Studenteasca…- pana cand am reusit sa schimbam apartamenul pe care il aveam in Cluj cu o garsoniera in Bucuresti. Garsoniera era in blocul Polar, in Piata Romana.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Cum ati reusit sa pastrati relatia asta atatia ani, intr-o lume de artisti, despre care se spune ca sunt cei mai schimbatori. Cum ati reusit sa faceti o poveste atat de durabila si niste cariere atat de spectaculoase?

Ana Blandiana: Cunoasteti Mitul Androginului? Este un mit grecesc, antic, care spune ca fiinta perfecta a fost taiata in doua. Uneori, in cazuri fericite, cele doua jumatati se regasesc. A fost un caz fericit. Ne-am iubit si ne iubim in continuare, doar ca am o jena in a marturisi asta, nu-mi place s-o spun. Pentru ca mi se pare ca exista lucruri atat de serioase – cum e dragostea, cum e credinta in Dumnezeu – incat nu se striga in piata publica. Cand o femeie spune in gura mare, in piata sau la televizor, “eu imi iubesc barbatul”, poti sa fii sigur ca il insala. Pentru ca sunt lucruri care, daca sunt adevarate, nu se trambiteaza. Sigur ca a contribuit si faptul ca aveam aceeasi profesie, aceeasi pasiune pentru literatura. In acea prima perioada, dupa venirea la Bucuresti, am scris chiar impreuna doua carti. Doua carti de interviuri. Nu ne-a obligat nimeni, doar nevoia sa gasim niste modele care nu se vedeau in jurul nostru. Si ne-a venit ideea sa facem un sir de interviuri, pe care le-am publicat, de altfel, in Viata Studenteasca, cu niste mari intelectuali din generatiile precedente. Unii erau artisti, altii ingineri, altii doctori, deci din diverse domenii, care ajunsesera la noi din perioada interbelica, care se formasera intr-o lume libera.

A fost foarte important ca am descoperit la acea varsta, cand noi insine ne formam, o generatie care, pentru ca a cunoscut libertatea, a fost mult mai fericita – chiar daca a trecut prin razboi si prin inchisori – si mult mai creativa decat tot ce a urmat dupa, o generatie de la care generatia noastra (intre timp devenita celebra Generatie ’60) s-a revendicat. Ceea ce si-a propus Generatia ’60, in masura in care si-a propus ceva impreuna, pentru ca sunt personalitati care s-au dezvoltat fiecare pe cont propriu, a fost sa lege momentul ei, relativ fast (pentru ca cea mai buna perioada din comunism a fost perioada ’65-’72, de care generatia noastra a beneficiat) de perioada interbelica, sa reusim sa facem punte peste prolecultism, peste toata prostia si toata teroarea care fusese intre timp, cu marea generatie interbelica. Aceste interviuri cu supravietuitorii acelei generatii au fost foarte importante pentru noi. Dar, ca sa revin la intrebarea dumneavoastra, e clar ca am avut noroc, e clar ca nu exista in viata unui om mai mare noroc decat sa gaseasca un suflet pereche si sa ramana impreuna. Lucrurile au fost atat de complicate de-a lungul vietii, incat, daca n-am fi avut acest noroc, eu sigur nu as fi rezistat la tot ce mi s-a intamplat. Pentru ca, dupa acea prima interdictie, au mai urmat inca doua, in í85 si in í88 si multe, multe alte lucruri nepolitice, cum a fost cutremurul din ’77.

Marea Dragoste / Revistatango.ro:  Care v-a afectat direct, a cazut chiar blocul in care locuiati?

Ana Blandiana: Noi stateam in blocul dintre biserica ruseasca si statuia lui Mihai Viteazul din fata Universitatii, in blocul in care in acea noapte a murit Caragiu. Adevarul adevarat este ca am avut intotdeauna senzatia ca langa noi sta cineva, un inger, care spune: “trebuie sa intervin, nu se descurca singuri”. La cutremur eu nu eram acasa, eram in spital, pentru ca facusem o criza de ulcer. Iar sotul meu a fost printre cele cateva persoane care au supravietuit ca prin miracol. Au murit 300 de persoane in blocul nostru. Bineinteles, am luat viata complet de la capat, dar pe alte coordonate, cu o corectura foarte importanta. Am constientizat ca normal ar fi fost sa murim. In mod normal, la noua jumate eram acasa. Daca am fi murit, atunci, din viata pe care o traisem pana atunci, mai mult de jumatate fusese risipita. Cum traiesc tinerii, cu povesti, cu filme… Se intampla sa vedem si patru filme intr-o zi! Sotul meu a scris trei carti de critica de film si avea rubrica de critica de film, dar, dincolo de asta, era o mare pasiune. Mi-am dat seama ca, din ceea ce traisem, de fapt, ramaneau numai cartile, iar acestea nu fusesera decat in mica masura scrise. Si am demisionat amandoi din redactiile unde lucram. Am trait foarte greu din punct de vedere material, pentru ca traiam numai din ceea ce scriam, ceea ce nu era mult si nici noi nu scriam foarte mult. Dar tot timpul era pentru scris, ceea ce era minunat. A urmat o perioada extrem de fertila.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Si ati plecat din Bucuresti?

Ana Blandiana: Am plecat din Bucuresti pentru ca sotul meu a fost bolnav un timp, a avut bratul drept paralizat. Norocul lui a fost ca deasupra lui a cazut coltul camerei, care a functionat ca un fel de cort protector. Noi stateam la etajul 7, blocul avea 11 etaje, iar el a fost scos de la nivelul etajului 3. Deci a cazut patru etaje si deasupra lui erau alte patru etaje, si a scapat cu viata. Dar bratul drept i-a fost prins sub o biblioteca, i-a cazut peste brat si i s-a strivit nervul. Intr-un an si-a revenit. Atunci, in perioada aceea am aflat ca nervii sunt ca plantele. Cresc, cate un milimetru pe zi… A durat un an pentru ca este foarte inalt, si avea mana lunga. Daca era cineva mic de statura, ar fi putut dura jumatate de an. Dupa cutremur, si dupa perioada cand a stat in spital si eu am stat pe la prieteni, la catva timp am primit un apartament, in care sa ne mutam. Eram atat de stresati, incat nici nu am intrebat la ce etaj e apartamentul. Abia cand a iesit el din spital, am ajuns in fata blocului, si el a vazut ca e la etaj si a refuzat sa intre. Era tot la etajul 7.

Atunci am stat mai multe luni in apartamentul unui prieten care avea copii, si care plecase cu ei la tara, in Banat, de frica cutremurului. Si ne-a lasat noua cheile, iar noi, in timpul asta, am incercat sa schimbam acel apartament cu unul care sa fie mai aproape de pamant. Toata lumea era stresata, nimeni nu mai voia la etaj. Perioada pana cand am reusit sa facem schimbul a fost lunga. Intre timp cautam o solutie sa stam undeva unde sa ne vindecam sufleteste. Ioana Postelnicu, o scriitoare de dinainte de razboi, avea o casa la Comana. Intalnind-o si povestindu-i ca vreau sa inchiriem o casuta in care sa stam o perioada, ne-a dus in satul ei si acolo am gasit o casa de paianta, care avea doua incaperi, cu o tinda intre ele si cu o prispa. Nu aveam bani, dar am imprumutat si, in cele din urma, am cumparat-o.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Mai aveti casa si acum?