Ana Blandiana: Nu exista in viata unui om mai mare noroc decat sa gaseasca un suflet pereche si sa ramana impreuna

Ana Blandiana: Da. Noi amandoi suntem copii de oras. Acolo am descoperit ce inseamna sa pui un firicel cat o gamalie de ac in pamant si sa creasca o planta. Era un miracol, de care taranii nu sunt constienti. Dar pentru noi tot ce era firesc, era Miracol. Sotul meu era pasionat de flori, dar intr-un sens mai straniu. Se poarta si acum cu plantele cum se poarta altii cu animalele. Sunt foarte multi oameni care culeg catei cu piciorul rupt, o pisica bolnava. El, daca gaseste o planta aruncata la gunoi, o ia si incearca sa o faca sa-si revina. S-a pasionat extraordinar de cultivarea gradinii.

In ceea ce ma priveste, dupa cutremur eu n-am mai putut scrie. Si intru acestea, cum spun cronicarii, a aparut domnul Arpagic, un pisicut care a venit la noi in timp ce noi faceam straturile de ceapa. In timp ce noi puneam arpagicul in pamant, el, in urma noastra, il scotea. Jocul lui era sa scoata ce puneam noi. L-am botezat Arpagic si l-am adoptat.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Si l-ati facut celebru…

Ana Blandiana: Atat de celebru, incat a ajuns sa fie confundat cu Ceausescu… Atunci am reinceput sa scriu, jucandu-ma, fara intentia de a scrie pentru copii. Faptul ca, dupa aceea, copiii au adoptat poeziile mele, pe care eu le scrisesem jucandu-ma, a fost ca un certificat de copilarie pe care mi l-au dat. Am fost foarte mandra. Dupa aceea am continuat sa scriu si urmatorul volum, care se baza si pe succesul primului. Dupa aceea, cel de-al treilea. Eu, intre timp, fusesem interzisa in í85 pentru patru poezii care aparusera in revista Amfiteatru. Iesise un scandal foarte mare, pentru ca fusesera traduse in toata lumea, dar am scapat pentru ca sosisera din strainatate cateva scrisori si proteste catre Ceausescu. Si el a cedat. Dupa acel moment, am putut sa public din nou dupa doar cateva saptamani, dar n-a mai fost nimic ca inainte. Erau toate lupele asezate pe fiecare rand pe care il scriam. Asa ca am putut sa public destul de putin in perioada de dupa ’85.

Scriind pentru copii, unde, in mod normal, cenzura era mai slaba, m-am distrat, trebuie sa spun, oarecum cu inconstienta. Nu credeam ca cineva va observa. Spun drept. Descriind situatia in care motanului meu i se urcase la cap faptul ca am scris despre el, ca s-au facut filme de desene animate despre el, ca a devenit o celebritate, l-am facut sa se poarte ca Ceausescu. Eu tot timpul am spus: scandalul cu Arpagic nu este dovada ca eu am fost curajoasa, ci este dovada exasperarii generale. Cum altfel s-ar putea explica faptul ca toata lumea a sesizat imediat parodia, cartea s-a epuizat in cateva zile, si cum lui Ceausescu i se dadeau mereu pseudonime, ca sa nu se stie ca se vorbeste despre el, a fost imediat poreclit Arpagic?

                                                      Nu am avut curajul sa-mi refuz deturnarea destinului

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Revolutia cum v-a gasit?

Ana Blandiana: Nu aveam voie sa public, imi fusesera scoase cartile si din biblioteci. In fata casei statea o masina cu o persoana in ea, care nu facea nimic. Era aproape tot timpul o femeie. Uneori era inlocuita de un tanar. A stat din septembrie í88 pana la revolutie, pe toate anotimpurile. Uneori imi era si mila de ea. A stat nemiscata in masina, pe cea mai mare caldura sau pe cel mai mare ger. Problema era ce face? De ce o face? Ce rost are? Primul raspuns este ca probabil asculta ce se vorbeste in casa. Trebuia sa vorbesti in soapta, pentru ca devenea indecent orice cuvant, stiind ca asculta cineva de-afara. Aceasta masina statea 8 ore. Venea dimineata, si pleca la 4. De ce numai 8 ore? Ce se intampla in restul timpului? E undeva, intr-o casa, altcineva care ne supravegheaza si noi nu stim? ne intrebam. Nici acum nu stiu. In perspectiva de acum, pot sa spun un singur lucru: sigur statea acolo ca sa-i inspaimante si pe vecini, nu numai pe noi.

Dupa revolutie, ne-au povestit toti vecinii cat erau de terorizati. Un alt lucru straniu a fost ca, intr-o perioada, in ultimele luni, suna telefonul noaptea si o voce de copil oligofren, sau poate de adult care se prefacea ca e copil, in orice caz, inspaimantatoare, spunea: “Dar de ce nu vrei sa scrii despre tanti Elena? Daca ai scrie despre tanti Elena, nu ai mai avea nicio problema.” La asta s-a mai adaugat si faptul ca, desi nu vorbeam la telefon aproape deloc, veneau niste note enorme, si noi eram foarte saraci. Mergand sa protestam odata la Telefoane, functionara de acolo, draguta – sau curajoasa, sau exasperata de noi- a spus: “Doamna, dar nu intelegeti ca trebuie sa-i platiti si pe aia care va asculta?” Atunci am cerut sa ne suspende telefonul, pe care, cateva luni, au refuzat sa-l suspende. Apoi ne-au aprobat cererea.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Daca n-ati fi trecut prin toate greutatile acestea cumplite, credeti ca v-ati mai fi implicat cu atata ardoare in activitatile in care v-ati implicat dupa revolutie?

Ana Blandiana: Implicarea mea nu a avut legatura atat cu persecutiile pe care le-am suportat, cat cu exasperarea mea de dinainte de í89, exasperare ca nu pot face nimic. Era clar ca, indiferent ce faceai, chiar daca iti dadeai foc in Piata Palatului, cel mult se putea intampla ca cineva sa transmita la Europa Libera. Nu cadea Ceausescu din asta, deci era fara eficienta. Neexistand posibilitatea solidarizarii oamenilor, nu exista nici posibilitatea eficientei. Asta imi dadea un sentiment de umilinta, de neputinta, mai ales dupa ce au inceput demolarile. Un moment-cheie si care apare pe larg in romanul meu Sertarul cu aplauze, a fost dupa daramarea manastirii Vacaresti. A fost momentul de maxima umilinta, inclusiv pentru ca ma gandeam ca, in masura in care cartile mele vor ramane, si asta era valabil pentru orice artist sau scriitor din epoca, eu voi fi considerata raspunzatoare pentru ce s-a intamplat atunci. Si era clar ca nu am cum sa impiedic. Aceasta umilinta profunda si indelungata a fost determinanta dupa ’89.

Foarte putine lucruri se schimbasera, unul insa era esential: aparuse libertatea, iar libertatea facea posibila si solidarizarea. Sentimentul era ca, daca acum nu incerc sa fac ceva, ca sa se schimbe ceva, inseamna ca devin vinovata si pentru ce a fost inainte. Asta a fost logica implicarii. De altfel, toate s-au petrecut, intr-o oarecare masura, de la sine, aproape fara hotararea mea. S-a anuntat ca fac parte din consiliul Frontului, in 22 Decembrie, fara sa ma intrebe. Eram pe strada, ca toata lumea, si seara, cand ne-am indreptat spre casa, incepusera deja lupte si strada noastra, fiind paralela cu Nuferilor, strada pe care se afla Radiodifuziunea, era blocata, deci nu am putut merge acasa. Ne-am dus la niste prieteni care statusera in casa, la televizor, si m-au intampinat cu: “Doamna face parte din conducerea tarii!” Atunci am aflat, in 22 seara. In urmatoarele zile, toata lumea ma anunta si ma privea ca pe cineva care facea parte din conducerea tarii, iar eu nu stiam unde este conducerea si nici n-am reusit sa aflu.

Prima sedinta a avut loc in 26. Atunci a venit un om la Uniunea Scriitorilor, care a spus ca la ora 18:00 trebuie sa fiu in Piata Victoriei. Intre timp, au fost inventati teroristii, a fost executat Ceausescu. As exagera daca as spune ca am avut atunci vreo banuiala. Mai mult un fel de neliniste si sentimentul ca ceva nu e in regula, din moment ce nu functiona cum trebuie si eu nu aflasem ce se intampla de atatea zile. Pe de alta parte, am fost foarte socata, (nu numai pentru ca eu cred in Dumnezeu, si tata era preot), de ideea ca Ceausescu a fost omorat in ziua de Craciun. Mi s-a parut o forma de cinism. Craciunul este, prin excelenta, o sarbatoare a bucuriei. Faptul ca executia a avut loc in ziua de Craciun m-a facut sa ma gandesc la ce fel de oameni sunt astia, fiind nemultumita ca lumea ma credea unul dintre ei, iar eu nu stiam nici macar cine sunt. Cand am facut cunostinta cu ei, inclusiv cu doamna Doina Cornea, si cu Ion Iliescu, in dupa-amiaza de 26, mi s-a propus sa devin vicepresedinte. Am spus nu. Si nu stiam tot ce stiu acum. Era o reactie mai mult de bun simt, prea era totul tulbure, pe de-o parte, si, pe de alta parte, prea nu se prea potrivea cu mine. Pentru mine era ceva de neinchipuit. Felul in care au insistat, enorm, sa ma convinga nu m-a facut decat sa ma incapatanez si sa spun nu. Atunci am inteles ca aveau nevoie de nume, pe care sa le puna in vitrina. Am participat la 4 sedinte. In ianuarie, am demisionat. Si, din clipa aceea, pentru toata lumea am ajuns exact in situatia dinainte, adica un fel de simbol, cineva care se incapataneaza sa spuna adevarul, sa spuna ce crede indiferent de urmari, cineva in opozitie cu puterea.

Ulterior, lucrurile au mers de la sine. In acea atmosfera de confuzie – despre care, cu tot ce stiu acum, pot sa spun fara nicio retinere ca era o confuzie organizata, nu intamplatoare – in mod evident, oamenii se indreptau spre nume pe care le stiau dinainte. In situatia respectiva, nu puteam sa spun: eu nu am timp, eu trebuie sa scriu versuri. Pur si simplu, nu am avut curajul sa-mi refuz deturnarea destinului. Pe de alta parte, incepuse represiunea. Primeam amenintari cu moartea. Ruxandra Cesereanu, o poeta si o universitara de la Cluj, a scris o carte despre mentalul colectiv al romanilor, in care este un capitol “Romanii contra Anei Blandiana”. Sotul meu nu mi-a dat voie sa citesc scrisorile respective, la vremea respectiva, ca oricum eram destul de deprimata si aveam destule pe cap. I le-a dat Ruxandrei, care a scris acest capitol de carte, pe baza scrisorilor respective. Eu am citit numai citatele date de ea, si, credeti-ma, nu aveti suficienta fantezie, sau eu nu am avut suficienta fantezie ca sa imi inchipui asa ceva! Cine le-a scris? Cine i-a pus sa le scrie? Cata ura! Cata violenta! Intre timp, se intamplau atatea lucruri, a inceput Piata Universitatii, m-au chemat in balcon scandand cu totii, am trecut intr-o alta etapa, tot mai complicata.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Si dupa atatia ani care au trecut, pana la urma cum vedeti lumea de astazi? Cat de mult ati putut sa schimbati ceva, pana la urma?