Ana Blandiana: Nu exista in viata unui om mai mare noroc decat sa gaseasca un suflet pereche si sa ramana impreuna

Ana Blandiana: E o intrebare foarte importanta si foarte grea; mi-am pus-o de multe ori. Eu, din prima clipa, nu am facut decat sa pierd. Eu nu voiam decat sa se schimbe ceva, si imi dadeam imprumut aura, si viata, pentru ca de dimineata si pana seara eram la Alianta Civica. Sigur, foarte multe lucruri s-au schimbat in tara, dar foarte multe lucruri impotriva carora atunci pledam nu s-au schimbat. Cu siguranta, acele mitinguri cu sute de mii de persoane au insemnat ceva. Ca sa realizam, sa ne aducem aminte ca mitingurile sindicaliste de acum cuprind cateva sute sau cel mult mii de persoane. La mitingurile Aliantei, cand erau cincizeci de mii de persoane, consideram ca a fost un esec. Unul care a fost nemaipomenit a strans cinci sute de mii de persoane. Eu cred ca tot ce s-a schimbat in capul nostru, ca popor, a avut legatura cu acea perioada, au avut legatura inclusiv reactiile oamenilor politici care au fost obligati sa se adapteze la schimbarea de mentalitate a populatiei. Nu este exclus ca, fara sa fi existat aceasta rezistenta a societatii civile, foarte vizibila, Romania sa fi ramas un fel de Belarus. O tara condusa de vechea nomenclatura. Evident, nu suntem acolo, suntem infinit mai bine. Intre timp, sigur ca integrarea a contribuit si ea, insa e clar ca mentalitatile s-au schimbat. In sensul acesta, cred ca n-a fost degeaba. Desi, nu-i usor sa spui: am pierdut zece ani. Zece ani in care am scris foarte putin, si zece ani care erau de maxima maturitate pentru mine, ca scriitor. Zece ani in care nu numai ca nu am scris, sau am scris putin, dar in care am inceput sa fiu perceputa ca lider de opinie, nu ca scriitor, ceea ce pentru mine era o declasare. Pentru mine era mult mai importanta istoria literara decat istoria. In cele din urma, incet, incet viata publica si cu forma ei politica au inceput sa functioneze de la sine. In 1848 s-a intamplat acelasi lucru. In general, 1848 si 1989 sunt doi ani paraleli in istoria lumii. Sunt niste ani in care in mai multe tari deodata s-au petrecut niste schimbari esentiale. Si atunci, ca si in ’89, foarte multi scriitori si artisti au intrat in viata publica, ajungand unii in functii importante. Lamartine a fost presedintele Republicii Franceze, dupa cum a fost nu numai Havel, ci si in Ungaria era tot un scriitor, Gontz, in Bulgaria era Jelio Jelev, dar care, usor, usor, s-au retras, lasandu-i pe cei care au devenit, intre timp, oameni politici de meserie. Nu discut cat de buni sunt, asta este alta poveste. Pentru mine este deprimant nu atat faptul ca sunt unii care ar cadea sub incidenta punctului 8 de la Timisoara, ci faptul ca functioneaza cum functioneaza. Mai deprimant mi se pare ca tinerii care au aparut nu par mai buni decat ei. Se perpetueaza o contra-selectie, adica, cel care e nu vrea sa aduca in jurul partidului lui pe unii mai destepti sau mai cinstiti decat el, ci pe unii care seamana cu el. Asta este mai grav.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: In urma cu cateva zile am inteles ca Ion Iliescu a fost scos de sub urmarirea penala in legatura cu dosarul mineriadei.

Ana Blandiana: Nu este singurul moment in care se dovedeste ca justitia din Romania nu numai ca nu functioneaza, dar functioneaza contra regulilor statului de drept. Ganditi-va ca, in Bulgaria, a avut loc o demitere a unui prim-ministru, in baza unei inregistrari audio. In acest caz mi se pare si obositor sa mai si discutam, atat de mult s-a discutat. Exista celebra scena cu multumirile aduse minerilor, am vazut-o cu totii. Nu este singurul lucru pe care l-a facut justitia. Ganditi-va numai ca, in ultimul timp si dupa integrarea europeana, Curtea Constitutionala a dat acel aviz de neconstitutionalitate CNSAS-ului, unei institutii care functiona de noua ani, care avea avizul de constitutionalitate, ca altfel n-ar fi putut sa inceapa sa functioneze, aviz care n-ar fi trebuit pus in discutie, pentru ca se da o data pentru totdeauna. Ei bine, pentru ca ei s-au simtit in acel moment amenintati, (magistratii urmau sa fie luati in discutie de CNSAS), si-au luat cu de la sine putere indrazneala de a sfida regulile unui stat de drept, pe care, iata, il impiedica sa functioneze. Nu e o intamplare faptul ca, din punct de vedere al Uniunii Europene, e singurul domeniu in care suntem inca sub control. Atat timp cat nu se vor indrepta lucrurile, parerea mea este ca justitia si invatamantul vor reprezenta frana inaintarii Romaniei spre situatia de normalitate europeana. Pe de-o parte, justitia care functioneaza cum functioneaza, si, pe de alta parte, invatamantul, care e din ce in ce mai ciudat. Am aflat de curand ca la scolile profesionale au scos unica ora de istorie. Apoi au reintrodus-o, dar din doua in doua saptamani.

Deci cei care vor termina aceste licee industriale nu vor sti din cine provin, cine le-au fost stramosii. Este ceva incredibil. Nu poti sa existi fara definitie, fara sa-ti afli identitatea. Si cu asta am ajuns la sensul Memorialului de la Sighet. Memorialul de la Sighet nu este doar un reper pentru trecut, ci si unul pentru viitor, pentru ca numai intelegand ce-am trait intelegem care sunt sechelele de astazi si putem sa intelegem incotro trebuie sa mergem. Adica nu poti sa existi in neant, sa nu stii nimic despre tine insuti. A fost acum cativa ani un sondaj legat de literatura, dar sunt convinsa ca daca ar fi fost despre istorie ar fi fost la fel de catastrofal. Ministerul Culturii a facut un sondaj, intreband nume de scriitori, cine ii cunoaste. De exemplu: “Mihai Eminescu, stiti cine e?” Ei bine, 17% au stiut cine este Mihai Eminescu, 16% au stiut cine e Caragiale si 14 % Creanga. Este ceva de o gravitate extrema, nu tine de cultura, tine de definitia ca fiinta umana. Acelasi lucru s-ar fi intamplat cu Stefan cel Mare, nu mai vorbesc de Alexandru cel Bun, Cantemir. E clar ca nimeni nu mai stie cine sunt acestia. Si nimeni nu mai stie cine este el insusi.

                                                      Atunci, o calatorie era un miracol absolut

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Cand ati inceput sa lucrati pe computer?

Ana Blandiana: Cred ca in 2003. A fost nostim, pentru ca tot amanam sa invat, desi aveam tot felul de prieteni informaticieni care imi explicau. Numai ca ei nu realizau in ce masura eu nu stiu alfabetul. In cele din urma, trebuia sa mergem in Italia, la Bogliasco. Este un castel, langa Genova, unde sunt invitati scriitori, sa stea sa scrie. Stiam ca vom fi acolo in toamna si, inca din primavara, mi-au scris adresa de mail pentru perioada cand voi sta acolo, fiind vorba de doua luni. M-a apucat o spaima… Cum sa le raspund? Adresa cuprindea numele meu. Si am invatat de la un copil de clasa a IV-a. A fost extraordinar de simplu, pentru ca m-a invatat ceea ce stia el, adica lucruri foarte simple, alfabetul. Dupa care am invatat singura. Atunci am descoperit ca, atunci cand intri intr-un domeniu complet necunoscut, trebuie sa inveti de la unul care stie putin, nu de la unul care stie mult.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Dar de scris, cum scrieti? Scrieti pe computer?

Ana Blandiana: Articole sau interviuri se intampla sa scriu direct, dar literatura, Doamne fereste, nici la masina de scris n-am scris niciodata. In general am un fel de… antipatie poate e prea mult spus, un fel de retinere fata de tot ce e mecanic. Aman cat pot sa treaca un text de la stadiul de manuscris, care este intotdeauna foarte complicat, pe care il iubesc ca pe un copil, la stadiul de pagina care arata bine, scrisa la masina de scris, sau la computer. Nu mai vorbesc despre cand devine carte. Extrem de rar, si numai dupa ani de zile, se intampla sa-mi citesc cartile. Pentru ca sunt facute de masini, nu mai sunt ale mele.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Ati spus undeva ca scrieti greu… Ce inseamna a scrie greu si a scrie usor pentru un scriitor? Cum se evalueaza?

Ana Blandiana: In primul rand, nu discutam de poezii. Despre poezii nu pot sa spun ca scriu nici greu, nici usor. Tot ce pot sa spun este ca vin… Nu sunt sigura ca numai eu sunt autorul, adica senzatia e ca “mi se spun”. Eu pot sa ma ocup cu altceva, sa fiu intr-o sedinta, sa fiu intr-un avion, si imi vin in minte doua, trei versuri absolut fara nicio legatura cu momentul pe care il traiesc. Munca mea de scriitor este sa fiu in stare sa termin acest inceput, la nivelul la care a venit. Cand spun ca scriu greu ma refer la faptul ca, de exemplu, n-as putea fi ziarist, sa scriu zeci de pagini pe zi. Pentru mine, orice pagina scrisa este o pagina in care fiecare virgula trebuie gandita. Dar ma gandesc ce ar fi daca as scrie usor, pentru ca am ajuns la vreo 40 de carti, asa, scriind greu. Stilul e ceva foarte important pentru mine, este chiar eu insami.

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Mai calatoriti si acum cu pasiune? Mai scrieti despre calatoriile pe care le faceti?

Ana Blandiana:  E o foarte mare deosebire intre calatoriile de dinainte de ’89 si cele de acum, in sensul ca, atunci, am scris enorm. Atunci, o calatorie era un miracol absolut. Miracolul era ca ai primit viza, miracolul era ca plecai cu 10 dolari. Cea mai extraordinara dintre calatoriile noastre a fost cand am plecat in Italia, fiind eu invitata in Germania, la Bayreuth, unde este festivalul Wagner, si, in anul respectiv, a fost si un prefestival de poezie, pentru ca Wagner era si scriitor. Intamplator, sotul meu era la un congres in Iugoslavia, in acelasi timp. Oricarui om care pleca la un congres i se schimbau 10 dolari. Imi amintesc ca am fost prima oara in strainatate, in Finlanda, in í66, la un festival de poezie, impreuna cu Stefan Banulescu. Trebuia sa ni se schimbe la fiecare cate 10 dolari, dar cum aprobarea a venit in ultima clipa, nu a mai fost timp, deci noi am plecat absolut fara niciun ban. Trebuia sa schimbam avionul la Amsterdam si, la Amsterdam, ne-am auzit strigate numele la un moment dat. Ne-au spus ca avionul nostru nu mai circula, compania respectiva era in greva. A trebuit sa decidem daca ne intoarcem la Bucuresti sau daca asteptam sa ne ia o alta companie. Invitatia o aveam cu vreo trei sferturi de an inainte, si de atunci tot stateam cu emotii. Ideea de a ne intoarce dupa trei ore era exclusa. Am spus amandoi, in cor: “Asteptam!” Am asteptat vreo 10-12 ore, fara apa, fara mancare.

Am ajuns noaptea, pe la 2-3, nu ne mai astepta nimeni. In avion am facut cunostinta cu un scriitor francez, Le Clezio (a luat anul trecut premiul Nobel), care mergea la acelasi festival. Si abia cand am coborat, am realizat ca trebuie sa ne urcam intr-un autobuz, la care trebuie sa platim bilet ca sa ajungem in oras. Fara sa vorbim intre noi, mi s-au intalnit ochii cu domnul Banulescu… Si eu m-am suit in autobuz ca o doamna, si am trecut pe langa cel care dadea bilete, Banulescu, dupa mine, a dus mana la piept, sa scoata banii pe care nu-i avea, iar francezul a spus “Laissez!”… Am avut cosmaruri luni de zile dupa aceea. Ce ar fi fost daca nu spunea?!!

Marea Dragoste / Revistatango.ro: Dar spuneti ca, totusi, cea mai extraordinara a fost calatoria din Italia…

Ana Blandiana:  Da, cea mai grozava calatorie a fost cand ne-am intalnit la Roma, sotul meu venind cu 66 de kilograme de mancare. Pe vremea aceea, erau bilete valabile doua luni, pe tren, la clasa a doua, si puteai sa te sui si sa cobori oricand voiai pe rutele respective, pe parcursul celor doua luni. Visul nostru era sa vedem Italia. Eu stiam ca voi primi 500 de marci pentru lectura, plus cei 10 dolari. Doream sa stam cat aveam viza. Aveam salam de Sibiu, cacao amestecata cu lapte praf si zahar, ness, branza topita, pesmeti, stafide, tot ce se putea inghesui intr-un geamantan, cu care el s-a carat toata Iugoslavia. Ne-am intalnit la Roma, unde am impartit mancarea in trei: o parte am tinut-o la Roma, o parte am trimis-o la Venetia, la “posta ferma”, si o parte la Palermo. In felul asta, am vazut Italia. In felul asta, am scris. Jumatate din ce am scris este despre Italia.

Calatoriile noastre sunt acestea, plus America, unde sotul meu a scris cartea despre America Ogarului Cenusiu. Eu nu am scris decat destul de putin, pentru ca mi-am pierdut caietul de note. Intr-un astfel de autobuz. Pentru ca eram foarte saraci, iar bursa fusese aproape injumatatita de intarzierea vizei, calculam totul, pana la ultimul cent, calatoream noaptea ca sa scutim hotelul. Am facut turul Americii cu autobuzul, acesta fiind eroul principal al cartii sotului meu. Seara, am scris jurnalul pe ziua respectiva, dar mi-a fost lene sa bag caietul in geanta, asa ca doar am ridicat mana si l-am asezat sus, in compartimentul de bagaje, dupa care am adormit. Si dimineata, cand am ajuns la Los Angeles, dupa ce am coborat din autobuz, am constatat ca nu il mai am. Am pierdut mai mult de o zi cautandu-l. M-a impresionat faptul ca americanii spuneau: “Dar ce valoare materiala avea?” “Niciuna, era doar un caiet!”, spuneam eu, nu avea coperte de piele, macar, iar ei imi explicau ca inseamna ca n-a fost pastrat, ca l-au aruncat.

Atunci am scris enorm, pentru ca fiecare lucru era o descoperire, pentru ca fiecare lucru era ca un miracol ca ajunsesem sa-l vedem. Una dintre cartile mele de calatorie se numeste Cea mai frumoasa dintre lumile posibile, sensul fiind acesta. Lumea pe care o vazusem era mai frumoasa decat adevarata lume. Pentru ca o vedeam ca pe un miracol. Acum merg tot timpul, sunt invitata, dar niciodata nu am timp sa stau decat cateva ore dupa terminarea programului. Am emotii, pentru ca, fie am conferinte, fie raspund la interviuri, este o lume pe care nu o mai vad, practic. Atunci am descoperit-o, in timp ce acum lumea ma descopera pe mine. Atunci era extraordinar de placut sa vezi totul fara sa se uite nimeni la tine, in timp ce acum lumea se uita la mine, si eu nu mai vad nimic.

Interviu realizat in martie 2009