fbpx

Paștele Alb

de

“Cimitirul e ca o gara la care cei ramasi singuri se intorc neintrerupt ca sa
mai vada o data linia de-a lungul careia cei plecati s-au departat”
(Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire)

… Sunt o domnisoara Cucu a Acestor Gari, Doamna. De vina este raiul in care am copilarit si care se intindea atemporal, insorit si pustiu, de la Poarta Cimitirului, incolo. Inauntru. Pana la o rapa de care ma apropiam cu frica fricilor, Sorbul Pamantului, nu altceva. Acolo se sfarsea taramul lor. Nicaieri, niciodata nu am simtit mai intens frumusetea lumii. Aripile ocrotirii ei. Ingerii. Raiul pe pamant. Era un cimitir in care fericitilor adormiti le iesea fericirea prin pietrele crucilor sarace, prin florile crescute pe morminte, ca aburul cremei Nivea dintr-un trup alb intins la soare. Stateau cu totii ca intr-o gradina de vara, ca intr-un amfiteatru, si se ocupau cu contemplarea rasariturilor si apusurilor de soare peste Dunarea inrosita mitic de tipatul ritmic al locomotivelor ajunse la Pod. Acelasi din nuvele lui Eliade, ma poti crede pe cuvant.

Trebuie sa ma intorc candva, de Pastele Blajinilor, Acolo. Doar nu-i un capat de tara. E un capat de lume. A mea. Tanjesc sa iau odata trenul din gara aceea. Din pura simetrie, nu de altceva…

Se insala oamenii cand cred ca intra in cimitire pentru mortii lor si varsa flacari de durere si singuratate, pe ochi si pe gura, ca balaurii Judecatilor de Apoi. Intra pentru ei insisi. Si altfel le-ar fi portul daca ar sti ca, pitita printre babute cu maini tremuratoare si tiganusi ce se tin ca scaiul de “tanti, tanti, tanti” sau de “nenea, nenea, nenea”, tragandu-i de pachetel, chiar acolo, ascunsa de ochii celor indurerati si grabiti, ii pandeste Fericirea.

Povestea spune ca Blajinii sunt fiinte fara de pacat, care se trag chiar din stirpea lui Set. Locuiesc la marginile lumii, in Ostroave Albe, plamadite chiar in albia Apei Sambetei. Aici, parerile sunt impartite, ca la praznicul oricarui mit: unii spun ca ar trai sub pamant, prinsi acolo cam de la Facerea Lumii. Personal, cum am crezut intotdeauna ca pamantul e intins ca un cearceaf, imi place sa-i asez la unul dintre capetele lui, tinand strasnic de el, prin rugaciuni. Caci ei sunt Mult mai buni ca noi. Se cade sa le multumim macar o data pe An, invitandu-i la praznicul Pastelui, de aceea le trimitem Vestea Invierii Domnului, in blide de lemn, cu coji de oua rosii, firimituri de cozonac si lumanarele. Se scurge Semnul de la noi vreme de o saptamana, pe Apa sacra a Sambetei, pana cand ajunge la ei. Il vad si se Bucura, dand Slava lui Dumnezeu, ca niste buni crestini pravoslavnici ce sunt. Rasufla linistiti, probabil, stiind sigur ca vecinii lor, de la celalalt capat al cearceafului, inca mai exista, inca mai sunt. Ca orice cuviosi, ei au darul clarviziunii si stiu deja cam cat timp vor mai primi de la noi Carte de instiintare. Se tem de clipa in care nu coji rosii de oua, ci neamuri intregi le vor trece pe dinainte, plutind pe Apa Sambetei, catre Iad. Dar sa nu anticipam dinainte, vorba înteleptului…

Numele nu li se trage de la Ram, ci de la Tarigrad, din “blažen” care inseamna “fericit”. Nu stiu de ce, sa ma ierte Blajinii, dar par un pic cam prostuti. Ce-am auzit despre felul in care traiesc, ca intr-o Comuna, femeile cu femeile si barbatii cu barbatii, toti imbracati in alb (de la metafora cearceafului, li se trage), intalnindu-se un numar fix de zile pe an in scopuri impure, justificate cam subtirel, nu-mi place deloc. Culmea stupizeniei mi se pare zvonul conform caruia copiii ar fi crescuti de femei pana cand se pot hrani singuri si merg in picioare, iar apoi, baieteii ar fi luati de tati si despartiti de mamele lor pentru totdeauna. Brr! Miroase mai degraba a Trib si a Secta, decat a Eden. Imi vin multe intrebari in cap, de pilda, ei tot se nasc si se nasc, chiar in conditiile acestea vitrege de control al natalitatii, dar, de murit, nu mor, nu? Si-atunci, Ostroavele Albe nu se suprapopuleaza? Sau mor si ei, ca si noi, si la fel, ca intr-o oglinda, isi cinstesc adormitii, in prima luni de dupa Duminica Tomei? De fapt, ar fi prima luni de dupa prima luni de dupa Duminica Tomei, daca ar fi sa o luam logic! Hai sa iesim, Doamna, din hatisurile logicii si sa ne intoarcem la ceea ce cred eu cu adevarat ca se intampla.

Ii vad mai degraba ca pe stramosii nostri adormiti. Carora nici numele nu li se mai stie. Si cum trebuiau sa poarte unul, li s-a spus Blajini. Adica fericiti. Ei bine, iti amintesti unde sta Fericirea si balteste, ca un furtun culcat printre rasaduri? Acolo ma voi duce luni, Doamna. La Mama mea blajina, sa stau cu ea, sa ciocnim un ou, sa-mi spuna “Angi, fetita mea…” printr-un fluture alb. E un loc cu o acustica fenomenala, de teatru antic. Voi asculta cuminte, pe peron, cum intra o locomotiva in gara.

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.