fbpx

Marina Constantinescu: Nu aduci pe lume un copil pentru tine. Il aduci pentru el!

de

Este jurnalist de stirpe aleasa, filolog de marca, critic de teatru, om de onoare, femeie in toata splendoarea cuvintului, sotie a actorului Mircea Rusu, mama a unui baietel de 7 ani. Marina Constantinescu este, deopotriva, realizatoarea talentata si frumoasa care izbuteste, in fiecare saptamina, sa-si ademeneasca interlocutorii pina la confesiunea absoluta. In “Nocturnele” televiziunii nationale.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Niciodata nu am obtinut nimic fara travaliu

Marea Dragoste / Tango: Ce fel de copilarie ati avut?

MARINA CONSTANTINESCU: Cred ca am avut foarte mult noroc in viata. Nu mi-a fost niciodata usor, niciodata nu am obtinut nimic fara travaliu, niciodata n-am avut sentimentul ca mi se cuvine ceva. Desi parintii mei mi-au oferit totul… Am avut o copilarie speciala din toate punctele de vedere. Am fost cumva ferita de uritul lui Ceausescu… Si daca am invatat de la ei, pe linga multe altele, ceva esential, am invatat ca orice ai face pe pamint, este fundamental sa faci cu pasiune. Sa simti ca fara acea profesiune, fara acel om, nu se poate.

Marea Dragoste / Tango: In ce fel v-a schimbat destinul povestea de dragoste pe care ati trait-o in anii aceia, de dupa facultate, cu domnul Manolescu?

MARINA CONSTANTINESCU: Cred ca m-a marcat fundamental. Este relatia care m-a maturizat din toate punctele de vedere. Relatia care mi-a revelat eul. Da, este o poveste care a durat ani de zile si care a suportat trauma politicului. Am fost afectata foarte tare de daruirea acestui intelectual rar si de marca, daruire pina la disolutie, pina la abandonarea fiintei si a scrisului, care era fiinta lui, pina in ’96. S-a daruit nu doar societatii civile, ci si politicului. A coborit in cetate si a incercat din rasputeri sa schimbe in bine drumul Romaniei. Ce a primit?… Daca Cehia a preferat un Havel, Romania se pare ca-si amina intilnirea cu astfel de personalitati.

Marea Dragoste / Tango: Deci ati dus si dumneavoastra, intr-un fel, lupta asta, in anii aceia grei de dupa revolutie.

MARINA CONSTANTINESCU: Da, atunci am dus-o cu Liga Studentilor, cu mineriada a carei trauma nu se poate vindeca niciodata. Studentii, stiti, s-au alaturat Pietii mai tirziu. Daca stau sa ma gindesc, atunci s-au pus bazele societatii civile, a venit Grupul de Dialog Social, cu toti de la „22“, cu Liiceanu in balcon. Cu balconul a fost ceva foarte nostim. Noi aveam niste boxe la Universitate. Am zis, mai, daca am deschide balconul si am scoate boxele astea si am spune ce credem si noi, pentru ca, uite, suntem in mijlocul orasului, pozitie mai tare ca asta nu exista… Si atunci Marian Munteanu a zis da, dar cum facem, ca n-avem cheia de la balcon. Dar, daca fac rost de cheie, ducem boxele?, am spus eu. Si a ramas, cumva, in coada de peste. Si m-am dus – asta chiar ca n-am mai spus-o niciodata! – am vorbit cu femeia de serviciu, ne simpatiza foarte tare, si mi-a dat cheia. Cheia de la laborator, pentru ca era un laborator cu roci de zeci de ani, ale unui profesor de la geologie. El a si venit, cind a auzit ce am facut noi, dar l-am asigurat ca n-o sa se intimple nimic, si nici o piatra n-a fost doborita, decit cind au intrat minerii. Asa am deschis balconul Universitatii. A urmat una dintre cele mai frumoase victorii ale democratiei din Romania. Atunci, daca va aduceti aminte, noi sustineam punctul 8 de la Timisoara – legea lustratiei de azi – cei care au avut functii in aparatul comunist, au colaborat cu securitatea sa se dea deoparte. Va dati seama, daca atunci s-ar fi implinit lucrul asta, unde era Romania azi? Asta ceream noi: igienizare.

Marea Dragoste / Tango: Am facut un interviu cu Ion Iliescu, care a povestit din perspectiva dumnealui episodul cu Piata Universitatii. Avea prieteni in epoca aceea si unul dintre ei, vazind cita ura si rautate e acolo in Piata, si pentru ca era bolnav de inima, a murit…

MARINA CONSTANTINESCU: Pare fictiune ce-mi spuneti! Sa stiti ca prietenii mei si colegii mei de facultate, batuti in Piata Universitatii, nu si-au mai revenit psihic. Iar multi au murit din pricina batailor. Au murit nevinovati. E o trauma, pe care, eu, personal, nu pot s-o trec. Cind se apropie zilele acelea din an… Am avut un coleg de la engleza, chiar genial, abia l-am gasit la Spitalul 9, lovit, pentru ca loviturile erau, in general, numai in cap. Sau alti colegi de-ai mei, pe care nu i-am recunoscut la Urgenta: Mugur Vasiliu, de exemplu, de cinci ori m-a dus asistenta si mi-a zis: „dar dinsul este, uitati“! Nu il recunosteam. Era pur si simplu desfigurat. E trist, pentru ca, totusi, acolo era poate cel mai minunat exercitiu de democratie. Vorbesc atita timp cit in Piata au fost studentii si Societatea Civila. Si nu uitati ce figuri au fost acolo, la balcon.

Mie mi s-a parut cel mai important exercitiu de democratie care ne-a provocat sa ne descoperim in primul rind libertatea interioara si curajul de a exprima ce gindim. Dupa atitia ani de tacere, de cenzura, de autocenzura, sa poti sa spui ce gindesti, era chiar formidabil! Iar violenta cu care s-a actionat ramine o pata oribila, incredibila, care nu iese cu nici un detergent mirobolant de pe fata Romaniei. Niciodata n-o sa-mi iasa din urechi ecoul de pe Edgar Quinet, ecoul minerilor si al celor care au fost intrusi in miscarea asta. Minerii nu stiau citi suntem noi la Liga Studentilor. Nu stiau ei asta, de sub pamint. Nu stiau unde sta Ratiu, unde-i PNTCD-ul, habar n-aveau, ei au fost dirijati, directionati, condusi.

Marea Dragoste / Tango: Dumneavoastra erati acolo, la Universitate, cind au venit minerii?

MARINA CONSTANTINESCU: Eu tocmai plecasem, in dimineata aceea. Petre Roman a spus ca au fost gasite arme, si la Litere, si la Arhitectura. Atunci noi am facut greva, am inchis facultatea pina va veni cineva sa vada si sa dezminta. Si sa vada singele pe pereti si parul smuls. N-am sa uit intilnirea cu Petre Roman. Vedeti, niciodata nu se vorbeste de mineriada din ’90. De ce? Se spune de cea din ’91, mineriada care l-a debarcat pe el, pentru ca i s-a platit cu aceeasi moneda. Era imbracat intr-un costum de culoarea oului de rata, impecabil, si noi eram devastati. Am zis: „va rugam, coboriti sa vedeti ca nu sunt arme“! Si, in cele din urma a coborit. Era cu Mihai Sora, ministrul Invatamintului, linga el.

Ii curgeau lacrimi pe obraz lui Sora, intruna, era tulburat, si din ochi il implora sa coboare, si a spus: „cu o singura conditie cobor, daca ramineti aici, in hol“. De ce se temea? Sigur ca am ramas, ca voiam sa vada ce e acolo. Nici nu mai spun ce a comentat, la Arhitectura n-a mai mers, ploua usor, s-a urcat in masina, au tras usile si au plecat. Apoi, seara, a spus ca, intr-adevar, la Litere nu s-au gasit arme, dar ca la Arhitectura, da. Nu se poate trece peste acest episod cu usurinta, si trebuie vorbit pe sleau, deschis. Sa strigi „Moarte intelectualilor!“, „Moarte studentilor!“. Cea mai teribila forma de manipulare a fost mineriada asta. La care Televiziunea Romana a pus umarul din plin. Oamenii din tara habar n-aveau ce se-ntimpla. Toti credeau ce vedeau la televizor. Ca o mina de golani vor sa rastoarne puterea. Legionari, si cum ne-au mai facut, in toate felurile… Foarte trist. Foarte trist.

Uneori, cind ma scol dimineata, nu stiu unde sunt

Marea Dragoste / Tango: Dupa ce ati terminat facultatea, catre ce v-ati indreptat?

MARINA CONSTANTINESCU: Din facultate am colaborat la suplimentul „Litere, arte, idei“ al ziarului „Cotidianul“, scos de Dan C. Mihailescu si Tania Radu. Ei au facut atunci primul supliment literar din Romania. Munceau ca nebunii, Ratiu i-a sustinut intr-un gest formidabil… Acolo am debutat, cu mici interviuri… si cu mari interviuri, acolo am publicat un interviu foarte frumos cu Silviu Purcarete, altul cu Alexandru Darie… M-am dus spre teatru, pentru ca aveam un bagaj emotional si informational destul de solid si de sistematizat. A fost mai mult decit o pasiune a mea. M-a interesat ca fenomen al cetatii in care traiesc. Am vazut mari spectacole, dar eram mica si nu-mi aminteam decit flash-uri, sau o intoarcere a unui actor, sau o replica, un decor… Parintii mei au avut aceasta pasiune si au considerat ca, pe linga citit, trebuie imbogatita si dimensiunea vizuala a fiintei noastre. Vedeam tot ce se juca in Bucuresti. Am o colectie fantastica de caiete-program. In 1992 am devenit colaborator al „Romaniei Literare“, in ’93 m-am angajat redactor si de atunci am plecat in aceasta superba aventura a teatrului si nici nu stiu, in acesti ani, cam cit am stat eu pe-acasa. Uneori, cind ma scol dimineata, nu stiu unde sunt. Stiu cite zile si nopti am mers cu trenul…

Marea Dragoste / Tango: Dar in mod sigur faceti toate astea din pasiune si nu e un chin.

MARINA CONSTANTINESCU: Nu. Devine un chin, uneori, intr-o Romanie situata in plin haos. Ca sa ajung la Oradea, de pilda, sau la Arad, eu fac 12 sau 14 ore cu trenul de noapte. Va dati seama ca de mult as fi ajuns la New York. Fara discutie. Nu pot sa iau avionul, pentru ca de multe ori eu merg pe banii mei sau ai revistei. Avionul costa cit de aici la Praga. Deci, ca sa ajung intr-o ora, cum e civilizat, caci suntem in secolul 21, la Oradea sau la Arad, nu pot, pentru ca nu am bani, si nici „Romania Literara“ nu are bani sa plateasca 300 de euro. E absurda suma! Si atunci, ma sui in trenul de noapte. Este o aventura peste aventura. Este ba prea frig, sau ba prea cald, vara te sufoci, esti la sauna, 12 ore… E halucinant, daca eu as avea timp sa scriu ce se intimpla, si ce mi se intimpla mie in drumurile astea, pentru teatrul romanesc, prin tara, prin aceste Romanii, as fi un om fericit!

Marea Dragoste / Tango: Si de ce nu puteti sa scrieti?

MARINA CONSTANTINESCU: N-am timp. Dar, la un moment dat, o sa ma retrag eu din toate si o sa scriu. Pentru ca asta e ce-mi place cel mai mult. Din pacate nu poti sa traiesti din scris. Trebuie sa alergi in sapte parti ca sa poti sa traiesti decent, asta-i adevarul. Adica, daca esti Cartarescu, poti sa traiesti din scris, cind ai un tiraj exemplar, de o suta de mii de volume la „De ce iubesc femeile“, de pilda. Sigur, nu la „Orbitor“… Dar ce conteaza? Insa, in general nu poti sa traiesti din scris. Inainte de ’89, scriitorii traiau din scris. Scriitorii mari. La o carte cistigau cit o Dacie. Astazi e o lume in care esti haituit de dimineata pina dimineata, continuu, non stop. Si, in ce-ti consumi viata? In a achita chitante: gazele, lumina, gradinita, pianul, o limba straina… restul devine secundar. Si te gindesti: Doamne, am o singura viata, mi-ai dat una, nu sapte, ca sa zic, asta o traiesc acum, ca sa platesc chitante, dar lasa ca mai vin sase! Am inteles ca e o arta sa inveti cum sa traiesti. Ca de trait traim toti. Dar arta e sa inveti cum sa te salvezi din derizoriu si din societatea de consum. Eu mi-am creat aceasta lume a mea cu mari eforturi, si m-a costat enorm, dar traiesc confortabil in micul meu univers, cu oamenii, putini, pe care-i iubesc, pe care-i respect, cu florile mele, cu cartile mele.

Marea Dragoste / Tango: Cum v-ati cunoscut sotul?

MARINA CONSTANTINESCU: Il cunosteam din anii ’90, de cind a intrat in trupa Teatrului National, de cind a jucat Iason in „Trilogia Antica“, si in toate spectacolele puse de Andrei Serban. Era o figura noua pentru mine atunci, nu-l stiam. Fusese repartizat ca sef de promotie la Piatra Neamt, iar eu la Piatra Neamt nu ajunsesem pina in ’89. Dupa aceea a lucrat „Ghetto-ul“ cu Victor Ioan Fruza, un rol care a trecut, ca multe alte creatii in Romania, neremarcat, un rol senzational. Pe urma, stiu ca am ramas chiar pe ginduri, cind l-am vazut in „Pelicanul“, pus chiar de Catalina Buzoianu, in ’94, cred, in teatrul de proiecte al Valeriei Seciu, „Levantul“, care-si avea sediul la Sala Dalles, intr-un spatiu creat de Lia Mantoc. Senzational, acest spectacol era de-o modernitate si de o forta si rolul lui, un rol secundar, devenea un rol principal, gratie si Catalinei Buzoianu, desigur. Si intilnirea lui cu Valeria Seciu era pregnanta…. De cunoscut personal, ne-am cunoscut la Timisoara, cind el repeta Amadeus cu Victor Ioan Frunza la Teatrul National din Timisoara, iar eu predam un curs despre critica de teatru. In… ’97?… Ne-am casatorit in ’98.

Marea Dragoste / Tango: A, deci nu la multa vreme dupa ce v-ati cunoscut?

MARINA CONSTANTINESCU: La mai bine de un an. Iar in timpul acestor ani am invatat ce-nseamna familie, ce-nseamna sa existi impreuna cu cineva, sa faci micile compromisuri ca sa poti sa rezisti impreuna. Eu am mari conflicte cu mine insami. Mari. Nu stiu eu cine sunt. Dar cel de linga mine? Si atunci mi-am nuantat, cumva, discursul, care era cam dur si cam transant. Am incercat sa nu mai spun imediat ce gindesc, sa numar pina la trei, pina la zece, pina la o suta, daca este nevoie, si am incercat sa inteleg ca nu contez numai eu pe lume, ca existenta in doi sau in trei, este intr-adevar un dar, un miracol. Atunci m-am convins ca trebuie sa pun umarul ca acest miracol sa existe si sa reziste. Pentru ca, uitati-va in jur, nu se mai pretuieste nici familia, nici actul asta al casatoriei. Nici eu nu-l pretuiesc pe cel de la Sfat, dar casatoria in fata lui Dumnezeu… numai daca asculti slujba te incarca, te responsabilizeaza. Nu juri numai in fata pamintenilor, iti iei un angajament in fata lui Dumnezeu. Asta mi-a mai temperat pornirile.

Decisiva a fost intilnirea mea cu Iosif Sava

Marea Dragoste / Marea Dragoste / Tango: Ati stiut la ce va inhamati atunci cind ati spus Da?

MARINA CONSTANTINESCU: Nu, nu! Am invatat, insa. Eu ii datorez lui Mircea chiar familia noastra. Insistenta si tenacitatea cu care a luptat pentru familie, pentru casa, pentru care a muncit enorm, si existenta lui Luca, suta la suta. Asta simt ca ii datorez si cred ca a contat foarte mult acest lucru in pastrarea relatiei noastre adevarate, pentru ca furii si revolte avem cu totii, dar m-a facut sa trec mai usor peste neintelegeri. Suntem amindoi patimasi, amindoi implicati in aceeasi meserie. Eu am avut niste probleme grave de sanatate si aparitia unui copil era trecuta la domeniul uitarii. Mircea a spus „nu se poate, trebuie sa luptam“. Doctorul a spus „bine, incercam, dar nu va promit reusita, insa merita sa incercam“. Si a meritat! De la aparitia lui Luca, toata viata noastra s-a ordonat, s-a strins in jurul lui. Asta nu inseamna – ca aici se greseste foarte mult – ca el ne-a anulat noua existentele! Nu aduci pe lume un copil pentru tine. Il aduci pentru el! El este o noua fiinta, nu trebuie sa spui: „a, am facut un copil, o sa-mi dea si mie un pahar cu apa la batrinete, o sa-mi deschida usa, o sa-mi spuna saru’mina, mama“. Nu! Si aici este, intr-adevar, miracolul: sa-l vezi cum creste sub ochii tai, cum ii imprimi lucrurile in care crezi, valorile, sa-l vezi cum discuta, cum se implica, cum creste.

Era mic, statea in carucior si se uita spre cer. Am descoperit cerul prin ochii lui. Ma uitam la el si ma gindeam „ce-o vedea, Doamne, el, pe cerul asta?“. Ei, am inceput, altfel, sa-mi dau seama ca se vede ceva pe acel cer. Mai e si Luna, pe care o iubim foarte mult noi doi. Cind avea un an si statea in picioare, nu vorbea inca, mi-a aratat luna si mi-a cerut sa i-o dau. I-am spus ca nu ajung, ca-i foarte departe. Mi-a aratat sa ma sui pe gard, ca sunt mai aproape de luna si s-o iau. „Dar luna este a tuturor, nu putem s-o avem numai noi, aici.“ Atunci, colega mea de la „Romania Literara“ extraordinara poeta Constanta Buzea, m-a invatat sa iau o minge galbena si sa-i spun ca-i puiul lunii. Asa i-am adus puiul lunii. Cu care el a crescut. Aceasta atractie fata de luna a ramas foarte puternica. Constanta Buzea a fost omul din „Romania Literara“, care mi-a spus asa, in prima zi de lucru la redactie: „daca un singur om va citi cu adevarat ce scrii tu, sa stii ca merita sa faci aceasta meserie“. Cind mi-e mai greu, cind nu dorm, mi-aduc aminte asta. Si pot sa o iau de la capat.

Marea Dragoste / Tango: Cum a inceput povestea cu televiziunea care v-a adus in casele si-n sufletele mai multor oameni decit ati reusit in toti anii de dinainte?

MARINA CONSTANTINESCU: In 1991, un om de prestigiu din Televiziunea Romana, de o modestie incredibila, de-o cultura incredibila, si de-un profesionalism remarcabil, Mihaela Macovei, m-a invitat sa colaborez la emisiunea „Limba noastra“. Colaboram cu explicatii de limba, mai academice. La un moment dat, observind la mine un spirit ludic destul de pronuntat, pe care nu-l devoalez usor, a spus „hai sa scriem niste mici scenarii si sa facem mici filmulete“. L-a invitat pe Marian Rilea si-am facut amindoi mici filmulete. Ieseam pe strada amindoi la patinoar, patinam si intrebam: „cum se spune corect, complement sau compliment, traversam sau tranversam?“ sau se spune „fata de acest subiect sau vizavi de acest subiect?“. Discutam despre problemele serioase de limba, pentru ca limba este mereu dinamica, este in evolutie. Sau involutie?

Marea Dragoste / Tango: Mai degraba in involutie…

MARINA CONSTANTINESCU: Asa am debutat eu la televiziune, cu aceste filmulete. Decisiva a fost intilnirea mea cu Iosif Sava. Mai intii, inainte de 1989, ca studenta, cind faceam practica la radio, iar el isi facea zilnic emisiunea. Am stat cu dinsul mult de vorba atunci. M-a condus in fonoteca radioului, intr-un univers sonor pe care nici nu vi-l puteti imagina, cu inregistrari de vis. Si poposeam acolo ore in sir. Dupa aceea, imediat dupa ’89, cumva ne-am indepartat, poate politic. Prin ’97, m-a invitat la televiziune, la o emisiune, printre ultimele ale domniei sale in institutia pe care a adorat-o si pe care a respectat-o, in acelasi timp. Era o emisiune dezbatere in jurul spectacolului „1794“ al lui Alexandru Darie de la Bulandra, despre Revolutia franceza, Revolutia romana si asa mai departe… Atunci a fost intre noi o priza foarte puternica. Ne-am reconciliat, daca se poate spune asa. Un mare profesionist, un spirit, un om remarcabil. Ii simt acut lipsa. A suferit enorm ca a plecat din Televiziunea Romana. Era in forma, puternic, era un model. Chiar daca nu toti au fost si sunt constienti de asta.

Marea Dragoste / Tango: Dar televiziunea nationala l-a scos la pensie…

MARINA CONSTANTINESCU: Asta l-a darimat psihic. Mereu imi spunea ca o emisiune de cultura trebuie facuta la Televiziunea Romana. Pentru ca Televiziunea Romana are resurse, are har. O televiziune comerciala poate oricind sa spuna „gata, nu mai am nevoie sau nu e rating, sau s-a terminat proiectul“, pe cind televiziunea publica are datoria de a face lucrul acesta. Si ajunge peste tot. Am avut un soc mare cind am aflat ca a murit. Mi-a lasat ceva, insa: puterea de a lupta si de a crede in ceea ce fac. Si mi-a lasat-o pe sotia lui, pe doamna Marghitt Dascalu Sava cu care eu, dupa plecarea domnului Sava, am continuat o relatie speciala. Discreta. Dinsa pleaca multe luni la fiul din America. Vorbim la telefon, pe mail, intotdeauna imi vede emisiunile, ma suna si-mi spune foarte sincer, la fiecare emisiune, ce e bine, ce nu e bine, ce i-a placut, ce nu i-a placut. E tot mai greu sa rezisti asediului mitocaniei si mirlaniei

Marea Dragoste / Marea Dragoste / Tango: Pe de alta parte, in tara noastra, recunoastere si celebritate primesc cei care-si traiesc viata in vazul lumii.

MARINA CONSTANTINESCU: Stiti cit e de dureros? La „Nocturne“ invit oameni si foarte cunoscuti, dar invit oameni de o valoare extraordinara, europeana si nu numai, necunoscuti in tara lor. De exemplu, compozitoarea de muzica contemporana Doina Rotaru, care are si o fata remarcabila, Diana Rotaru- pe care am premiat-o anul trecut cu juriul de la Prometheus. Eu am aflat in Japonia de Doina Rotaru, unde aproape i se punea covor rosu la aterizare, la Tokio. Este si o profesoara remarcabila la Conservator, pe care nimeni n-o cunoaste. Nici pe strada ei, nici pe alte strazi din Bucuresti. Decit pe cea a Conservatorului. Si altii, care sunt contextual, pentru o scurta durata in vazul si-n blitzul camerelor si televiziunilor, fara opera si care vor fi inghititi de uitare curind, sucesc mintile oamenilor. Dar de ce nu putem sa facem ceva cu totii ca oamenii sa fie cu mintile sucite bine, de valorile pe care le avem?

Marea Dragoste / Tango:  Se spune ca o televiziune traieste din rating si din publicitate…

MARINA CONSTANTINESCU: Sa se inghete o zi, o saptamina, un an, n-o sa moara nimeni, si sa fie concurenta pe emisiuni consistente. Si emisiunile de divertisment pot fi consistente. Uitati-va la italieni, care sunt maestri. La noi se inventeaza in vulgaritate, in agresivitatea vulgaritatii. Atit! Limba e calcata in picioare ca la sirba. Se spune ca asa e peste tot in lume. In tarile acelea este totusi un sistem care tine in echilibru societatea, n-o lasa sa se duca foarte la vale. Intr-o tara in care se fura subiecte la bacalaureat de atitia ani, in care un ministru foloseste politia politica nu in scopurile pentru care institutia aia functioneaza, ci in scopul de a plati polite, este tot mai greu sa gasesti repere si sa le fixezi. In tara asta se fura ca in codru si niste neica nimeni ajung in tot felul de topuri si sunt plimbati ca sfintele moaste de la o televiziune la alta. In tara asta eu fac 240 de kilometri in opt ore, Bucuresti – Neptun, cu trenul. La Tokio coboram dupa opt ore linistita. Te urci la opt in tren si ajungi la patru. E tot mai greu sa rezisti asediului mitocaniei si mirlaniei.

Calatoresc mult prin tara si stau de vorba cu oamenii. Fetele astea de liceu, daca le intrebi ce vor sa se faca, raspund toate: „top model, manechin, Claudia Schiffer“. Claudia Schiffer este deja o meserie. Nu-i auzi spunind as vrea sa ma fac filosof, doctor, macar, cum era pe vremea noastra. Cum sa cistigi bani repede, asta-i intereseaza. Studentii de la Actorie, sunt si foarte multi, sunt fericiti daca fac reclame sau telenovele. Cum sa-ti mai vina cu umilinta si smerenie pe scena cind tu il platesti cu un salariu de mizerie? Si el sa stea sa-ti rineasca scena cum au rinit-o generatii de mari actori, cind el stie ca in timpul ala ar cistiga sute de euro? Si devin vedete, se uita la profesorii lor si se intreaba: „amaritii astia din ce-or trai?!“, si s-a dus incolo si teatru si tot. Dar asta e, daca citesti publicistica lui Eminescu, memoriile lui Rebreanu sau ale lui Camil Petrescu, vezi ca aceleasi probleme care ne framinta pe noi astazi, dar aceleasi probleme, le aveau si ei atunci, in timpuri pe care noi le evocam ca modele de societate mult mai echilibrata.

Marea Dragoste / Tango: Sunteti, totusi, legati definitiv de tara asta, si dumneavoastra si sotul dumneavoastra, pentru ca lucrati cu limba romana si in limba romana.

MARINA CONSTANTINESCU: Da, din pacate. El a jucat foarte mult si in franceza si in engleza. Eu n-am scris decit in limba romana, recunosc, si am facut emisiuni de radio si televiziune tot in limba romana. Ca filolog si ca scriitor sunt tributara si atasata de aceasta limba. E tirziu s-o parasesc la patruzeci de ani. In 2004, de teama ca vor iesi la putere cei pe care eu ii consider responsabili moral de esecul acestei tari, am vorbit cu fratele meu, plecat de zece ani in Canada, am luat legatura cu avocatul cu care a colaborat el atunci, si, intr-un fel, ne pregateam bagajele. Intr-o tristete imensa. Nu mai suportam. Era o presiune fantastica a unor oameni reveniti intr-un mod inexplicabil pentru mine, si spectaculos, in prim-plan. Ginditi-va numai la Teatrul National. Aia a fost o palma pe obrazul teatrului romanesc. Care nu se va recupera in multi ani de acum inainte. Histrionii, actorii sunt foarte usor de manipulat. Sunt vulnerabili, sunt sensibili, orgoliosi, nu toti au criterii si coloana. Daca vii si-i spui de cinci ori la rind unui mediocru „esti genial“, sigur ca te crede! Asa au fost propulsati actori de mina a treia pe care-i stim de pe vremea cind erau studenti.

V-am dat un mic exemplu din domeniul meu. Ciudat pentru anul 2000! Oameni din aceasta speta, comunisti, securisti, au fost in prim plan. Eu nu stiu cum PDSR-ul nu si-a scos la iveala niste oameni mai scuturati, macar fosti utecisti, nu oamenii anilor ’50-’60-’70. Pentru mine a fost o lovitura: ce s-a intimplat in intervalul acela mi s-a parut similar cu ce s-a intimplat in anii ’90. De ce a fost nevoie de aceste figuri? Au revenit directori de teatru de dinainte de’89, cu o dezinvoltura sideranta, care ne tineau lectii. Tot ca inainte de’89, n-aveai voie sa spui ce crezi, cum crezi, cenzura pe fata, gasti, premii jignitoare… Vorba lui Iures: „pai, cine imi da mie premiul asta?“ „Ministerul Culturii“ „Eu n-am primit premii pina acum de la institutii, mi le-au dat niste jurii, niste oameni de specialitate, cum, Casa Scinteii
Marea Dragoste / Marea Dragoste / Tango:  imi da mie premiu?!“. S-a crezut ca niste bani mai pot pleca coloana unor artisti. A unora, dar nu a tuturor. S-a plecat coloana unor alti artisti, care s-au dus si au luat zeci de milioane, au primit premiul pe virsta: „Citi ani ai? „60“. „Poftim saizeci de milioane.“ Toti il urau pe Beligan, a luat optzeci de milioane fiindca avea 80 de ani. Criteriu solid, dom’le!

Cind vi s-a spus prima data, si va amintiti ca vi s-a spus, ca sunteti frumoasa?

MARINA CONSTANTINESCU: Nu stiu. Mi-aduc aminte ca bunica mea, care era foarte severa, ma controla in liceu, i se parea ca imi fac sprincenele si ca ma rimelez. Niciodata n-am pus asa mare pret pe partea exterioara, am considerat ca trebuie sa cultivi frumusetea si sa o ingrijesti inauntrul tau. Pentru ca ea iese dinauntru si ce e in afara e oglindirea interiorului. El trebuie cultivat, el ramine sau nu viu, pe termen lung. Ce se vede in exterior e tributar trecerii anilor. De exemplu, Nina Cassian: nu poti sa spui ca este o femeie frumoasa. Cind Nina Cassian incepe sa vorbeasca e seducatoare, e sexi.

Marea Dragoste / Tango: Dar dumneavoastra chiar sunteti o femeie frumoasa.

MARINA CONSTANTINESCU: Eu cred ca o femeie frumoasa a fost Audrey Hepburn. Dar ea avea in interior un univers care a si sustinut-o. Eu cred ca o femeie frumoasa este Meryl Streep. Una din scriitoarele mele preferate pe urmele careia o sa ajung sigur pe lumea asta, este Karen Blixen. Iar cind Meryl Streep a jucat in „Out of Africa“, a studiat foarte mult personajul, aceasta scriitoare de o dimensiune extraordinara. Cred ca a insemnat pentru Meryl Streep un salt interior intilnirea cu rolul acesta si cu aceasta femeie care a plecat din Danemarca in Africa de Sud. In 1994 am fost la Paris, eram cu prietenul meu Alexandru Dabija, la o bursa. Mincam micul dejun impreuna la hotelul unde stateam eu. Intr-o zi, m-a invitat la etajul patru al unui mare magazin din centrul Parisului, unde se organizase o mare expozitie dedicata lui Blixen, cu manuscrise ale ei, cu haine si costume, cu mic mobilier din Africa de Sud. Mi s-a parut ca am ajuns si eu cumva in Africa de Sud, pe urmele ei.

Am suferit foarte mult din pricina acestui orgoliu

Marea Dragoste / Tango: Aveti timp, calatoriti, va faceti vacante, aveti obiceiuri legate de plecari?

MARINA CONSTANTINESCU: Da, este un obicei pe care mi l-au imprimat parintii. Am facut toti muntii cu rucsacul in spate. Fagaras, Apuseni, Retezat… Am invatat ce inseamna ascensiunea pentru a ajunge intr-un punct din care sa ai o perspectiva extraordinara. Tirziu am inteles initierea asta. Ascensiunea era si la propriu si la figurat. Ce inseamna in viata sa acumulezi, sa urci etape, ca dupa aia sa te opresti intr-un punct si sa zici: „frumos se vede de aici, de sus!“. Am batut tara asta in lung si-n lat. Am inteles ca voi iesi in afara ei abia dupa ce o s-o stiu foarte bine. Si asa a fost. Am jurnalele de cind eram copil, ne puneau sa scriem seara, morti de oboseala ce am inteles la Manastirea Arbore, ce ne-a impresionat la Dragomirna, in Delta.

Mergeam la Severin, la rudele din partea mamei, la Herculane. Acolo este o zona mistica, a fabulosului. Acolo am auzit, in curtea bunicii mele, povesti despre partizani, despre lupta din munti. Atunci am aflat si despre povestea tatalui meu, dosarul lui, tinichelele de coada, tot ce au pierdut la Oradea, la Craiova, la Bucuresti. Atunci am inteles ca proprietatea a existat in Romania si oamenii au tinut la proprietate, la casa, la un tablou, la o argintarie, la o bijuterie. Si multi nu si-au vindut niciodata sufletul. Tot timpul am trait cu program cum se spune, si asta incerc sa fac si eu pentru fiul meu. Ne programam concediile si incercam sa fie variate. Nu avem asa multi bani ca sa mergem numai la hoteluri de cinci stele, dar petrecem vacante de neuitat. Si asta-i meritul nostru ca reusim sa ni le facem asa, de neuitat.

Marea Dragoste /  Tango: Sunteti genul de om care spune ca o casnicie este pentru toata viata, nu?

MARINA CONSTANTINESCU: Sunt la a doua casnicie. Am fost casatorita prima oara in facultate, cu un doctor. Am fost multi ani impreuna cu un baiat mai mare decit mine cu doi ani, am crescut impreuna, el e un medic foarte talentat, si-a dorit asta foarte mult si-a reusit. Eram, probabil, doi pusti, care ne iubeam foarte tare, dar iubeam foarte tare si ceea ce urmam sa facem. Era si o concurenta intre noi, eu la filologie, el la medicina, invatam foarte mult amindoi. Ne-am casatorit si am crezut ca e pentru toata viata. N-a fost. Am trecut peste multe obstacole si greutati, impreuna am fost la revolutie si in Piata Universitatii, impreuna, umar la umar. In timp, mi-am dat seama cit de tare m-a afectat acest esec. Pentru ca e un esec. Astazi nu le mai pare oamenilor asa, nu se inteleg, s-au despartit, au divortat. Dar e un esec. M-a marcat. De aceea nici nu m-am mai maritat pina acum si nici n-am mai vrut sa ma marit, pentru ca daca am esuat chiar atunci cind am crezut si in rochie alba de mireasa…

Marea Dragoste / Tango: Dar de ce doi oameni care se iubesc nu ramin impreuna?

MARINA CONSTANTINESCU: Daca ati sti cit am cautat raspunsul la aceasta intrebare! Nu pot sa dau raspunsul absolut. Nu ramin poate din orgoliu. Eu am suferit foarte mult din pricina acestui orgoliu, am pierdut foarte mult. Cind iti ia Dumnezeu mintile si nu mai stii sa numeri pina la o suta. Cred ca ne-am grabit, habar n-am. Se intimplau atit de multe in jurul nostru, eram trasi in zeci de mii de parti, eu aveam aerul de revolutionara, de dimineata pina seara ba citeam, ba eram in Piata Universitatii, ba eram la liga. O casnicie nu se face asa. Dar asta afli tirziu. Ori iti da Dumnezeu harul sa intelegi lucrul asta din prima, ori te incearca. Poti sa nu intelegi niciodata.

Marea Dragoste / Tango: Se poate trai fara iubire in cuplu?

MARINA CONSTANTINESCU: In mod normal, fara iubire nu poti sa traiesti. Dar iubirea nu are o singura dimensiune. Este ceva foarte complex. Ca in teatru: e un cor din care protagonistii ies pe rind… Sunt momente in care sunt mai mari accentele pasionale, sunt momente in care sunt mai importante dialogurile pe meserie sau metafizica, perioade in care rutina iti maninca timpul. Sau visele. Proiectiile. Cred ca important este sa ai si rabdare. Noi nu prea mai avem rabdare nici cu noi, dar sa-l ascultam pe celalalt… Sunt femei sau barbati care-si iubesc sotul sau sotia neconditionat. Si, in numele acestei iubiri, cu al carei har, repet, te nasti, si in numele devotiunii, indura lucruri care sunt, din perspectiva altora, de neindurat. Dar lor nu li se pare ca este umilitor, ca-i injoseste, ca le scade numele, valoarea, fiinta.

Marea Dragoste /  Tango: Considerati ca aveti acest har al indurarii, al rabdarii?

MARINA CONSTANTINESCU: L-am descoperit. N-am crezut ca-l am. Mi-am asumat esecurile cu ceilalti doi barbati ai vietii mele, desi, initial, n-am vrut sa recunosc ca e si vina mea si a firii mele orgolioase. Mare parte din vina am avut eu, tocmai pentru ca n-am fost inteleapta. Nu sunt o feminista, eu cred ca femeia e femeie si barbatul e barbat, si ca fiecare trebuie sa-si vada de drumul lui si de semnele lui genetice. Ne completam. Stiti cum era inainte la tara, cum invatam noi la folclor, cum se imparte viata taranului: femeia are grija de interiorul casei, face ordine, prepara mincare, hraneste copiii, da de mincare animalelor din ograda, sta cu copiii de vorba, face lectii cu ei. Barbatul munceste in afara casei, cu finul, cu calul, cu oile, si aduce bani pentru familie. E si un raport de supusenie. Eu recunosc ca nu intotdeauna il astept pe sotul meu cu mincarea calda. Pentru ca nu am timpul asta. Dar daca nu ne potrivim la program, chiar daca eu am mincat, sa spunem, il astept si stau cu el la masa. Si el, la fel. Iar micul dejun este momentul in care ne stringem cu totii si mai povestim, ne organizam ziua. Totul se invata.

Marea Dragoste /  Tango: Dar e un ritual care s-a stricat, fiindca femeia iese si ea la cimp si cistiga bani…

MARINA CONSTANTINESCU: De aceea trebuie reechilibrate lucrurile. Cu intelepciune. Cred ca la inceputul unei relatii sau al unei casnicii trebuie impartite rolurile. Cum incepi asa o duci. Atributiile trebuie clarificate. Atunci fiecare este responsabilizat. E mai simplu. Altfel, e ca in Romania de azi: toti facem de toate, toti ne pricepem la toate, si pina la urma nimeni nu face nimic. Prefer specialistii. Am invatat un lucru din emisiunea mea. De obicei, eu eram cea invitata. Cind esti invitat, totul este la picioarele tale. Cind am inceput sa fac emisiunea, am uitat ca nu contez eu neaparat. Contez numai in masura in care il pun in valoare pe celalalt si il provoc, ca-n ora aia sa se arate altfel. Eu sunt omul care-l revela pe celalalt.

Cam asa este si intr-o relatie: nu intotdeauna contezi numai tu. Conteaza si celalalt.. Asta se invata greu. Sa nu te grabesti sa iei o decizie pe loc si sa o consideri definitiva. Oamenii se cearta din nimic, si spun gata, am divortat. Cum, de la o discutie? E foarte usor sa distrugi si foarte greu sa construiesti. Orice, si castele de nisip. Cu atit mai mult o casa, o familie, si s-o si intretii nobila si curata. Este foarte important, repet, cum traiesti si linga cine imbatrinesti. O relatie nu se termina niciodata. Mereu trebuie sa fii atent la celalalt. Sau macar sa te straduiesti. Sau macar sa-ti propui…

Interviu realizat in iunie 2006

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Însemnaţi foarte mult pentru mine. Vă mulţumesc.

    Elena mai 1, 2011 11:14 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.