Minciuna de sine – de Mihaela Burda

Minciuna s-a născut odată cu noi. Şi cînd spun „noi’’ mă refer la materia vie programată să supravieţuiască şi să se împerecheze.

Text de Mihaela Burda. Photo by Kristina Flour on Unsplash

Fluturii mint. Aţi văzut vreodată un fluture cu aripile irizate in verde? Strîns şi aşezat pe o frunză se poate deosebi cu greu. Şi a devenit astfel dintr-o dorinţă legitimă: aceea de a nu fi mîncat!

Există pe lume peste 25 000 de peşti – rezultatul a peste 400 de milioane de ani de evoluţie într-un mediu complex: apa. Şi peştii mint! Pisica de mare s-a subţiat atît de tare încît să se poată repede „deghiza” în nisip, alte specii au un cap desenat… pe coadă, astfel încît prădătorul să muşte de unde doare mai puţin.

Ariciul e un animal drăguţ, cu boţic ascuţit şi picioruşe mici – ca o înţeleaptă creaţie de plastelină a unui copil sensibil şi jucăuş. Cînd se simte în pericol, aşa cum ştitţi, se preface în cel mai odios ghem de ace.

Supravieţuirea e marea miză! Am traversat secole întregi de supravieţuire, pentru ca Darwin să vină să ne atragă atenţia că nu spupravieţuiesc nici cei mai frumoşi, nici cei mai puternici, nici cei mai deştepţi, ci… cei mai adaptabili.

Ok, veţi spune, dar minciuna de sine e cu totul altceva!

Natura e gata să vă contrazică.

Unul din fenomenele întîlnite la mamifere, deci şi la om, e pseudo-graviditatea. Femelele canide şi feline sînt cele mai bune candidate la falsa lactaţie. În ceea ce ne priveşte pe noi, astfel de cazuri sînt documentate încă din anul 300 înaintea erei noastre, cînd Hipocrate înregistrează nu mai puţin de 12 paciente cu aceste simptome. Persoane de sex feminin între 7 şi 79 de ani au prezentat asemenea simptome de-a lungul istoriei, vîrsta medie fiind de 33 de ani.

Cazul cel mai celebru este, poate, al Mariei Tudor, fiica lui Henric al VIII-lea, sora mai mare a Elizabetei I şi regină a Angliei între 1553 şi 1558. Istoria o ţine minte ca „Bloody Mary”, iar vocile care susţin că persecuţiile pe care le-a îndreptat împotriva anglicanilor şi protestanţilor se datorează neîmplinirilor sale de femeie sînt destul de numeroase. Avea 37 de ani cînd s-a căsătorit cu Filip al II-lea al Spaniei, care avea 25 şi declarase cît se poate de limpede că nu simte nici pic de atracţie fizică faţă de ea. De două ori regina şi-a imaginat graviditatea şi chiar a ţinut slujbe în cinstea evenimentului. Filip a plecat repede în Spania şi a rămas acolo.

Ne-a fost dat să minţim ca să putem supravieţui şi să ne auto-minţim ca să ne simţim bine! Cel puţin asta au susţinut cîţiva psihologi de renume, al căror experiment a constat în a ruga un grup de subiecţi să-şi povestească amintirile neplăcute la persoana a treia. Măsurătorile au evidenţiat o scădere dramatică a nivelului de stres.

Astfel, inventînd despre noi poveşti care ne pun într-o lumină favorabilă sau care ne situează, cumva, dincolo de medie, ajungem să avem o excelentă imagine de sine.

Am avut un coleg de liceu care lucra pentru C.I.A (şi mărturisise asta doar prietenilor „cu adevărat” apropiaţi), fugea de la şcoală în „misiune” şi aducea whisky la petreceri de la „ai lui” şi făcuse amor cu toate fetele „de mare clasă” din liceele capitalei. Într-o dimineaţă a întîrziat la cursuri pentru că i-a înmugurit bibioteca! Mitomanie – veţi zice. Iarăşi vine viaţa nemiloasă să vă contrazică: astăzi e director de relaţii publice…

Mitul

Cred că dacă ar fi să căutăm un arhetip al femeii mincinoase de sine ar trebui să ne gîndim la Medeea. Fiică de rege, îndrăgostită de un venetic la vînătoare de bogăţii (venise să caute… „Lîna de aur”) – deci şi de zestre! – cu numele de Iason, Medeea îşi trădează poporul şi tatăl, îşi ia fratele ostatic, îl taie şi îl aruncă în mare, îşi ucide copiii şi încă vreo cîţiva alţi indivizi. Mitul Medeei e foarte generos – ea poate fi nebuna din iubire, mama criminală, femeia oprimată, ucigaşa în serie; toate astea, însă, sînt posibile din momentul în care Medeea se minte pe sine, spunîndu-şi că Iason o iubeşte. Se minte crezînd că uciderea unui inamic îl va face pe Iason s-o iubească mai mult. Se minte spunîndu-şi că Iason nu va face din nou ceea ce a făcut cu ea – să ia mîna unei fete de rege, atunci cînd i se oferă. Greşeşte!

Poate că, de fapt, în minciuna de sine cel mai îngrozitor e faptul că odată ce ai început nu te mai poţi opri!

Avem un echivalent masculin în mitologia greacă? Narcis pare a fi un bun candidat, din moment ce psihologia clinică modernă – mai ales psihanaliza – asociază minciuna patologică, inclusiv minciuna de sine cu nevroza narcisiacă.

Basmul

Motanul Încălţat minte de îngheaţă apele! Mai rău decît atît – ameninţă, constrînge, ba chiar şi ucide – face tot ce e motăneşte posibil pentru binele stăpînului şi, desigur, al lui.

Baronul Munchausen chiar dă numele unui sindrom al bolnavilor mincinoşi, care îşi induc simptomele a diverse boli greu de diagnosticat numai pentru a atrage atenţia personalului medical.

Ce vreau să spun? Creştem cu modele mincinoase, de succes. Sîntem antrenaţi să ne auto-iluzionăm încă din fragedă coplilărie, mult înainte de a avea dezvoltate mecanismele de apărare.

Fetiţa care are astăzi 5 ani şi plînge de fericire cînd vede Frumoasa dansînd cu Bestia, creşte cu profunda convingere că, dacă dansezi cu el suficient de mult, broscoiul se va face Făt-Frumos. Mîine, cînd va avea 20 de ani, va vrea să fie Cindy Crawford, iar cînd va avea 35, pentru că – dintr-un motiv sau altul – nu a reuşit să se facă Mihaela Rădulescu, va lua o pungă de floricele şi o bere (două, trei) şi se va uita în cel mai bun caz la Bridget Jones – varianta comună sînt „Nevestele disperate” sau orice alt tip de telenovelă, care înlocuieşte viaţa cu succes.

Un renumit psihanalist spune că basmul care ni s-a spus cel mai des în copilărie, cel de care ne simţim cel mai legaţi, ne modelează destinul. Băiatul care se vede Făt-Frumosul din „Tinereţe fără bătrîneţe”, va alerga toată viaţa după iepuri pe cîmpii străine şi va avea viaţa plină de „zîne”, pentru a se întoarce, uneori, acasă la părinţi. Modelul cu care ne maturizăm poate fi depăşit – dar cu ce preţ?

Vă mai amintiţi formula energiei, conform lui Einstein? E = mc², unde „m” e masa (cîntăriţi-vă repede!), iar „c” viteza luminii (aproximativ) de 3 x 10 la puterea 8 metri pe secundă. Atîta energie aveţi Dumneavoastră! Măcar o parte din ea se poate concentra pentru a configura o realitate personală demnă de trăit, în loc să trăiască o poveste.

Amintiţi-vă de piesa lui Tennessee Williams „Un tramvai numit dorinţă” şi de filmul cu acelaşi nume, care îi are în rolurile principale pe Vivien Leigh şi Marlon Brando. Vivien interpretează, poate, cel mai complex şi mai vibrant personaj prins în laţurile minciunii de sine. Blanche DuBois, amintirea femeii frumoase care fusese, încearcă să ia viaţa de la capăt împreună cu sora ei. Istoriseşte o seamă de poveşti despre cum a pierdut averea şi cum a profesat prin oraşe îndepărtate. Faptul că fusese, de fapt, prostituată, izbucneşte în finalul tragic al filmului.

Specialiştii în „minciunologie” cred că viaţa în lumina reflectoarelor stimulează oamenii să (se) mintă. Ce vedetă în devenire ar spune că şi-a început cariera la cutare bar, dar nu ca prezentatoare, ci ca damă de companie?!

În ultima vreme America e foc şi pară împotriva Angelinei Jolie. Relaţia ei cu publicul s-a şubrezit de cînd Brad a renunţat la Jennifer Aniston pentru a fi cu ea. Asta a pus capac unui şir de fapte de maximă excentricitate, printre care sărutul franţuzesc cu fratele ei în faţa camerelor tv. Blogurile o acuză că vrea să vîndă o imagine falsă, a îngerului care adoptă copii defavorizaţi şi a femeii îndrăgostite de bărbatul ei, cînd, de fapt nu e decît o… închipuită. Forfota a început de cînd ea a declarat că face baie împreună cu Brad şi îşi mărturisesc toate secretele – „dezbracă-mă şi nu mă voi putea abţine să fiu sinceră!” i-a spus ea reporterului.

Să nu uităm că frumoasa Angelina, în timpul căsătoriei cu excentricul Billy Bob Thornton, declara că e prima şi ultima iubire din viaţa ei, purta la gît o sticluţă cu sîngele lui şi avea un tatuaj cu numele lui. Poate e o înclinaţie către a se imagina, urmare a copilăriei pe care şi-a petrecut-o visînd să fie cîndva ca înstrăinatul său tată, Jon Voight.

Şi dacă tot am vorbit de Jennifer, nici ea nu are un an simplu. Din aprilie, de cînd a luat premiul Vanguard din partea GLAAD (Gay & Lesbian Alliance Against Defamation) la Kodak Theatre în L.A. pentru rolul din “Dirt”, unde se sărută cu Courtey Cox, publicul şi-a adus aminte că o mai facuse înainte şi cu Wynona Ryder, desigur, tot în film. Supăraţi că nu le-a mărturisit operaţia făcută pentru a-şi îndrepta nasul, americanii o îndeamnă să recunoască faptul că după despărţirea de Brad şi-a descoperit alte… înclinaţii.

Şi dacă am văzut ce poate face povestea din noi, să aruncăm o privire şi creatorilor de poveste.

În întreaga literatură universală nu cred că există o operă cu mai mulţi eroi care se mint continuu, tenace, senini, în legătură cu marile teme ale existenţei decît la Cehov! Toate cele trei surori îşi spun mereu că vor ajunge la Moscova, unde, desigur, nu merg niciodată. Liubov Andreevna crede din toată inima că nu va pierde livada de vişini, cu toate că e complet ruinată. În „Pescăruşul”, expirata actriţă Arkadina se consideră încă vrednică de a fi iubită, iar Nina Zarecinaia crede că va deveni o mare actriţă şi va cîştiga astfel atenţia unui scriitoraş absolut scăpătat, Trigorin. Fiul cu tendinţe sinucigaşe al Arkadinei crede că gesturile lui patetice îl vor face cîndva demn de iubirea Ninei. Nimic din toate astea nu se întîmplă. Care era, de fapt, problema lui Cehov, care, mai în glumă, mai în serios, îşi recunoaşte înclinaţia către o anume dualitate a gîndului cînd declară că „Medicina este soţia mea legiuită; literatura e doar amanta!” ? Anton Pavlovici se minţea pe sine cu măestria cu care îşi scria textele. Medic absolut competent, Cehov are prima hemoptizie în 1884. Cu toate că simptomatologia e clară şi evolutivă, el nu acceptă să fie consultat de către un alt coleg decît 13 ani mai tîrziu! Boala îl doboară în 1904. Din cele 4500 de scrisori ale sale care s-au publicat, apare clar atitudinea „relaxată” a medicului faţă de boala care îl măcina încet şi sigur.

Personal, nu cred în teza potrivit căreia persoanele cu o imaginaţie mai bogată sînt mai înclinate să se auto-iluzioneze. Cred, pe de o parte, că e ghinionul celor care au fost de-a lungul istoriei „persoane publice” faptul că astăzi ilustrăm cu ei diverse teze. Pe de altă parte, minciuna de sine, ca şi – să spunem – tratamentele cosmetice sau maşinile luxoase, face parte din inventarul care trebuie făcut funcţional astfel încît să ne servească interesele, să ne faciliteze accesul în cercurile „care contează”, nu neapărat în sensul social al cuvîntului, ci în cel spiritual.

Ce nu facem pentru a ne simţi în fiecare zi tinere, frumoase, dorite?

Terry McMillan l-a întîlnit pe Jonathan Plummer în timpul unei vacanţe în Jamaica. El era un localnic sărac de 20 de ani. Ea – o scriitoare de notorietate mondială, cu un film deja produs la Hollywood, vînzări de mai multe milioane şi un cont bancar pe măsură; avea 43 de ani. S-au căsătorit şi… în 2005, după o relaţie de 10 ani, din care aproape şapte de căsătorie, nu mică i-a fost mirarea să afle că e… homosexual! Totul s-a sfărşit cu un mare scandal public în care ea a declarat că a fost minţită şi înşelată de un amărît de gay care nu voia de la căsătoria cu ea decît cetăţenia americană (pe care ea i-a oferit-o!), iar el a făcut-o homofobă şi hărţuitoare (şi a prezentat o scrisoare în care – negru pe alb – îl face „poponar”…). Sigur, la mijloc sînt întotdeauna banii… Tocmai din pricina asta în 2007 ea îl mai dă o dată în judecată, cerînd 40 de milioane de dolari despăgubire morală, pentru că „i-a distrus reputaţia” în cursul divorţului. La 53 de ani, scriitoarea n-ar fi recunoscut în ruptul capului că, de fapt, povestea şi imaginea de sine s-au avariat grav.

Istoria

„Minciuna stă cu regele la masă…/ Doar asta-i cam de multişor poveste:/ De când sunt regi, de când minciună este,/ Duc laolaltă cea mai bună casă.” Cam aşa scria pe la 1907 Alexandru Vlahuţă, un poet de gamă minoră altminteri.

A fi „în fruntea bucatelor” poate fi de mii de ori mai îmbătător decît a fi un actor sau o actriţă oarecare.

Psihologii arată că minciuna, în cazul persoanelor normale mental, o dată spusă, tinde să revină. Iar frecvenţa creşte! Ea începe să nu mai fie îndreptată doar către inducerea în eroare a celorlalţi, ci şi către sine.

Ştiţi cine e considerat cel mai mare mincinos din lume, conform unui sondaj Internet? Desigur, George Bush. Cu siguranţă, cea mai mare minciună pe care acest domn şi-a spus-o a fost aceea că poate fi şeful executivului american…

Alt preşedinte american este însă cel despre care aş vrea să vorbesc: charismaticul Bill Clinton. Bill n-a (prea) minţit: a spus că va reforma guvernul şi a fost primul care a creat un executiv cu funcţionalitate managerială, regăsită în ritmul de creştere al SUA: deficitul bugetar redus cu 90%, 14 milioane de noi locuri de muncă, venituri în creştere, o rată ascendentă a proprietarilor de locuinţe, cel mai mic număr de şomeri în ultimii 27 de ani. Adorat ca nici un alt Preşedinte, Bill, totuşi, a minţit la un moment dat. Înaintea depoziţiei publice, a trezit-o pe Hillary dimineaţa, i-a povestit totul şi i-a mărturisit că „îi pare rău” şi că „nu ştie ce l-a apucat”. Apoi, a negat în gura mare, la o oră de maximă audienţă, relaţia sexuală cu Monica Lewinsky, „aşa cum înţelegea el această definiţie”. Şi ce e mai grav: s-a minţit pe sine… O clipă, acest bărbat cu adevărat strălucit de inteligent, şi-a spus că nu se va afla. A crezut că Monica era cu adevărat îndrăgostită cînd, timp de şase luni, s-au… bucurat împreună de trabucuri în biroul lui de la Casa Albă şi că rochiţa albastră a fost de mult spălată! Din fericire, a fost un meci egal. Şi Monica Lewinsky, ca şi cei care au ticluit „întîmplarea” împreună cu ea şi au pus rochia la păstrare, s-au minţit amarnic cînd şi-au spus că o faptă ca asta îl va spulbera pe Preşedinte. Americanii i-au iertat minciuna, iar popularitatea lui nu a avut mai nimic de suferit. Bill Clinton în cartea sa autobigrafică, îşi aminteşte de „uluitoare demonstraţie de bun simţ şi decenţă fundamentală” a poporului american. A fost cu adevărat „iubitul Americii”!

…Şi noi

Dacă Bill şi Hillary au trecut printr-un program serios de consiliere după „afacerea Lewinsky”, Ingmar Bergman – poate unul dintre cei mai importanţi regizori ai mileniului trecut – a încercat redempţiunea prin film. Decedat la finalul lui iulie, la 89 de ani, Bergman a fost căsătorit de cinci ori şi are nouă copii. Liv Ullmann, actriţa lui preferată, mama unuia dintre copii, dar niciodată soţie, a primit scenariul şi a regizat filmul care în mai 2000 a marcat festivalul de la Cannes: „Faithless” (Fără credinţă) – un film de conştiinţă, în care Bergman încearcă să-şi reexamineze trădările, inclusiv pe cele de sine, şi să-şi ofere iertarea.

„Omul modern este pe cale să-şi piardă sufletul” avertizează psihanalista franceză Julia Kristeva. În anumite situaţii, exact ca la Bergman, filmul poate fi catharctic. Dar sînt şi realităţi contemporane care alimentează minciuna de sine, iar una dintre cele mai ameţitoare – prin conţinutul şi amploarea ei – este pornografia. În afara spiritului, ce poate însemna iubirea, fie chiar şi sexul, la distanţă? Profit! Şi încă mare!

Producţia unui film porno costă cel mult 20 000 de dolari. Încasările (cu o distribuţie bună) pot ajunge să depăşească 18 milioane.

Numai în Statele Unite se produc anual peste 500 de filme pornografice, iar veniturile din industria de gen legală se cifrează la peste 6 miliarde de dolari, la care se adaugă circa 1,5 miliarde provenite din comerţul electronic. Conform revistei Forbes, asta ar însemna circa 10% din totalul vînzărilor prin www.

În primii ani ai Internetului site-urile pronografice au fost vîrful de lance, iar experţii estimează că peste 80% din accesări se adresau acestora. Aşa au apărut rapid modalităţile de plată şi cumpărare la distanţă.

În anul 2000 un studiu a arătat că bărbaţii care accesează Internetul petrec mai mult de un sfert din timp accesînd site-uri porno, iar acest timp e… parte din timpul petrecut la birou!

Psihiatrii americani au denumit experienţa electronică legată de sex „cocaina sexuală” şi au recunoscut că ea tinde să înlocuiască interacţiunea umană, mai ales în ceea ce îi priveşte pe adolescenţi.

Utilă uneori, ca un pahar de vin (nu ca o sticlă!), minciuna de sine poate obosi grav. Cînd se amestecă şi cu un strop de cocaină şi o grămadă de celebritate – lucrurile pot scăpa de sub control.

S-a spus că e exponentul numărul 1 al „generaţiei X” – s-a născut în 1967. A fost considerat creatorul stilului „grunge” – lui îi datorăm hainele puse una peste alta, alandala şi nu întotdeauna foarte curate… A condus adoratul grup „Nirvana” şi a creat un stil muzical unic în care rock-ul abraziv se refugiază uneori, neaşteptat, în cea mai suavă melodie. A fost acuzat că, în timpul unui turneu în Belgia, a cauzat sinuciderea unui spectator. Chiar el se descria ca fiind „schizofrenic absolut, ca o pisică udă şi bătută”. Mama l-a lungat de acasă. A declarat că a dormit sub un pod, dar colegul său de trupă a dezminţit spunînd că asta era doar „fantezia lui”. Frumosul, angelicul Kurt Cobain era unul din cei mai chinuiţi punkeri ai generaţiei sale. „N-am vrut niciodată să fiu solist! Tot ce mi-am dorit a fost să mă ascund în spate şi să cînt la chitara ritmică”. Cu toate astea, a ajuns o „vedetă”. S-a zbătut crunt între dorinţa de intimitate şi setea de celebritate. „Cel mai prost mă descurc/ În ceea ce fac cel mai bine”. S-a îndrăgostit mortal şi s-a însurat: „Abia îmi aduc aminte că fac parte dintr-o trupă. Sînt atît de orbit de dragoste!” spunea el în 1992. A avut o fetiţă. Suferea de depresie, bronşită cronică şi dureri acute de stomac. Pe 30 martie s-a internat într-o clinică de dezintoxicare, cu decizia de a renunţa la droguri. A doua zi a sărit gardul, a fugit şi a cumpărat un pistol. Cu o săptămînă înainte de 8 aprilie 1994 a declarat unui jurnalist: „Mă simt excelent! Nu m-am simţit mai bine în viaţa mea!” Pe 8 aprilie a scris: „Nu vă mai pot minţi pe nici unul. Pur şi simplu nu e drept nici faţă de voi, nici faţă de mine”. A pus pistolul în gură şi a tras.

Top 10 – Minciuni pe care să nu vi le spuneţi niciodată

1. Relaţia asta nu merge din cauza mea.

E bine să vă reamintiţi că „e nevoie de doi pentru un tango”. Analizaţi cu atenţie elementele pe care doi parteneri trebuie să le aibă în comun ca relaţia – nu doar cea erotică – să dureze. Credeţi în aceleaşi lucruri? Împărtăşiţi aceleaşi valori? Pe termen lung, vreţi aceleaşi lucruri de la viaţă? Sînteţi acolo unul pentru altul, susţinîndu-vă în reuşite, dar şi în momentele critice? Vă puteţi numi amîndoi maturi din punct de vedere emoţional? Sînteţi compatibili ca practică şi dinamică sexuală? Sînteţi suficient de perseverenţi şi de pregătiţi pentru a face dintr-o încercare de relaţie sau din cîteva momente de amuzament de dormitor o relaţie solidă? Atenţie mare! La oricare dintre întrebări aţi răspuns cu „NU”, aţi aprins becul roşu al alarmei care vă spune „mai bine mai devreme decît prea tîrziu” – strîngeţi-vă mîinile şi rămîneţi prieteni.

2. M-a înşelat o dată – nu se va mai întîmpla, pentru că mi-a promis.

Da, e bărbatul pe care îl iubim. Sigur, e marea iubire a vieţii. Bineînţeles, lîngă el visăm să închidem ochii.

E o mare doză de adevăr în zicala „dragostea e oarbă” – şi e, cumva, singura conjunctură în care nu putem evita să ne minţim. Asta înseamnă iubire: să pui pe seama unei realităţi calităţi… fără mare legătură cu ea. Inventăm tot ce e mai bun pe lume şi punem pe umerii unui biet partener povara. Nu e vina lui!

Ceea ce „s-a întîmplat” se va mai întîmpla – evenimentele din viaţa oamenilor au loc, în majoritate, cu aportul şi consimţămîntul lor. Faptul că iertăm o dată în numele iubirii nu face decît să aducă o zi de mîine cînd va face la fel – se va întîmpla, desigur, fără să vrea – şi, poate, fiecare iertare e o formă de ucidere a iubirii.

3. M-a înşelat pentru că aşa fac toţi bărbaţii; de fapt, pe mine mă iubeşte.

Am auzit-o personal, din păcate: sexul pentru un bărbat e o chestiune de igienă, ca spălatul pe dinţi; n-are nici o legătură cu iubirea!

Mda, e măgulitor să crezi că te iubeşte cineva – uneori iubirea cuiva e mai importantă decît aerul şi n-am putea crede în ruptul capului că nu o avem. Sîntem chiar dispuse să iertăm frecvenţa cu care… „se spală pe dinţi” în numele iubirii, sperăm noi, reciproce.

Imaginaţi-vă că într-o dimineaţă vă treziţi la uşă cu vecinul / vecina de alături care pretinde să… se spele pe dinţi cu periuţa dumneavoastră! Dacă puteţi accepta o asemenea formă de „igienă” n-aveţi decît să continuaţi relaţia. Dacă nu, spălaţi-vă pe mîini!

4. M-a înşelat din cauza mea.

Da – chiar şi pe asta am crezut-o!

Am întîlnit femei inteligente, frumoase, cu o carieră superbă, promiţătoare, unele dintre ele persoane de notorietate, care acceptau şi varianta „mă bate din cauza mea” sau „bea prea mult din cauza mea”.

Sînt prea guralivă, prea energică, prea grasă, am mustaţă, am prieteni obositori, am exagerat etc. – să nu vă spuneţi nici în glumă toate astea! Nu există nici un motiv să vă simţiţi degradată de o relaţie! În schimb, dacă relaţia cu un bărbat vă face să simţiţi ceva din cele menţionate sau variante care conduc inexorabil la pierderea încrederii şi stimei de sine, smulgeţi-o din rădăcină. Cu siguranţă, meritaţi ceva mult mai bun!

Grasă? Cu mustaţă? Slabă? Ciudată? Sărmană? Prea bogată? Independentă? Zuză?

Răspunsul vi-l dă un prieten al meu, rus, care obişnuieşte să spună: cine iubeşte produsul nu dă doi bani pe ambalaj! Găsiţi clientul potrivit pentru produsul singular şi preţios care sînteţi!

5. Fac un copil chiar dacă tatăl lui nu e dispus la o asemenea responsabilitate şi va fi în regulă dacă îl cresc singură.

„În regulă” – pentru cine? Pentru Dumneavoastră cu siguranţă, nu. Singuratatea, nevoia de iubire, încercarea disperată de a „repara” ceva ce părinţii noştri s-au priceput de minune să strice – toate astea ne pot face să ne simţim tentate să dăm viaţă unei fiinţe. Să nu uităm, însă, că un copil creşte – şi ar trebui făcut şi crescut numai pentru el, pentru adultul echilibrat şi împlinit care va fi. În absenţa oricăreia dintre figurile parentale, copilul se va dezvolta cu fragilităţi nebănuite. Mai bine vă abţineţi la timp – nu vă veţi putea minţi o viaţă, în cazul în care ceva va funcţiona greşit.

6. Sînt o mamă minunată. Ceva e în neregulă cu copilul ăsta – generaţia, anturajul, genele paterne!

Dacă vă permiteţi luxul unei asemenea minciuni trebuie să fiţi pregătită şi pentru consecinţe – uneori, cumplite. E mai bine să recunoaştem că, poate, nu i-am oferit copilului suficientă dragoste, suficientă atenţie, sprijin cînd avea nevoie şi să încercăm să îndreptăm toate astea. E mai bine decît să investim în creşterea unui străin, dezechilibrat emoţional, care nu va face decît să ne alimenteze tot restul vieţii propria neîmplinire.

7, Chiar dacă mă vorbeşte de rău în absenţă, tot prietena mea rămîne.

Vă uimeşte dacă vă spun că ştiu foarte bine chiar şi mame care au numai cuvinte deplorabile de spus la adresa fiicelor lor?!

Există persoane care înţeleg astfel o relaţie… Dacă vreodată vă tentează să credeţi o astfel de enormitate, fugiţi de tentaţie imediat! Prietenia e o formă de iubire, dar şi de respect (să nu mai vorbim de maternitate!). Decît o falsă prietenie care vă poate dăuna, decît să fiţi în preajma cuiva care vă poate răni nu numai distorsionînd informaţii intime pe care i le-aţi pus la dispoziţie, ci şi expunîndu-vă unor şocuri emoţionale, mai bine luaţi o carte bună sau un film şi vă petreceţi timpul liber. Vor veni şi prieteniile adevărate, dar e clar că nu se găsesc pe toate drumurile.

8. Sînt un om extraordinar, dar nu reuşesc pentru că toată lumea are ceva împotriva mea.

E genul de minciună de sine pe care o întîlnim cu o frecvenţă extraordinară. Îmi aduce aminte de o poză cu o pisică uitîndu-se în oglindă, unde vede… un leu! E perfect să avem o stimă de sine bine pusă la punct şi o mare încredere în forţele proprii, dar ţineţi dreapta măsură în evaluarea de sine şi încercaţi să descoperiţi cît mai multe dintre comportamentele sau abilităţile pe care le puteţi îmbunătăţi – mai degrabă acest demers va aduce succesul decît iluzionarea în legătură cu ceea ce putem realiza.

Da, e posibil să fiţi o valoare căreia i se închid uşile. În acest caz, vă invit în parc. Uitaţi-vă atent la firul fragil de iarbă care şi-a făcut loc printre dalele de piatră – puneţi-vă în locul lui şi lucrurile se vor îndrepta!

9, Cineva va descoperi, la un moment dat, ce om minunat sînt, iar dacă nu se va întîmpla – e pierderea lor!

Acesta e genul de iluzie hrănită, în general, de educaţie. Vocea parentală pe care o auziţi vă poate spune „tu învaţă, stai în banca ta, vezi-ţi de treabă şi răsplata va veni!” Cu tot respectul, aceasta vă văduveşte de cel puţin 50% din startul benefic în viaţă. Ştiţi de ce? Viaţa are ciudata tendinţă de a nu se petrece asemeni poveştilor din cărţi. Şcoala, din păcate, nu e făcută să ne pregătească pentru performanţa printre semeni.

Am asistat la un moment dat, timp de doi ani, un program de recrutare de tineri absolvenţi de facultate, excepţional pregătiţi şi cu un intelect peste medie, destinaţi unor posturi de conducere într-una din cele mai mari companii multinaţionale. Procentul de reuşită la locul de muncă a fost, în realitate, mult mai mic de 50% – unii dintre tineri, chiar dacă mai sînt şi astăzi în companie, derulează activităţi de rutină, mult sub potenţialul lor, alţii au plecat, alţii au fost lăsaţi să îşi continue cariera pe unde vor. Cei care au reuşit au, într-adevăr, importante responsabilităţi internaţionale.

Ce a contat? Amintiţi-vă de Darwin: disponibilitatea şi capacitatea de adaptare, care îşi subsumează un excelent marketing al sinelui.

Dacă nu e încă foarte limpede ce vreau să spun, uita-ţi-vă în media. Pe fiecare canal tv (aproape) există cîte o „fătucă” (apud Ion Cristoiu) care a ştiut nespus de bine să se pună în valoare, să insiste, să se facă vizibilă.

Vă invit să uitaţi că trebuie să fiţi mereu cuminţi şi să elaboraţi un plan de a fi ce vreţi – pe termen lung, e mult mai satisfăcător!

10. Întotdeauna voi avea pe cine să contez în viaţă ca să îmi rezolve problemele: mama, tata, prietenii, bunul Dumnezeu.

Aşa s-a întîmplat pînă acum? Vă număraţi printre puţinii norocoşi! Adevărul e că nu ştiu foarte clar cu ce se ocupă bunul Dumnezeu, dar ceea ce pot garanta este că părinţii îmbătrînesc rapid şi devin ei înşişi persoane care au nevoie de ajutor, iar prietenii au existenţa lor. Adevărul e că unica persoană pe care e bine să vă bazaţi 100% sînteţi Dumneavoastră. Iar ca acest procent să funcţioneze integral, primul lucru pe care e bine să-l faceţi este să nu vă (mai) spuneţi minciuni!