Mirela Retegan: Nu consider că sunt suprafemeie pentru că am adus pe lume un copil

”
MIRELA RETEGAN: Rămăsesem singură și lucram deja în radio și în televiziune. Nu mă atrăgea nimeni, nu mi se părea nimeni interesant. De disperare, am inventat o emisiune la radio, care s-a numit, subtil, „Matrimoniale” (râde). Doi ani de zile am făcut această emisiune seară de seară, de la opt la zece. Nu exista internetul, nici telefoane mobile. Lumea trimitea scrisori, suna în direct și îi puneam în legătură. S-au întâmplat foarte multe întâlniri, am fost martoră la câteva nunți. Cu fiecare telefon, eu speram să sune El. Aproape doi ani de zile.

Dar exprimai asta direct, ziceai „vreau și pentru mine pe cineva”?

MIRELA RETEGAN: Da, da. Nu am avut niciodată o problemă să spun asta. Dar, cu siguranță era foarte greu pentru cineva să sune și să afirme dorința asta în direct la radio. Am renunțat să caut, după vreun an și ceva, am zis ok, nu e asta calea pentru mine. Dar am continuat emisiunea, pentru ceilalți și pentru că mi s-a părut foarte drăguță. Iar într-o seară, eram destul de tristă, și am citit la radio, în cadrul acestei emisiuni, poezia „Descântec de ploaie”, a Anei Blandiana. În momentul în care am terminat de citit poezia, am ridicat privirea din carte și, dincolo de geam, la pupitrul tehnic, stătea tatăl Mayei, care de doi ani stătea acolo și se uita la mine, seară de seară, cum eu așteptam cu fiecare telefon să îmi găsesc jumătatea. S-a întâmplat privirea aceea, momentul acela în care am înțeles că între noi doi poate să fie mult mai mult decât o relație de muncă despărțită de un geam într-un studio de radio.

El era inginer de sunet?

MIRELA RETEGAN: Da, era inginer de sunet. Lucra cu mine la emisiune, în postul de radio Transilvania, care transmitea de la Satu Mare. În momentul acela am înțeles că există o chimie între noi și a început o poveste care a durat aproape zece ani. Doar că eu am trăit inconștient în tot acest timp. Am făcut lucruri, am condus radioul, am organizat evenimente, m-am ocupat de trupa Stigma în care cânta și el, am făcut copilul, fără să fiu conștientă nici de rolul pe care îl am, nici de locul în care trăiesc, nici de momentul în care mi se întâmplă. Toate aceste experiențe m-au condus în ziua aceea în care am înțeles și am perceput lucrurile și oamenii din jurul meu cu ochii larg deschiși. Până aproape de patruzeci de ani am trăit într-un malaxor în care mi s-au întâmplat toate aceste lucruri minunate, am avut o viață foarte frumoasă, interesantă, între agonie și extaz, între minus și plus infinit, dar nu conștientă.

Care erau punctele de agonie și de extaz, plusurile și minusurile?

MIRELA RETEGAN: Plusurile erau de la cele mai frumoase întâmplări în povestea de iubire până la aruncat lucrurile în toată casa, făcut bagajele și „gata, ne despărțim”. Până la urmă cele mai mari probleme vin din relațiile de iubire. Problemele cu jobul, cu casa, le rezolvăm. Cât suntem ok în relația de iubire, celelalte nu contează atât de tare. M-am reîntâlnit acum cu tatăl Mayei, de Crăciun, după zece ani de despărțire, și am stat o zi întreagă, am gătit, am făcut Crăciunul împreună și am povestit întâmplări petrecute de-a lungul relației. Deci noi am stat zece ani în relație și de zece ani suntem despărțiți. Ne-am dat seama că fiecare a trăit alt film. Eu eram în filmul meu, în care se întâmplau toate lucrurile profesionale și personale, în care aveam percepția mea asupra relației, nevoile mele și credința mea că dau, iar el avea filmul lui, cu nevoile lui și cu credința lui că dă suficient de mult în partea cealaltă. De fapt o lipsă de comunicare între noi ne-a făcut incapabili să știm să ne spunem nevoile.

Moartea tatălui meu a fost momentul în care s-a declanșat nevoia de a trăi conștient fiecare zi. A fost pentru prima oară în viața mea când am înțeles că moartea e singurul lucru ireversibil. În rest, orice greșeală, orice întâmplare din viața noastră poate fi reparată.

Ce s-a stricat de fapt în relația ta?

MIRELA RETEGAN: „Tu știi de ce ne-am despărțit?”, m-a întrebat el. „Pentru că tu munceai prea mult”. Și eu i-am zis: „Nu, ne-am despărțit pentru că tu nu mai voiai să muncești!” (râde). Fiecare percepea altfel lucrurile. Pentru că eu eram atât de focusată pe partea profesională și pe acoperirea cheltuielilor zilnice, îmi luam tot mai multă treabă, iar el refuza să mai facă ceva în speranța că eu o să observ că el nu mai vrea să trăim o astfel de viață în care alergăm de nebuni să acoperim facturile și să ne plătim cheltuielile. Senzația mea era că lasă în grija mea toate lucrurile, senzația lui era că îmi găsesc de lucru ca să nu îi dau lui atenție. Fiecare dintre noi s-a crezut victima relației.

Cum a reașezat lucrurile între voi apariția copilului?

MIRELA RETEGAN: Relația dintre noi doi nu s-a schimbat cu nimic de douăzeci de ani. Noi comunicăm la fel de bine și de frumos în continuare și avem aceeași emoție în întâlnirile noastre, presiunea socială a fost cea care ne-a îndepărtat. Copilul nu ne-a încurcat cu nimic. Pe noi ne-a încurcat asumarea responsabilităților. În momentul în care nu reușeam să negociem foarte bine timpul și activitățile apărea frustrarea. Fiecare dintre noi își aduna propriile frustrări, se ducea în colțul lui și nu se mai juca cu celălalt. Copilul ne-a obligat să ne maturizăm și să ne dăm seama că de fapt nu suntem construiți pentru o viață de familie clasică. Suntem amândoi mult prea focusați pe ce vrem să facem din punct de vedere al carierei, încât nu vom fi niciodată pregătiți pentru un program de opt ore, după care venim, stăm acasă și facem lucruri în familie. Programul nu ne permitea să facem asta și nu am știut cum să le gestionăm.

Acum ai ști?

MIRELA RETEGAN: Nu.

Ai găsit răspuns la lucrurile astea, cum să ne împăcăm fără să ne mai pedepsim atât de nemilos unul pe celălalt într-un cuplu?
“