Mirela Retegan: Nu consider că sunt suprafemeie pentru că am adus pe lume un copil

”
Ai avut un fel de înțelepciune, un fel de dorință de a te găsi, de a-ți găsi rostul pe pământ?

MIRELA RETEGAN: Nu… Cred că lucrurile acestea la mine vin din familie. Bunica mea, mama tatălui meu, era o femeie extrem de înțeleaptă, o femeie simplă, dar foarte asumată. Când eu am fugit de acasă, la nouăsprezece ani, toată familia a sărit în capul meu. Toți au înnebunit atunci, considerând că am stricat rostul întregii familii. Îți dai seama ce era în anii 1990 să fugi de acasă, la nouăsprezece ani, cu primul bărbat din viața ta. Bunica mea, mama tatălui meu, a fost singura care a zis: „Lăsați-o în pace, este destinul ei. Dacă este să rămână cu omul acela, va rămâne cu el. Dacă nu, ea trebuie să treacă prin ceea ce are de trecut”. Și de fiecare dată m-am întors la vorbele ei și la exemplele ei. Era o femeie extrem de convinsă că noi avem de trăit anumite experiențe care să ne facă mai buni și mai înțelegători. Bunica mea nu știa că trebuie să iubești necondiționat, acesta e un termen pe care l-am învățat mult mai târziu. Ea știa doar că trebuie să îl accepți pe celălalt exact așa cum este și să nu pui prea multă presiune asupra lui și să ai prea multe așteptări de la el. Eu oricum am moștenit de la ea și partea artistică, și talentul oratoric, și bucuria de a trăi. Eu sunt continuatorul ei. Trăia undeva pe Valea Țibleșului. Este unul dintre personajele lui Rebreanu. Târlișua lui Rebreanu este la două sate de satul bunicii mele. Bunica mea era cea care scria toate versurile de la nunți, de la înmormântări…

Și la nouăsprezece ani de ce ai fugit de acasă? De ce a fost nevoie să fugi?

MIRELA RETEGAN: În 1989, înainte de Revoluție, mă îndrăgostisem de un bărbat cu zece ani mai mare decât mine, care era într-un proces de divorț, cu o nevastă și cu un copil, iar eu eram o tânără speranță a familiei care urma să dea admitere la facultate și să devină un intelectual cu care să se laude tot neamul, care urma să se mărite, în viziunea lor, cu un preot, și să fie o profesoară undeva, într-o comună. Pentru că exact atunci eu mă încurcasem cu acest bărbat, despre care credeam că este începutul și sfârșitul, mama mea, disperată, m-a condiționat: „Până diseară alegi, ori el, ori noi”. El se plimba cu „Zenobia” lui Gellu Naum în buzunar și mă convinsese că o să trăim într-o scorbură și o să mâncăm rădăcini… Iar eu am ales.

Cum privești acum gestul mamei tale, de a te pune să alegi?

MIRELA RETEGAN: Atât a putut… Când m-a pus să aleg, mama avea vârsta pe care o am eu acum, patruzeci și un pic de ani. Din păcate ea nu a știut să gestioneze. Eu aș ști cum să gestionez o astfel de situație și cred că acum ar ști și mama să o gestioneze. Dar atunci nu era pregătită. Ea știa că lucrurile se întâmplă într-o anumită ordine și dacă nu erau în ordinea pe care o programase ea, aveam o problemă.

Spui că tu ai ști. Cum ai gestiona asta?

MIRELA RETEGAN: Aș lăsa-o pur și simplu să își consume iubirea și aș fi acolo, sprijin și susținere pentru ea, să nu facă lucruri care să o coste prea mult. Dar aș lăsa-o cu experiența ei.

Indiferent de iubire. Deci poți să îți imaginezi absolut orice fel de iubire? Transsexuală, homosexuală? Într-o altă lume, cu un bărbat care are patru neveste?

MIRELA RETEGAN: Da, orice fel de iubire. Sunt în punctul în care cred că poate să i se întâmple orice oricăruia dintre noi, iar eu, ca mamă, am datoria de a rămâne lângă copilul meu orice i-ar da destinul să trăiască.

Ai fugit de acasă pentru că mama ți-a dat de ales și tu ai ales iubirea, cum ar face orice tânăr îndrăgostit…

MIRELA RETEGAN: Cred că și acum aș face la fel (râde), și la patruzeci de ani aș alege la fel cum am ales la douăzeci.

Ai alege, dar nu dacă fata ta ți-ar spune ție, acum, „alege între mine și iubirea ta”.

MIRELA RETEGAN: Nu, vorbim despre altă relație. Nu cred că poți să alegi între copil și nimic altceva.

Care au fost lecțiile tale? Ai fugit după iubire și ce ți s-a întâmplat, ce ai învățat?

MIRELA RETEGAN: Lecțiile pe care eu le-am învățat și care mi se par cele mai importante sunt cele mai simple, pe care noi le uităm, din păcate, de cele mai multe ori. Am învățat că trebuie să cred în instinctul meu înainte de orice, că primul lucru pe care eu îl simt este cel adevărat și dacă alegi cu sufletul nu o să îți pară rău, chiar dacă nu ai ales bine din punct de vedere al minții. Dacă alegi strict din punct de vedere al creierului, s-ar putea să regreți că sufletul a rămas nemulțumit de alegerea pe care ai făcut-o. Din fericire pentru mine, toate alegerile pe care eu le-am făcut m-au condus în punctul în care sunt astăzi și cred că sunt cea mai bună variantă a mea de până acum.

Ce s-a întâmplat cu iubirea aceea?

MIRELA RETEGAN: La douăzeci de ani, după ce am fugit de acasă și după ce mi-am dat seama că iubirea aceea era o poveste foarte frumoasă, adică un basm…, că eu nu aveam cum să trăiesc într-o scorbură hrănindu-mă cu rădăcini, m-am măritat cu omul acela, deși eram perfect conștientă că noi nu o să putem construi împreună o familie și o relație până la sfârșitul zilelor noastre. M-am măritat la starea civilă doar pentru că trebuia să repar social greșeala pe care am făcut-o. Nu puteam să mă întorc acasă și sedusă, și abandonată, era prea mult pentru maică-mea să mai ducă și asta. Drept urmare, m-am măritat ca să o liniștesc, dar undeva în mintea mea de copil de douăzeci de ani am înțeles că această căsătorie, căreia îi va urma foarte repede un divorț, mie de fapt îmi va da libertatea totală de a acționa cum cred eu de cuviință mai departe. Eram convinsă că pe la treizeci și ceva de ani nu o să mă mai streseze nimeni de ce nu mă mărit sau când fac copii. Ceea ce s-a și întâmplat. Toate verișoarele mele au fost terorizate de bunicile și mătușile mele din neam când se mărită. Toate ziceau: bine, dar pe Mirela de ce nu o întrebați? „Ea a încercat, săraca, dar nu a avut noroc”. Cu acest „am încercat, dar nu am avut noroc” eu mi-am luat pașaportul pentru libertate. M-au lăsat toți în pace și am trăit fericită cu cine am vrut, am făcut un copil nemăritată, am trăit zece ani cu tatăl Mayei fără să fim căsătoriți, nimeni nu a mai pus nicio presiune pe mine.

Cum a venit a doua iubire atât de importantă în viața ta?
“