fbpx

Sanda Nicola: Pana pe la 12 ani, puteam fi confundata destul de usor cu un baiat

de
Sanda Nicola nu e doar una dintre jurnalistele romance de top, ci este si o femeie de o candoare irezistibila. Povesteste cu umor si nostalgie despre boacanele pe care le facea in copilarie sau despre felul in care se vedea in oglinda in adolescenta. Declara ca nu pune mult pret pe lucruri, dar marturiseste ca are cateva obiecte care-i sunt foarte dragi si de care s-ar desparti cu greu. Povesteste cu entuziasm despre vacantele cu sotul ei, jurnalistul Liviu Iolu si despre tabieturile de care nu se dezic in niciuna dintre diminetile lor impreuna. Si redevine nostalgica si putin autoironica, atunci cand isi proiecteaza propria imagine peste trei decenii. Sanda Nicola este proaspata prezentatoare a stirilor de weekend de la Digi 24 si vedeta noastra la rubrica Absolut inedit.

• Am fost un copil… imprevizibil, cred. Aparent cuminte, ascultator, emotiv, dar care rabufnea si facea cate o traznaie cand te asteptai mai putin. Invatam bine, eram olimpica la cateva materii, dar asta nu insemna ca nu chiuleam de la scoala. Eram sefa clasei la un moment dat, dar in acelasi timp eram o eleva uneori obraznica si adesea ma gaseai la joaca intre copiii “problema”. Cred ca apartineam in egala masura ambelor “lumi”, cea a copiilor aplecati catre invatatura, ambitiosi, dornici sa-si faca un viitor stralucit si cea a copiilor razvratiti, neimpacati cu soarta lor, cei care isi cauta echilibrul intr-o “gasca”. Diriginta mea din liceu, doamna Viorica Ciuceanu, imi marturisea acum un an ca in adolescenta ma vedea cum fac echilibristica pe granita fina dintre “reusita” si “ratare”… Cred ca asa eram, indecisa pana la un punct, daca locul meu este intre cei care vor reusi in viata, sau intre cei care se vor pierde pe drum. Relatiile cu parintii n-au fost chiar asa cum mi-as fi dorit si, din pacate, am fost destul de reci unii cu ceilalti pentru prea mult timp. In mai toate familiile dezorganizate, marcate de divorturi si mari greutati financiare, frustrarile sunt imense atat pentru parinti, cat si pentru copii. Trebuie multa rabdare si intelepciune ca sa nu te victimizezi excesiv si sa nu exagerezi aspectele neplacute ale existentei tale. Sunt bucuroasa ca intre timp am invatat, am inteles, iar acum ii privesc pe parintii mei din cu totul alta perspectiva. Azi n-as schimba absolut nimic din trecutul meu.

• Pana pe la 12 ani, puteam fi confundata destul de usor cu un baiat. Purtam parul scurt, ma imbracam mai mereu in trening si incaltam numai tenisi de Dragasani, ii mai tineti minte? “Conversii” copilariei noastre cu cheia de gat.

• Am asteptat mult timp ca cei de la posta sa ne instaleze telefonul. Putini aveau telefon in cartier la mijlocul anilor `80. Iar cand in sfarsit s-a intamplat, cea mai mare distractie era sa sun la cate o cunostinta, sa-mi preschimb vocea si sa ma lansez in conversatii absurde cu oameni care se enervau din ce in ce in ce mai tare. Totul se intampla dupa 7 seara, in zilele in care mama intra in tura de noapte. Ea pleca la munca, eu ma uitam pe geam dupa ea sa ma asigur ca nu se intoarce, iar cand consideram ca sunt in siguranta bateam in peretele comun cu vecinii nostri. Era semnalul pentru prietenii mei Cristina si Ovidiu ca suntem singuri acasa si distractia poate sa inceapa. Telefonul era pe o masa mare din sufragerie, acolo ne urcam toti si frunzaream cartea de telefon pentru a desemna urmatoarea “victima”. Ne-a injurat multa lume, dar noua ni se parea foarte haios jocul. Insa distractia noastra s-a sfarsit foarte prost, cu facturi uriase la telefon, pedepse aspre si suspendarea numarului pentru un timp.

• In adolescenta nu eram foarte multumita de cum aratam. Nu eram grasa, dar constitutia mea era atletica si priveam cu oarecare invidie la prietenele mele care aveau un aspect mai fragil. Am avut multi ani obsesia kilogramelor in plus si m-am luptat cu ele. Da, am facut toate prostiile pe care le fac femeile ca sa slabeasca rapid. Regimuri drastice, pastile de slabit, ceaiuri depurative, ciorbe de varza in cantitati industiale, tratamente corporale … Iar cand am ajuns la 50 de kilograme, m-am uitat la mine si m-a pufnit rasul. Aveam un aspect bolnavicios, nefiresc pentru statura mea. Eram trasa la fata, mica in umeri, dar soldurile erau tot late, iar picioarele nu devenisera brusc lungi si fragile ca ale Evei Herzigova…(zambeste) Toata stradania mea ca sa incap in haine masura S mi s-a parut dintr-o data ridicola. Consumasem timp, energie si bani intr-o chestiune care nu mi-a adus nicio satisfactie. Nu eram cu nimic mai fericita la 50 de kg decat la 60. Am renuntat la “apucaturile” cu pricina, am acceptat ca nu ma incadrez in standardele de frumusete promovate in societatea de azi, iar acum ma preocupa exclusiv sa traiesc sanatos. Azi, cand ma uit in oglinda, vad o femeie de 34 de ani care isi accepta varsta, dimensiunile si imperfectiunile.

• Nu cred ca exista lucruri fara de care sa nu pot trai. Probabil mi-ar fi greu astazi sa ma descurc fara telefon, laptop, masina, dar nu cred ca as muri daca m-ai priva de oricare dintre aceste obiecte. Pun pret pe confortul personal, dar nu am facut niciodata vreo mare pasiune pentru lucruri.

• Tin, totusi, foarte mult la verigheta, la o bratara cu agate si acvmarine, la cateva carti si CD-uri cu muzica.

• Am inceput sa colectionez audiobook-uri. Petrec destul de mult timp in masina, asadar cartile “vorbite” sunt compania perfecta la drum lung. Le aleg in functie de subiect, autor, dar si pentru vocea care interpreteaza textul. De exemplu, cumpar orice gasesc in lectura maestrului Victor Rebengiuc. E formidabil sa-l asculti pe marele actor citind, parca numai pentru tine, o “poveste” la drum de seara.

• Mi-e greu sa numesc cea mai ieftina piesa din garderoba mea. Nu sunt deloc genul care risipeste bani aiurea, cu atat mai putin pe vestimentatie. Am cateva tinute mai deosebite, pe care am cheltuit ceva mai mult, asta pentru ca am considerat ca imi vin bine, si m-as prezenta adecvat la evenimente speciale. Insa dincolo de cele cateva combinatii absolut necesare pentru o femeie care isi face meseria in spatiul public, cred ca toate hainele din garderoba mea au fost luate la preturi rezonabile. “Cu cat mai ieftin, cu atat mai bine si mai multe!”, asa gandesc cand merg la cumparaturi.

• Fara sa fiu foarte interesata de moda si branduri, ma uit, totusi, din cand in cand, pe site-ul lui Roberto Cavalli si sper ca intr-o zi sa imi iau o tinuta, din cap pana in picioare, semnata de designer-ul din Florenta.

• Cred ca toate vacantele mele din ultimii ani au fost grozave. Sotul meu si cu mine calatorim cat se poate de mult, asadar vacantele noastre sunt adesea excursii. E putin probabil sa ne gasesti vreodata “captivi” pentru mai multe zile intr-un resort, oricat de confortabil ar fi. Vacanta din aceasta iarna a fost exact cum ne-am dorit. Am traversat Serbia, ne-am oprit cateva zile in Bosnia, la Sarajevo, apoi am vizitat Zagrebul din Croatia si orasul Maribor din Slovenia, capitala culturala europeana in acest an. Am petrecut o zi si la Graz, in Austria, iar popasul final a fost in Budapesta, un oras pe care il iubim foarte mult. A fost o experienta nemaipomenita care ne-a oferit ocazia sa intelegem mai bine geopolitica regiunii in care traim. Asta e genul de vacante care ne bucura pe noi, acelea in care mai invatam cate ceva, mai “crestem” un pic.

• Imi place sa-mi incep ziua mereu la fel. Cu un fresh de portocale si grapefruit, un sandwich si o cafea. Eu pe fotoliul din dreapta, Liviu pe cel din stanga. Fiecare citind presa online, atragandu-i imediat atentia celuilalt daca a gasit ceva ce stie ca l-ar interesa. Cu radioul din bucatarie pus pe “Guerilla de dimineata”, iar sonorul dat suficient de tare incat sa se auda bine si din baie. Nu stiu niciodata cum va decurge ziua, sunt cat se poate de flexibila in fata neprevazutului, dar tin mortis sa inceapa asa.

• Cred ca cel mai penibil moment pe care l-am trait in direct a fost acum vreo noua ani. Transmiteam din fata unui bloc, undeva in centrul Capitalei, iar cineva a aruncat de la geam cu un cotor de mar in mine. M-a nimerit si si-a aplaudat frenetic victoria.

• Imi reprosez uneori faptul ca m-am “inmuiat”. Imi lipseste din cand in cand adolescenta razvratita care eram odata, copilul care spunea intotdeauna ce gandeste fara sa-i pese de consecinte, copilul ala care avea curajul sa fie diferit chiar daca ajungea in situatii complicate. Inca nu mi-e foarte clar daca “a fi diplomat” este intotdeauna o virtute.

• Prietena mea cea mai buna e Mirela, o finantista bucuresteanca de 33 de ani – precizez varsta pentru ca stiu ca o irita (rade). Ne cunoastem de sapte ani si este, in multe privinte, fix opusul meu. Eu eram freelancer, ea era corporatista. Eu imi schimbam culoarea parului de zeci de ori pe an, ea e foarte conservatoare in privinta asta. Eu idealizez si visez mult cu ochii deschisi, ea gandeste pragmatic, concret, nu se pierde in detalii. Sunt atat de multe privinte in care gandim diferit si de atatea ori ne-am “inclestat” si ne-am contrazis… Insa tocmai asta face ca prietenia noastra sa fie atat de valoroasa. E multa sinceritate la mijloc. Stiu ca daca Mirela considera ca gresesc, o sa-mi spuna exact ce gandeste, nu ce as vrea eu sa aud. Iar ea stie ca voi gasi intotdeauna o cale prin care sa-i spun, mai in gluma, mai in serios, ca e “razna” in anumite privinte. Si fiecare tine cont de parerea celeilalte pentru ca avem multa incredere una in cealalta. Si, cel mai important, fiecare dintre noi a inteles care e diferenta dintre “un prieten” si “un admirator”.

• Am o simpatie aparte pentru Jim Carrey. Ma fascineaza mobilitatea fetei acestui individ care, culmea!, desi e un barbat foarte bine, a facut cariera schimonosindu-se, niciodata pozand intr-un sex simbol.

• Ma enervez greu si incerc sa iau oamenii exact asa cum sunt, dar recunosc ca-i evit pe cei care dau sfaturi fara ca cineva sa le ceara asta, pe cei care au numai certitudini si nu se mai indoiesc de nimic, si pe cei care se plang tot timpul de viata pe care o duc, dar care nu fac absolut nimic ca sa schimbe ceva.

• Cred ca oamenii ma cunosc destul de bine, mai ales de cand au acces direct la felul in care gandesc. Daca pana acum niste ani publicul isi construia perceptia despre cei de pe ecran exclusiv din ceea ce vedea la televizor si in baza a ceea ce se scria in ziare despre noi, acum relatia poate fi nemijlocita, gratie internetului. Din articolele mele de pe blog si postarile de pe Facebook, publicul poate intelege usor ce ma preocupa si la ce nivel gandesc. Am dialog direct cu foarte multi telespectatori, iar in contextul asta, cred ca perceptiile oamenilor despre mine, fie ca sunt favorabile sau mai putin favorabile mie, sunt destul de aproape de adevar.

• Culoarea mea preferata este albastru, cu toate nuantele lui.

• Florile preferate raman cele de camp… margaretele, macii, florile de rapita.

• Pana acum cativa ani, atunci cand ma pastea o depresie ma consolam cu dulciuri si incercam sa o acopar cu mult zgomot si multe activitati care sa-mi mute atentia spre cu totul altceva. Fugeam de ea, ma ascundeam, ma refugiam in tot felul de preocupari care sa-mi alimenteze iluzia ca sunt bine, sunt puternica. Acum nu mai procedez asa. Privesc depresia in fata si o intreb de unde vine. Am invatat sa cer ajutorul celor din jur atunci cand simt ca universul meu se clatina si obisnuiesc sa ma rog. Il rog pe Dumnezeu sa-mi dea intelepciunea sa vad lucrurile limpede, sa ma ajute sa iert si sa nu fiu nedreapta nici cu mine, nici cu ceilalti.

• Sunt inca in perioada de acomodare la Digi24, in fiecare zi mai invat ceva despre fluxul de lucru, mai cunosc cativa colegi, sau reintalnesc prieteni vechi. Circuitul prezentatorului in “natura” e acelasi, in toate redactiile: sedinta de sumar, machiaj, editarea stirilor, apoi studio. Iar studioul in care evoluam, la Digi24, este impresionant, poate fi chiar coplesitor la o prima intalnire. Inca pasesc cu mici emotii acolo. Totul este impecabil, esti scaldat in lumina, inconjurat de tehnologie de ultima generatie, parca n-ai vrea sa dai gres chiar aici, unde prezentatorul de stiri este pus in valoare mai bine decat oriunde altundeva.

• Peste vreo 30 de ani, ma vad o babuta simpatica, usor sarcastica, genul ala care le stie pe toate, le-a vazut pe toate, sloboda la gura, cat se poate de chic in privinta coafurii si a vestimentatiei si care continua sa calatoreasca mult, spre disperarea copiilor si a nepotilor ingrijorati. Se prea poate sa-mi uit bastonul la un moment dat pe un vas de croaziera (zambeste).

 

Categorii:
Life

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.