Călin Geambașu: Să ne creștem copiii fără violență!

de

Un studiu publicat la sfârșitul anului trecut arăta că, în țara noastră, 9 părinți din 10 își bat copiii. În România, în fiecare oră, doi copii sunt victime ale unor violențe sau abuzuri raportate autorităților. Conform studiului comandat de Fundaţia World Vision România, în anul 2016 au fost raportate 14323 de cazuri de violență, abuz, neglijare sau exploatare a copiilor și, anual, numărul de cazuri dezvăluite autorităților crește cu 1000, deși populația de copii este în continuă scădere, fiind cu 40 % mai mică decât cea din 1990. Acestea sunt, însă, cifrele oficiale, cazurile numărate în spatele cărora se aliniază sute sau mii de cazuri neraportate vreodată. Pentru că majoritatea părinților din țara noastră consideră că bătaia este o formă de educație, că o palmă n-a omorât pe nimeni, că dacă metoda a funcționat generații la rând, va funcționa și de acum înainte și că nimeni nici nu va afla despre asta, căci ce e în ogradă, acolo rămâne…

Suferințele noastre din copilărie se așază în noi și ne macină, făcându-ne să fim nesiguri, să fim suspicioși, să fim răi, să fim triști și, de cele mai multe ori, să ajungem părinți la fel de nepricepuți ca aceia care ne-au crescut, repetând, inconștient, în situații de criză, comportamentul pe care l-am văzut în propriile case. Asta dacă nu alegem, salutar, să ne vindecăm și să mergem mai departe. Unii aleg cabinetul terapeutului, alții exercițiile de conștientizare și autovindecare, alții meditația, sportul, rugăciunea, confesiunea. E nevoie de curaj, pentru oricare dintre aceste căi. Pentru că prima ispită este să taci și să ascunzi, prefăcându-te că ai uitat. Ce-o să zică lumea?! te întrebi îngrozit, știind că rufele se spală în familie și că tot tu poți să fii judecat. De altfel, știm prea bine, trăim într-o cultură în care victima este întotdeauna blamată. Lasă că a făcut și ea ceva…

Despre dezvăluirile recente ale lui Călin Geambașu, muzician și vedetă, compozitor, orchestrator și solist, am aflat dintr-o discuție în care cineva îl condamna tot pe el. Chiar trebuia să spună cu glas tare lucrurile pe care le-a spus despre părinții lui?! se întreba persoana care mi-a relatat, prima dată, că fostul star al Școlii Vedetelor a declarat public că a fost bătut, toată copilăria, de părinții lui, în special de mama care și-a vărsat frustrările de nevastă înșelată asupra copilului rămas acasă, dar și de tată, celebrul Petre Geambașu, care nu-și controla nervii și orgoliile și, mai ales, știind de comportamentul soției, nu îi lua niciodată apărarea celui. „Puteau să se lămurească și ei doar în familie”, am auzit și atunci am simțit nevoia să stau de vorbă cu Călin și să îl întreb ce anume l-a determinat să își facă publice dezvăluirile. Și am aflat ceea ce știam deja, că adevărul te face liber. Că mărturisirea te eliberează și îți dă dreptul să mergi mai departe. Că, până la urmă, ca să putem să fim fericiți, avem nevoie să conștientizăm când am fost nefericiți.

De ce ai ales să vorbești în public despre toate aceste lucruri și de ce acum?

Călin Geambașu: Pentru că acum sunt tată și am înțeles că poți să fii și altfel ca părinte decât au fost părinții mei cu mine. Am văzut că se poate crește un copil fără niciun fel de agresivitate, doar cu iubire. Nici măcar un bobârnac copilul meu nu a primit, nici de ureche nu l-am tras și Davin are deja nouă ani… Și mi-am amintit cum, în trecut, tatăl meu îmi spunea: ”Lasă că o să vezi tu când ai să fii părinte!” Uite că am ajuns părinte, și copilul meu de nouă ani e prieten cu mine, și e copil bun, știe să cânte la trei instrumente, are note foarte bune la școală, și nu i-am tras o dată o palmă la fund. Deci am înțeles că se poate și așa, să ne creștem copiii fără violență!

Și de ce în public?

CĂLIN GEAMBAȘU: Păi chiar tatăl meu mi-a zis, când noi discutam între noi: „Fă publice toate astea, ca să văd eu dacă mai există părinți care și-au cerut scuze de la copiii lor! Asta chiar ar revoluționa relația părinte-copil, dacă și-ar cere scuze vreodată vreun părinte de la copilul lui”.

Recunosc că discursul îmi sună foarte cunoscut… Așa spun cam toți părinții din generația alor noștri…

CĂLIN GEAMBAȘU: Dar evoluăm, nu?… Eu i-am spus tatălui meu că în procesul de definitivare a educației copilului meu, și a formării lui ca om, pe lângă ce facem eu și Angi pentru el, am nevoie de încă două persoane, de el, tatăl meu, și de doamna Viorica Platon, profesoara mea de pian între clasele I și VIII. Fiul dânsei, Vlad Platon, care este medic în Elveția, spune și astăzi: ai fost elevul ei preferat, din 1000 de elevi! Am câteva ore de discuții înregistrate cu doamna Platon, care era un filosof, un spirit înalt, nu poți să-ți imaginezi în ce fel se duceau discuțiile… Doamna Viorica Platon a văzut alte lucruri în mine, cum și eu am văzut în dânsa alte lucruri, a fost mai mult decât profesoara mea de pian. De doamna Platon s-a bucurat Davin, ba chiar la ultima întâlnire, cu trei săptămâni înainte să se prăpădescă, i-a zis: „Vrei să-ți fiu ca o bunică, fiindcă tatălui tău, lui Călin, i-am fost ca o mamă!”

Deci măcar s-au cunoscut…

CĂLIN GEAMBAȘU: Au făcut pian împreună! Știi cum a fost ziua aceea pentru mine, când le-am făcut poză la pianul pe care eu am studiat de la vârsta de cinci ani, iar acum sătea, la același pian, copilul meu de cinci ani? A fost o zi magică! Iar pianul acela doamna Platon mi l-a lăsat mie. Pianul la care dânsa a stat și a bătut tempoul în el de milioane de ori, este în sufrageria mea acum…Vlăduț, fiul doamnei Platon, a zis: ”Ăsta a vrut mama să-l ai tu!”

Deci și tu ai făcut muzică de foarte mic…

CĂLIN GEAMBAȘU: Ai mei m-au dat la Școala de Muzică, fiindcă m-au găsit o dată în casă cu căștile pe urechi, cu mâna în pian, și nimeream niște note, ce se potriveau cu melodia respectivă. Și au zis: se pare că are ureche muzicală! Fiindcă, dacă am gândi pe linie genetică, eu nu consider că talentul se transferă din generație în generație, sunt n exemple de oameni ai căror copii nu au nici o legătură cu meseria pe care părinții au avut-o pe întreaga durată a vieții, nu numai la muzică mă refer. După mine, talentul e dat de Dumnezeu! Eu ce am avut ca ajutor imens din partea familiei, a fost mediul în care am trăit, fiindcă am trăit într-un mediu muzical, iar asta m-a ajutat foarte mult! Pe lângă talent, un om are nevoie de acest mediu, după care de muncă personală, de șansă în viață, de ambiție…

La băiatul tău observi o înclinație în direcția asta?

CĂLIN GEAMBAȘU: Băiatul meu astăzi are nouă ani și cântă 200 de melodii cap-coadă la tobe – ai auzit bine cifra! le avem pe toate filmate, 200, cap-coadă, nu doar o frântură de melodie! De ce am început cu tobele?! Îți dai seama dacă un copil are sau nu înclinație… Când am văzut că are simț ritmic, am zis: bine, ca să ai satisfacție imediată asupra reușitei muncii tale, hai cu tobele… Asta la 4 ani și jumătate. L-am adus în studioul nostru de înregistrări, și când noi repetam, stătea pe acolo, după aceea l-a luat model pe toboșarul nostru și a zis că e fratele lui, și a început să imite tot ce vedea, până când, dintr-o joacă, a ajuns să cânte 200 de melodii cap-coadă, de la Michael Jackson, Queen, tot repertoriul nostru – și avem peste 100 de melodii, adică deseori el cântă în locul toboșarului, ne acompaniază în cântare, deși are doar nouă ani.

Și l-ai dat și pe el la Școala de Muzică?

CĂLIN GEAMBAȘU: Face o școală privată de muzică, dar unde culmea, nu studiază tobe, ci pian, fiindcă nu am vrut să facă nimic metodic, care i-ar tăia din elanul pentru tobe. Îl las să izvorască absolut natural, mai târziu, probabil prin clasa a V-a, atunci va intra la Școala de Muzică, o să-l dăm la chitară. Tobele vin din pasiune, sunt jucăria lui preferată!

Revenind la tine, de mic, ai început cu pianul…

CĂLIN GEAMBAȘU: Am început cu pianul și numai pian am făcut, nu am făcut nimic altceva. La facultate am intrat la Pedagogie, dar eu nu am vrut să dau la facultate, cu toate că eram mega-pregătit și am intrat cu singurul zece la dicteu, timp de 15 ani la proba respectivă nu se luase zece, dar eu am luat.

De ce nu ai vrut să dai la facultate?

CĂLIN GEAMBAȘU: Eu vreau să învăț lucruri, nu doar să bifez un anumit traiect în viață, că nu-mi aduce nici o satisfacție! La instrumental, da, se învață foarte mult, dar eu nu am vrut să dau la instrumental fiindcă nu aș fi avut timp să studiez, iar eu stăteam în TVR opt ore pe zi, căci Școala Vedetelor la mine a venit exact când am terminat liceul, deci exact în perioada aceea eram foarte ocupat. Taică-meu a făcut șantaj emoțional, cu plânsete… când am zis că nu dau la Conservator.

Dar de ce era așa de important pentru el să dai la Conservator?

CĂLIN GEAMBAȘU: A zis că îl fac de râs pe el, dacă nu dau la Conservator… Am zis: e vorba de tine sau de mine, e viața ta sau e viața mea?!

Dar, până la urmă, ai făcut facultatea…

CĂLIN GEAMBAȘU: Nu! Doar trei ani am făcut, după care, în anul III, aflasem că se înființase Spiru Haret și avea secție la fără frecvență. Am cerut să mă transfer acolo, dar toți profesorii cu care am vorbit mi-au spus că nu se poate, eram în timpul anului și mi-au zis că trebuie să termin anul, și apoi să încerc. Mi-au explicat: numai în cazuri extreme, de exmatriculare… Atunci, la prima lucrare cu un profesor nesuferit rău, un om rău structural, Emil Durdurescu, am luat o foaie de hârtie, m-am semnat, am pus data, și ce măscări am putut să-i scriu pe o pagină jumătate!!!… Știam că scriindu-i lui, sigur va demara procedurile de exmatriculare. Era un om extraordinar de valoros, însă, ca pedagog, o calamitate! Cum a auzit, la admitere, că am auz absolut – că așa s-a întâmplat, să am ureche absolută- , de la început m-a luat în forță. Când am recunoscut notele imediat, a dat cu pumnii în pian, și a strigat: ”Fără note! Cu ta-ta!” adică trebuia să intonez, taa-taaa, nu să denumesc notele, asta pe el îl deranja foarte tare.

În loc să-l bucure că are un asemenea student…
CĂLIN GEAMBAȘU: Când dădea vreo lucrare, se așeza chiar în fața mea, lua ziarul și zicea, hai, scrie! Am colegi martori Mihaela Cernea, Mihaela Florea, așa făcea, ca să mă intimideze. (râde)

Bine, tu acum poți să râzi, dar pe un copil, care e în liceu, care e în facultate, poate să-l marcheze pe viață așa ceva…

CĂLIN GEAMBAȘU: Pe atunci nu prea îmi venea să râd nici mie, deși eu nu aveam nevoie de notele lui, Dumnezeu a vrut ca Titus Munteanu să mă aleagă dintr-o mie, și eu vedeam ce rezultate am, pe mine nu putea să mă demoralizeze așa ceva, dar pe alți colegi ai mei… Avea niște pantofi vișinii cu ciucurași, cum se purtau atunci, era foarte mândru de ei și când a văzut că un coleg al nostru, Vasile Eugen, avea aceiași pantofi ca el, nu l-a mai scos din nota patru, așa fel de om era.

Ai scăpat de el când te-ai mutat la Spiru Haret. Acolo cum a fost?

CĂLIN GEAMBAȘU: M-am exmatriculat, cum ți-am spus, m-am dus la Spiru, și așa s-a încheiat aventura mea la facultate. La Spiru nu era simplu, era ridicol de simplu, se preda la nivelul de clasa a VII-a. Primul examen pe care l-am dat la Spiru l-am terminat în 4-5 minute. Când am văzut în ce constă examenul, am zis că îmi bat joc de timpul meu, de viața mea, ce-i asta?! Am completat cerința, dar eu am zis că o fi o capcană, ceva. Dar doamna profesoară a văzut că am rezolvat problema aia de clasa a VII-a și a zis: ”Dragi studenți, lăsați pixurile jos, vă rog să-l aplaudați, avem un geniu în clasă!”. Văzând că ăsta e nivelul, nu m-am mai dus niciodată! Și ca să-mi întărească complet reacția, în anul 2003, când cântam la Salonul Spaniol cu Mălina, între două melodii, vine la mine o doamnă, mă ia aproape și-mi zice: „Căline, de ce nu vii să-ți termini facultatea? Eu sunt doamna decan”…Eu i-am zis că vedeți și dumneavoastră, doamnă, muncesc noaptea, nu se potrivesc orele, nu am când. Ce să-i zic, că e nivelul de gradiniță?! Nu voiam să o jignesc. La care mi-a zis: ”La banii tăi, la cât câștigi tu, sigur ai cum să termini doi ani într-un an”. Când mi-a zis-o p-asta, nici să nu mai aud!

Deci asta a fost aventura cu facultățile și cu timpul pierdut prin ele, până la urmă…

CĂLIN GEAMBAȘU: În timpul ăsta am făcut Școala Vedetelor, nu am stat degeaba…

Când ai cunoscut-o pe soția ta?… Davin are deja nouă ani, mi-ai spus.

CĂLIN GEAMBAȘU: Noi nu suntem pe direcția căsătoriei, nu suntem căsătoriți. Pe Angi am cunoscut-o în anul 2000, era prietenă cu Mihaela Cernea de la Class. Mihaela Cernea m-a invitat și la preselecția Școala Vedetelor, a avut un rol foarte interesant în viața mea, am fost coleg cu ea la școală, la Dinu Lipatti. Ele erau prietene, și ne-am plăcut mai mult ca prieteni, ea era în altă relație, eu eram în altă relație, nici nu ne-am gândit unul la altul. După aceea eu m-am căsătorit cu altcineva, cu Lavinia, timp de cinci ani, a fost o căsătorie asumată pe termen de cinci ani, am divorțat ducându-ne de mână la tribunal, așa, pe liniște și voie bună. Iar după aceea mi-am dat seama că nu în hârtii stă treaba. Nu cred că ne măsurăm sentimentele în hârtii… Aceeași optică o are și Angi și iată că suntem de 10 ani împreună, cu suișuri, cu cobrâșuri, că așa sunt viețile tuturor.

Și vestea că veți avea un copil când a venit?

CĂLIN GEAMBAȘU: A fost ceva incredibil. În ianuarie 2008 ne-am început relația. Ziua ei de naștere este pe 7 februarie, și exact atunci a rămas însărcinată, de ziua ei. Și prin naștere naturală, neprogramată, l-a născut pe Davin de ziua mea, pe 30 octombrie e născut…

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai devenit tată? Ce revelații ai avut odată cu băiatul vostru?

CĂLIN GEAMBAȘU: După ce am devenit tată, chiar a fost o revelație, fiindcă mi-am dorit unirea tuturor lumilor ce ne înconjurau. Am adus famila ei de la Iași, însemnând mamă, soră, cumnat, copii, tot ce mai aveau ei pe acolo, greutăți, datorii, totul să fie la zero, alor mei le-am șters totul cu buretele, anul 2008 a devenit anul zero, gata, a venit Davin pe lume și el unește universul, am zis. Aiurea, eram Don Quijote, trăgeam singur! Cât am avut baterii am tras, când s-au terminat bateriile, am zis: ”Salut realitate!, uită-te stânga-dreapta, mai trage cineva cu tine?”

Nici ai ei nu v-au ajutat?

CĂLIN GEAMBAȘU: Ba da, mama ei ne-a ajutat imens cu Davin, îi gătea în fiecare zi, dimineață, la prânz și seara, a stat cu el aproape patru ani de zile, cumnatul lui Angi îmi e mâna dreaptă și astăzi. Dar ceea ce eu le-am reproșat alor mei acum, recent, când am început să le spun în față lucruri, a fost că ei și-au refuzat șansa de a fi bunici. A și făcut o glumă pe scena Sălii Palatului. L-a întrebat Iuliana Tudor – iar eu și Davin eram pe scenă în momentul ăla- ”Domnul Petre Geambașu, ce credeți că v-ar reproșa Călin?” Iar el a spus: ”Știu eu cam ce mi-ar reproșa el, ar vrea să mă vadă mai mult bunic, să mă vadă prin parc, dar vă dau o veste proastă, sunt în super-putere și nu ați scăpat de mine, așa că el trebuie să mai aștepte cu copilul!”. Pe mine m-a durut. Lumea a râs, că nu a știut backgroundul, dar pe mine m-a durut, că într-adevăr așa și era, el a ales să fie mai mult artist decât om, și asta pentru mine nu a fost o chestie în regulă în ce îl privește.

Dar cu mama de ce te-ai certat?

CĂLIN GEAMBAȘU: Eu am avut relație tensionată cu ea de când mă știu, iar de la zece ani, a fost tot mai rău. Mă rupea în dinți, mă făcea bucăți. A rupt odată o curea pe mine și a mai luat încă una…

Mama ta? Pare de necrezut…

CĂLIN GEAMBAȘU: Da, mama mea naturală, biologică. De ce să pară de necrezut? Nu ai mai auzit de mame rele, ce, e ceva nou?! S-au scris și cărți…

O intelectuală din lumea bună a Bucureștiului, care avea bani, care avea condiții să trăiască bine, să evolueze…

CĂLIN GEAMBAȘU: Ea a nutrit nervi și gelozie cât nu poți tu să-ți imaginezi… Cum o fi? Ești soția lui Petre Geambașu, dar Petre Geambașu pleacă trei-patru luni pe an cu Doina Românească în Occident, nu se cumulează niște chestii, ani la rând, așa?

Cu Doina Spătaru, nu? Dar nu te răzbuni pe copil! Divorțezi!

CĂLIN GEAMBAȘU: Păi pe cine să te răzbuni, că nu ai pe altcineva? Și cum să divorțezi când totul merge bine acasă…A fost un pact al lor, să păstreze aparențele, iar eu am fost tributul plătit. Eram și eu plătit să rabd, prin mașinuțe, prin banane, prin portocale, prin geci colorate, prin penare. Nu mai avea nimeni ca mine penare în școală… Nu spun că am fost cel mai bătut copil, au fost alți copii mai bătuți ca mine, din păcate, a fost o generație care și-au rupt copiii în dinți, sunt statistici, suntem pe locul întâi în Europa la violență domestică, și asupra femeilor și asupra copiilor. Au avut și ei altercații între ei, dar nu dure, au fost momente tensionate în casă, le-au depășit și gata.

Dar tu nu le-ai depășit…

CĂLIN GEAMBAȘU: Nu am vrut să le depășesc, am vrut să le lămuresc. Chiar nu am mai vrut să țin sub preș ceva…. Iar acum sunt liniștit, doar îmi spun povestea vieții.

Deci nu te afectează?

CĂLIN GEAMBAȘU: Mă eliberează. Nu e vreo tensiune anume, doar că acum lucrurile sunt vizibile. Acesta este singurul element din ecuație care e schimbat, că totul a devenit public, dar lucrurile acestea au existat dintotdeauna în familia noastră. Însă acum eu am decis să fac ordine în viața mea. Așa au decurs lucrurile, nu poate să vină nimeni să-mi spună altceva, iar eu mă simt un om liber, în sfârșit..

 

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *