fbpx

GABRIEL COTABITA: Am intalnit iubirea de nenumarate ori, dar nu m-am ridicat la nivelul ei

de

Dupa ce a tacut indarjit cativa ani la rand, anul 2010 va aduce pe piata romaneasca trei albume ale lui Gabriel Cotabita: un disc cu cantece de dragoste, „Farame de tandrete“, un nou album VH2, trupa al carei solist este Gabi, si mult asteptatul „Best of…“, cuprinzand hiturile care ne-au facut sa il iubim si sa nu-l uitam nici atunci cand parea sa nu mai vrea sa cante pentru noi.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  


Am discutat despre toate proiectele lui si despre istoria tumultuoasa a vietii sale, incercand sa deslusesc povestea fascinanta de viata a unui artist nonconformist si profund. Si, daca tot este tema dosarului din editia Tangoului nostru de februarie, am discutat si despre casatorie, ca institutie si ca forma a iubirii.

Pe nepusa masa, de nicaieri, a aparut dorinta de a ma casatori

Marea Dragoste/ Tango: Cum si de ce te-ai casatorit de tanar, cum de ti-a venit aceasta idee, mai ales ca erai intr-o lume ciudata, artistica?

Gabriel Cotabita: Eu eram undeva, la granita dintre lumea artistica si cea obisnuita. Eram in anii terminali de facultate si deveneam inginer. Ca si cantaret, nu ma lua nimeni in seama in acea perioada, chiar daca eram intr-un oras de provincie si iesisem cu formatia si la nivel national, dar la un nivel studentesc. Pe nepusa masa, de nicaieri, a aparut dorinta de a ma casatori. Dupa aceea, a aparut si femeia potrivita. La 22-23 de ani, prima cerere in casatorie a fost nereusita, am fost refuzat. Insa, cand a aparut Ioana, lucrurile s-au schimbat. La doua-trei luni dupa ce ne-am cunoscut ne-am si logodit, apoi am tras de ea vreo trei ani s-o conving sa facem si pasul urmator si, dupa aceea, ne-am casatorit; de cand ne-am cunoscut si pana ne-am despartit au trecut 19 ani.

Marea Dragoste/ Tango: Si cele trei fetite ale voastre cum au aparut, le-ati planificat?

Gabriel Cotabita: Totul a fost intamplator si trebuie sa recunosc ca, pe undeva, nu mi-am dorit. Era greu, pentru ca un copil inseamna o responsabilitate, nu e ca o bijuterie de care te plictisesti si o arunci intr-un colt.

Marea Dragoste/ Tango: Cum se schimba viata pentru un barbat dupa ce are copii?

Gabriel Cotabita: Recunosc ca, din punctul meu de vedere, nu am simtit foarte mult schimbarea asta, pentru ca eram intr-o perioada in care incercam mai mult sa-mi fac o cariera. M-au ajutat camaraderia care a existat intre mine si fosta mea sotie, faptul ca am realizat amandoi ca in Craiova nu aveam niciun viitor si ca eu trebuie sa plec, sa deschid drumul. Eu facusem si un master in calculatoare, eram mai mult decat confortabil, aveam si un loc unde cantam si de unde castigam multi bani, aveam si un apartament al nostru in Craiova, deci nu era nimic care sa-mi spuna ca trebuie sa ma duc la nivelul urmator. Insa, dupa esecul inregistrat in colaborarea cu Holograf, mi-am dat seama ca nu vreau, totusi, sa ma plafonez. O mare parte din destinul meu a fost faptul ca mereu mi-am dorit sa plec inspre ceva nou, am luat-o de la capat de multe ori. Am plecat la drum fara sa constientizez impactul pe care muzica usoara avea sa-l aiba asupra oamenilor. Eu ascultam exclusiv muzica pop-rock din afara. Am acceptat aceasta oportunitate, aceasta provocare (cum am mai avut in trecut, dar pe care le-am refuzat) si m-am dus la Bucuresti, la Ionel Tudor; el mi-a dat o piesa pentru festivalul Mamaia, o piesa cu un text extrem de generos, legat de pamant, insa nu mai puteam sa intru la interpretare, pentru ca depasisem varsta, asa ca am intrat in concursul de creatie. Cheia succesului meu se afla intr-un cantec celebru, din coloana sonora a filmului „Rocky“, Eye of the Tiger, cantat de formatia Survivor – cantecul ala spune exact ce vreau eu sa spun: daca nu ai ochiul de tigru, daca nu-ti doresti cu tot dinadinsul si nu te dedici total acelui scop, n-ai sa-l faci niciodata.

Marea Dragoste/ Tango: Iar dincolo de prima ta participare la Mamaia, nimic n-a mai fost la fel…

Gabriel Cotabita: Pentru mine, participarea la Festivalul de la Mamaia, in care, repet, eram intr-un concurs de creatie, a fost ceva ce am privit ca acum ori niciodata. Nu se poate face altfel. Toata lumea venea la festival ca la o distractie continua, dar eu eram ca la cantonament. Toti participantii si membrii festivalului se strangeau noaptea, cand se termina festivalul, la o terasa vizavi de Radio Vacanta, dar eu nu faceam acest lucru, pentru ca aveam repetitii dimineata – repetam de trei ori pe zi, imi vedeam de treaba mea, iar asta s-a vazut. Am aparut seara pe scena si sa-ti spun ce mi-au povestit altii: „Ai aparut acolo cu mersul tau de rata, te-ai pus in fata microfonului, te-ai impins in picioare, ai inchis ochii si cand ai inceput sa canti, toata sala ai ridicat-o in picioare.“ Nu stiu ce s-a intamplat. Cand s-a terminat, au fost trei bisuri in concursul de creatie, ceea ce nu s-a mai intamplat niciodata, crede-ma, ca am fost la Mamaia in fiecare an. Bitu Falticineanu a zis: „Neica, ce le-ai facut! Pe chestia asta te iert ca m-ai dus la repetitie in fiecare dimineata.“ Evident, piesa n-a luat niciun premiu, iar tata mi-a si spus: „Esti extraordinar, ai un succes fantastic, dar nu te vede nimeni.“ Acolo a inceput povestea, care a fost neasteptata. In acel festival au aparut Loredana, care a fost altceva, a aparut Monica Anghel, care a fost o voce extraordinara de la 14 ani si am mai aparut eu – trei elemente extraordinare ale festivalului din ’86. Loredana a castigat marele premiu, dar asta n-a facut-o mai difuzata la televizor, pentru ca era inadmisibil sa apara la televizor „cu parul ala“, nici eu, nici Monica nu am aparut la televizor prea curand… Prima mea aparitie televizata a fost in Revelionul de pe programul 2, de pe 1 ianuarie 1987, intr-o emisiune de o ora, pe care n-am vazut-o decat multi ani mai tarziu. Tot atunci, Ionel Tudor mi-a zis sa inregistram si o piesa pentru radio. M-am dus la Bucuresti, la studio, am inregistrat piesa intr-o jumatate de ora si apoi am plecat in Craiova, pentru ca acolo locuiam. Era greu, asa ca, atunci cand mi s-a propus sa vin sa locuiesc in Bucuresti, am acceptat, mai ales ca, prin casatorie, obtinusem buletin de Bucuresti, si a fost mai usor.

Marea Dragoste/ Tango: Cum te-ai hotarat sa vii in Bucuresti?

Gabriel Cotabita: Intr-o seara, pe cand cantam intr-un restaurant cu Redivivus, a venit un baiat la noi, ne-a dat 100 de lei si ne-a spus sa-i cantam „Noapte albastra“. Atunci mi-am dat seama ce se intamplase in viata mea. Intre timp, cantecul pe care il inregistrasem eu in jumatatea aia de ora devenise un succes national. Asta inregistrasem atunci, in graba: „Noapte albastra“. Colegilor mei nu le venea sa creada, nici mie, pentru ca nu ascultam radioul national si nu stiam ca avusese un asemenea succes. Dar atunci m-am hotarat sa plec din Craiova si asa a inceput periplul. Am venit in Bucuresti.

Marea Dragoste/ Tango:  I-ai luat suta omului care ti-a comandat „Noapte albastra“?

Gabriel Cotabita: Nu, pentru ca nici nu i-am cantat-o. Colegii mei nu stiau piesa, asa ca l-am refuzat. Si am pierdut si banii. (rade)

Marea Dragoste/ Tango: Ai venit de unul singur? De ce ai lasat familia acolo?

Gabriel Cotabita: Pentru ca nu aveam unde sa stam. Pe vremea aia era o problema cu casele. Eu am stat la un oficiu de hotel timp de mai bine de un an. Am dat un concurs la ISPIF, la Centrul de Calcul, ca sa am serviciu, ca altfel nu te puteai misca pe vremea aia, te intrebau pe strada ce cauti tu aici. Am luat prin concurs un post la Centrul de Calcul si m-au intrebat daca am unde sa stau; cum aveam buletin de Bucuresti, le-am spus ca da. Si m-au crezut. Iar eu am stat intr-un oficiu la etajul sase al hotelului Nord. Era o camera de 3 pe 3 metri, iti cadea tencuiala in cap, iar baia era pe hol, acolo unde era si liftul cu care menajerele trimiteau lenjeria murdara…

Fiind zodie de Apa, n-am avut niciodata prea mult noroc la pamant, la proprietati

Marea Dragoste/ Tango:  Nu te-ai gandit, cand ai inceput aceasta cariera, ca o sa fie si pierderi colaterale, ca o sa-ti strici familia?

Gabriel Cotabita: Nu, nu m-am gandit.

Marea Dragoste/ Tango: Nici sotia ta nu ti-a atras atentia? Ea cu ce se ocupa?

Gabriel Cotabita: In perioada respectiva, se ocupa de cresterea fetelor. Ea este profesoara de italiana, insa atunci statea acasa, avea grija de trei copii mici. Treptat, treptat, lucrurile au inceput sa se aseze, castigam mai multi bani si, cand au inceput sa creasca copiii, ea a putut sa se ocupe mai mult de meseria ei. Dupa un an si jumatate, au venit si ele in Bucuresti; parintii ei ne-au ajutat si ne-am trezit ca apartamentul lor de 3 camere din Balta Alba era pe numele nostru. Dar noi nu aveam loc in apartament, a fost chinul de pe lume. Eu, fiind zodie de Apa, n-am avut niciodata prea mult noroc la pamant, la proprietati funciare…

Marea Dragoste/ Tango: Cand au venit, te-ai implicat in cresterea fetitelor, le duceai la scoala?

Gabriel Cotabita: Daaa, m-am implicat foarte mult, in sensul ca eu aveam 28 de zile de turneu pe luna, deci trei zile pe luna m-am ocupat…. Nu, nu m-am implicat deloc. Si desi situatia a fost delicata, nu a afectat relatia mea cu fetele. Sunt sigur ca atunci au existat resentimente, insa acum m-au iertat ca am fost atat de absent, ca apoi ne-am despartit. Asta e singurul lucru care ma bucura: ca m-au acceptat si m-au tratat ca pe un tata. Securea razboiului s-a ingropat, ceea ce m-a bucurat. In viata, se intampla lucruri de genul asta.

Marea Dragoste/ Tango: Si cum ai luat decizia sa divortezi? E o decizie grea in viata unui om sau te-ai hotarat dintr-o data si ai divortat?

Gabriel Cotabita: Nu m-am hotarat eu. Ioana a hotarat ca vrea sa incheie, iar eu am zis da, pentru ca nepotrivirile erau de mult.

Marea Dragoste/ Tango: Ce inseamna nepotriviri? Voi v-ati iubit, ati fost fericiti, ati avut copii, cum, dintr-o data, doi oameni care au fost potriviti devin nepotriviti?

Gabriel Cotabita: Ei, aici sunt multe lucruri de discutat. Poate nu am fost la inceput atat de potriviti si ni s-a parut noua mai simplu si mai frumos sa credem ca suntem potriviti. Acum, privind in urma, imi dau seama ca erau niste nepotriviri majore. Atractia era foarte mare, insa modul de a privi viata, prioritatile imediate erau atat de diferite, incat au devenit ireconciliabile. Si, repet, am vazut lucrurile astea de la inceput, insa asta inseamna nebunia iubirii, ai impresia ca poti sa treci peste orice ca sa fii impreuna cu omul pe care il iubesti. Nu e chiar asa. Din pacate, a fost cronica unei morti anuntate, pentru ca toata lumea din jurul meu mi-a spus ca nu vom reusi sa stam impreuna foarte multa vreme. Dar eu le spuneam: „Eiii, ce stiti voi?!“. Pana la urma asa a fost.

Marea Dragoste/ Tango: Citisem chiar pe blogul tau ca, tocmai, iubirea depaseste orice fel de obstacol, ca nu pui conditii atunci cand iubesti, nu ceri nimic, nu vrei sa schimbi nimic…

Gabriel Cotabita: Corect, sunt intru totul de acord, numai ca aici incepe sa se simta o diferenta: ceea ce percepem noi a fi iubirea. Poate nu era iubire neaparat, ci un imbold, o pasiune, o capacitate de a te lupta cu natura umana. Iubirea e altceva si nu cred ca despre asta era vorba acolo. Parea iubire, dar nu era, ci era mai degraba posesivitate, erau cu totul si cu totul alte sentimente. Nu era iubirea de care povestesc acum in scris, pentru ca, trebuie sa recunosc, am descoperit aceasta notiune de curand. De curand am descoperit ce ai citit tu pe blogul meu, citind si eu, la randul meu. Deocamdata, insa, incerc, nu pot sa spun ca sunt capabil sa fac exact ceea ce am spus.

Marea Dragoste/ Tango: Deci nu ai descoperit iubirea, o cauti inca in cate o carte?

Gabriel Cotabita: Se pare ca nu am gasit-o inca.

Marea Dragoste/ Tango: Si nu te inspaimanta gandul asta?

Gabriel Cotabita: Ba da, ma inspaimanta, mai ales ca nu e vina ei ca nu am intalnit-o, ci e vina mea. Cred ca eu nu stiu sa ma port cu iubirea, eu nu stiu s-o percep asa cum trebuie. Sa nu creada cineva acum ca eu n-am intalnit niciodata iubirea. Eu sunt convins ca am intalnit iubirea de nenumarate ori, dar nu m-am ridicat eu la nivelul ei. Poate am fost prea egoist, poate sunt inca inlantuit de probleme cotidiene, de teluri marunte, si nu vad suprema iubire.

Marea Dragoste/ Tango: Dar te pregatesti pentru ea?

Gabriel Cotabita: Da, ma pregatesc, in mod continuu. Dar nu o caut. Ea va veni cand voi fi eu pregatit, cand o voi vedea eu. Cu cat cresti in dezvoltarea ta spirituala, incepi sa vezi semnele de care vorbeste lumea, care sunt tot timpul langa tine, dar nu le vezi. Crezi ca furnica ne percepe noi ca pe oameni? Nu. Pentru ca depasim capacitatea ei de intelegere. Si noi facem la fel cu iubirea. Ne dorim lucruri la care nu putem ajunge si ne mintim singuri ca ne-am indragostit. Poate a fost doar o atractie, o pasiune, un moment in care ti-ai pierdut uzul ratiunii, dar iubirea este altceva.

Marea Dragoste/ Tango: Nu ai visat sa te recasatoresti, sa-ti refaci familia?

Gabriel Cotabita: Este intrebarea pe care toata lumea mi-o pune, iar raspunsul este intotdeauna acelasi si se gaseste intr-un cadou pe care l-am primit de la fetele mele, o bucata de piele pe care era scris cu acul inrosit: „Barbatul se casatoreste ca n-are minte, divorteaza ca n-are rabdare si se recasatoreste pentru ca nu are memorie.“ Din fericire, eu inca mai am memorie. Eu nu mai cred in institutia casatoriei. Si am inceput si sa fiu mai discret in privinta relatiilor pe care le am, pentru ca, atunci cand te afisezi asa mult, cum o faceam odinioara, ranesti si iti faci si tie rau, implicit.

La ora actuala, sistemul casatoriei ar trebui reconsiderat

Marea Dragoste/ Tango: Tu nu incepi o relatie cu speranta ca va fi pentru totdeauna?

Gabriel Cotabita: Nu, eu incep pentru ca imi place relatia respectiva si de omul ala. In primul rand, trebuie sa existe chimie. Exista intalniri de-a dreptul fulgeratoare, splendide, si confunzi iubirea cu pasiunea. Dar nu e asa, iubirea se construieste. Totul pleaca de la pasiune, de la o scanteie pe care o vezi la un moment dat si pe care trebuie s-o cresti. Pe masura ce cunosti o persoana, compatibilitatea se poate sa scada, iar cand se ajunge sub o medie acceptabila, inchizi relatia, nu are rost sa construiesti. Nu imi mai fac proiectii asupra oamenilor pe care ii cunosc, nu imi mai imaginez ca ei sunt altfel decat sunt. Si nici eu nu mai joc roluri, nu mai vreau sa par altcineva, asa cum fac adesea oamenii la inceputul unei relatii.

Marea Dragoste/ Tango: Tu poti sa faci asta, sa fii chiar tu insuti?

Gabriel Cotabita: Da! E mult mai simplu, te scuteste de o gramada de pierdere de vreme. Mai bine sa fii tu asa cum esti, daca te intelege, bine, daca nu te intelege, bine. Altfel, mai tarziu iti va fi tot tie greu. Cu alte cuvinte, nu trebuie sa chinui nici persoana respectiva, nici pe tine. Daca tie nu-ti plac cartofii deloc, nu poti sa-i spui femeii aleia ca tie-ti plac cartofii facuti de ea. Asa ca mai bine sa stie de la-nceput. Asta-i un exemplu simplu, ca sa nu intru in detalii mai sofisticate. Plus ca, odata ce cresti, aici este pericolul, ca si nivelul de perceptie creste, si nivelul de intelegere, si nivelul a tot ce vrei tu – si incepi sa ai tot mai multe nuante. Si sunt lucruri care te deranjeaza, lucruri care la prima vedere, pentru un om mai putin sofisticat, nu inseamna nimic. Dar pentru tine conteaza detaliile.

Marea Dragoste/ Tango: Spune-mi de ce crezi ca, totusi, casatoria nu mai e o institutie viabila in zilele noastre?

Gabriel Cotabita: Asta nu ca o spun eu, am citit cateva pareri si m-am atasat de unele dintre ele. Institutia casatoriei avea un scop, pe vremuri. Pentru ca ierarhizarea sociala era facuta intr-o societate exclusiv de barbati, iar femeia era cea care se ocupa de copii, de casa, avea grija ca viata sa fie frumoasa, iar in momentul in care au inceput razboaiele, barbatii au inceput sa cada secerati pe front. Brusc, femeile au inceput sa munceasca, lucru care a culminat cu miscarea sufragetelor, din Anglia, s-a ajuns la votul feminin… Dar stii ca exista state, ca Lichtenstein, in care votul feminin a inceput sa fie valabil abia din 1984, daca nu ma insel. Si cam din anii ‘80, un salariu nu a mai fost de ajuns pentru a intretine o familie. Asta-i valabil si pentru noi, si pentru America… Asta a creat, insa, o alienare extrem de puternica. Faptul ca femeile se simt independente, dar in acelasi timp simt ca societatea e masculina si ca ele sunt refuzate in multe medii creeaza o stare de ambitionare care de cele mai multe ori le duce la singuratate. Barbatii sunt in continuare crescuti de alte femei cum ca ei sunt capul familiei, dar ei nu mai au puterea de a fi, intr-adevar, „capul“, si atunci ei nu mai stiu sa comunice cu femeile. Foarte putini sunt invatati sa fie tandri, draguti si cum isi doresc femeile sa fie un barbat. Si astfel se creeaza discrepante majore intre cele doua sexe opuse, care ar trebui, impreuna, sa formeze familiile. De aceea cred ca, la ora actuala, sistemul acesta al casatoriei ar trebui reconsiderat. El de fapt e reconsiderat, pentru ca si in Romania a aparut legea concubinajului, care nu exista, si la ora asta nu mai trebuie sa fii neaparat casatorit legal pentru ca impreuna cu perechea ta sa aveti lucruri pe care sa le puteti imparti, daca nu mai sunteti impreuna.

Oamenii sunt crescuti in ideea ca trebuie sa aiba pe cineva pe langa ei, ca asa a ramas incetatenit, asta e in memoria ADN-ului nostru de cateva mii de ani, dar, in acelasi timp, nu stiu sa traiasca intr-o familie. E ciudat. Tot ceea ce ni se intampla in viata este facut doar pentru a fi singuri. Individualismul este pus pe primul plan. Vrei sa ai cariera ta, de exemplu. Iar dupa aia zici ca vrei totusi sa ai si tu pe cineva. Dar spui mereu: eu, eu, eu. Nu se invata nimic despre „ noi“. Si daca nu inveti despre „ noi“ casatoria nu mai are nicio valoare.

Marea Dragoste/ Tango: Dar tu nu simti nevoia sa ai pe cineva? Nu acasa, sa aiba grija de tine, neaparat, dar uite, ai fost in America si ai vazut lucruri minunate… Nu vrei pe cineva cu care sa impartasesti asta?

Gabriel Cotabita: Asta-i una dintre marile mele nostalgii: ca n-am gasit pe nimeni care sa-mi fie apropiat din punct de vedere sufletesc, sentimental, dar, pe de alta parte, paradoxal, pot sa ma consider si fericit ca nu s-a intamplat asta! Pentru ca eu nu am acum locuri care sa ma doara. Oriunde ma duc, eu nu sunt atasat, pentru ca noi avem obiceiul asta de a atasa persoane la locuri. „Am mers la Venetia si am stat pe pod cu iubitul sau iubita mea, si dupa aceea nu ma mai pot duce la Venetia, pe acelasi pod, pentru ca in momentul in care ajung acolo toate amintirile ma napadesc, amintirile ma rascolesc!“

Pe cand asa, e mult mai simplu, daca ma duc la canionul din Colorado, sunt relaxat, pot sa ma duc cu oricine. Canionul, pentru mine, e canionul meu, nu e „al nostru“.

Am avut o experienta cu fiul lui Camil Petrescu, la New York, in ’97, intr-o noapte nebuna in care am vizitat cele mai frumoase locuri din New York. Era o nebunie, o splendoare, stateam cu el si cu Horia si ne minunam, ne bucuram. Iar Camil jr. avea telefon in masina, si mi-a zis: „Sun-o pe nevasta-ta si zi-i ca esti in New York si ca e minunat.“ Dar eu n-aveam nevasta, abia divortasem. „Atunci da telefon iubitei tale“, mi-a zis. „Pai n-am nici iubita“ am mai zis eu. Iar el, debusolat, mi-a raspuns : „Atunci, da-le in ma-sa si bucura-te si singur!“

Si asta mi-a ramas in cap, ca e important sa te bucuri si singur. Sigur, au existat si momente frumoase, intalniri splendide in locurile in care m-am preumblat, si am avut cine romantice in anumite zone din lume, si locurile respective mi-au ramas intiparite in memorie. In desert, sa simti cum bate briza, si tu stai la lumina lumanarilor cu cineva… Si, gata, nu ma mai pot duce in locul ala!

Daca Dumnezeu vrea sa intalnesc pe cineva si sa gasim impreuna calea sa ne simtim bine, sa descoperim lucruri frumoase impreuna si sa ne fie o placere intalnirea, de fiecare data, inseamna ca am ajuns unde trebuie si pot sa merg mai departe. Daca nu, eu tot ce pot sa fac este sa incerc sa ma perfectionez si mai mult. In rest, las sa vina totul de la sine, pentru ca daca ma incapatanez in a fi cu cineva, neaparat, depasesc limita de compromis admisa si ma gandesc ca apoi va fi prea tarziu sa zic: am gresit si de data asta!

Marea Dragoste/ Tango: Cum l-ai cunoscut pe fiul lui Camil Petrescu?

Gabriel Cotabita: Tot timpul mi-am dorit sa plec in America. La inceputul carierei, când auzeam ca artistii plecau in turnee in America, eram nostalgic si imi doream sa ajung si eu acolo. Si am ajuns in America in ‚97 prima data, impreuna cu baiatul lui Camil Petrescu, ce poarta acelasi nume ca si tatal. El are doi fii, Camil si Octavian, care nu sunt altii decât fratii Petrescu care faceau, pe vremuri, Top 20 la americani, la Europa Libera. Au fugit din tara, unul in America, altul in Canada, si am avut prilejul sa-l cunosc pe Camil, care este o enciclopedie vie a New York-ului.  In noaptea aceea nebuna, am inteles eu cam cum e cu New York-ul si am ramas indragostit de orasul ala.

Marea Dragoste/ Tango: Si ai revenit des?

Gabriel Cotabita: A fost o perioada in care nu am plecat nicaieri, insa Revelionul anului 2000 l-am facut la New York, dupa care am plecat intr-una dintre cele mai interesante expeditii pe care le-am facut vreodata, Crossover America – am facut toata America pe roti. Am facut o luna si jumatate: am plecat de pe coasta New York-ului, am trecut pe la Seattle Portman, am coborât prin Los Angeles, prin partea de sud, apoi New Orleans, Miami si apoi inapoi la New York prin Atlanta.

Marea Dragoste/ Tango: Si cu cine ai plecat?

Gabriel Cotabita: Am avut un turneu, cu Horia Moculescu, cu Mirabela Dauer. A fost frumos, am descoperit America in alt fel. Dupa care am mai fost de câteva ori la New York, la Chicago, la Washington… Anual, ma duceam in America. Anul trecut mi s-a oferit o oportunitate extraordinara, pentru ca inca nu vazusem Las Vegas-ul si acolo locuieste un prieten de-al meu, Bogdan Cristinoiu. Asa am plecat intr-o expeditie foarte interesanta, in care o luna de zile n-am facut decât sa am grija de mine, de toate prostiile si bucuriile mele. In doua saptamâni, am vazut toate spectacolele care se puteau vedea, apoi am inchiriat o masina si am plecat inspre New York. Am fost pe canion, la Elvis Presley, Nashville, apoi la New York, unde m-am imbarcat pe cel mai mare vapor din lume, Queen Mary 2 si am traversat Oceanul pâna in Anglia. Am avut o bucurie splendida, ce a durat o luna de zile, pe care mi-am oferit-o datorita faptului ca merit si eu, mai ales ca-mi pot permite, sa fac acest lucru. Totusi, pentru ca pe drum am avut foarte multi prieteni, toata distractia asta n-a fost atât de scumpa precum pare la prima vedere. Nu intotdeauna a fost asa cum imi doream, dar, pe de alta parte, am avut alte surprize placute. Asa ca bantui – am fost si in Australia, am vazut multe locuri frumoase.

Marea Dragoste/ Tango: Dar esti intr-o revolutie a propriei tale vieti – calatoriile, faptul ca ai slabit… Ce cauti, in ce directie mergi, de ce faci toate astea?

Gabriel Cotabita: N-as putea sa-ti spun de ce. Cred ca asa simt si asa le fac. Cred ca totul a inceput de la faptul ca am inceput sa citesc lucruri noi, acum vreo cinci ani de zile. Am descoperit multe semne si multe cai pe care pâna acum nici nu le ghiceam. Am citit Osho, am inceput sa ma apropii de reiki, am inceput sa ma apropii in alt fel de cartile sfinte si am inceput sa inteleg care sunt lucrurile importante in viata.

Marea Dragoste/ Tango: Care sunt?

Gabriel Cotabita: Pai, in primul rând, trebuie sa te impaci cu tine. Daca nu te impaci cu tine si daca nu crezi… Tin minte ca era o scrisoare a lui D. H. Lawrence, pe care am citit-o la un moment dat si care spunea ca, atâta vreme cât tu nu vei realiza o perfecta dreapta intre sufletul tau, intelectul tau si zona ta de legatura cu pamântul, zona ta sexuala si nu vei accepta aceasta linie perfect continua, fara niciun fel de negare a ei, tu nu vei fi o fiinta intreaga. Si asa e. Eu nu am fost o fiinta intreaga pâna nu am rezolvat niste probleme pe care le aveam – de comunicare, de invidie, niste probleme de incrâncenare. Treptat, treptat, rezolvându-le, mi-au aparut alte…

Marea Dragoste/ Tango: Alte probleme?

Gabriel Cotabita: Nu, nu au aparut alte probleme, ci lucruri care, pâna atunci, erau in fata mea, dar nu le vedeam. Nu-mi fac planuri de viitor, ci traiesc clipa, ziua asta. Stiu ce am de facut azi si ma bucur de ceea ce am de facut azi. Imi fac un program pe ziua de astazi si, din acel moment, am inceput sa dorm mult mai linistit noaptea, am inceput sa ma bucur de fiecare rasarit de soare. In ceea ce priveste slabitul, mi-am dat seama ca nu mi-e bine, ca mi-e foarte greu, si atunci, fiind un tip ambitios (totusi, m-am lasat de fumat de la doua pachete de tigari pe zi), am reusit sa ma lupt cu inertia mea, cu nesimtirea mea, in ultima instanta, si am inceput sa slabesc, a fost o mare victorie a mea in  lupta cu mine. Dintr-odata, m-am simtit mult mai bine. Odata, am avut totusi niste probleme si am slabit mai mult decât trebuia, dar nu din cauza curei de slabire, cum a crezut lumea, ci din cu totul si cu totul alte motive, exterioare vointei mele, pentru ca, din cauza medicatiei, mi-am dezaxat putin tiroida. In loc sa-mi fie bine, mi-era rau, slabisem de eram decrepit.

Marea Dragoste/ Tango: Si tu acum stai singur?

Gabriel Cotabita: Stau cu o fata de-a mea, una din gemenele mele sta la mine si e o perioada intermediara pâna isi face rost de o locuinta.

Marea Dragoste/ Tango: Fetele cu ce se ocupa, ce fac acum?

Gabriel Cotabita: Singura care e pe picioarele ei deocamdata este cea mare, Aela, care lucreaza in publicitate. Eliza lucreaza in televiziune, in cadrul unei emisiuni de bucatarie, iar Milena inca isi termina facultatea.

A trebuit sa aleg daca vreau sa fumez sau sa fiu cantaret

Marea Dragoste/ Tango: Zi-mi un defect mare, pe care-l ai!

Gabriel Cotabita: Sunt dezordonat, ingrozitor de dezordonat. La mine, masa din sufragerie arata ca dupa un razboi mondial. Fac ordine, cat de cat, vine, ma mai ajuta cineva, dar dupa doua saptamani e la fel.

Marea Dragoste/ Tango:  Dar vicii? Ce vicii mai ai in prezent?

Gabriel Cotabita: Cand aveam 20 de ani am avut prima mea intalnire cu zona asta speciala, zona metafizica a existentei. Era un prieten al meu care a facut primii pasi spre zona asta si mi-a spus: “Noi incercam sa dam lupta cu demonii in fiecare zi”, iar eu l-am intrebat: “Despre ce demoni e vorba?”. Iar el mi-a spus: “Demonul tutunului, demonul alcoolului, ca sunt demoni, dau o dependenta, tu te inchini in fata unui idol fals”. Am trait experienta pe pielea mea, pentru ca am fumat 14 ani, insa am ajuns la o cumpana, in care a trebuit sa aleg daca vreau sa fumez sau sa fiu cantaret.

Marea Dragoste/ Tango: Dar chiar afecteaza vocea? Ca doar vedem atatia cantareti care canta, practic, cu tigara in gura…

Gabriel Cotabita: Dar oare toata lumea care fumeaza moare de cancer la plamani? Proportia de afectare este mult mai mare: corzile vocale sunt ingalate cu fumul ala pe care il inhalezi cu atat de multa strasnicie si pofta. Dar mi-am spus ca o sa reusesc sa castig lupta cu demonul asta al tutunului. Cat fumezi, ai impresia ca esti rebel, dar, de fapt, esti sub influenta acestui viciu. M-am lasat timp de sase ani, dupa care a intervenit plictiseala, starea de suprasaturatie a omului care a ajuns intr-un anumit punct si nu mai are ce sa faca – blazarea, spleen-ul englezesc. Am inceput sa pufai cate o tigara, dupa care am inceput sa fumez, timp de inca paisprezece ani, cate un pachet de tigari pe zi. Cand am cantat eu pentru prima data intr-o carciuma, la 19 ani, pe vremea aceea, in Craiova, se bea. Dupa serviciu, oamenii se duceau direct la carciuma si plecau de acolo beti, in fiecare zi a saptamanii. In Craiova e tara zaibarului, se bea vin; acolo, parca erau betiile altfel, mai zgomotoase. Acolo am vazut demonul la fata locului. Tot ceea ce mi s-a intamplat m-a facut sa ajung unde sunt, asa ca nu ma feresc sa spun ca, in ciuda faptului ca eram un tip civilizat, terminasem o facultate tehnica, ajunsesem sa cant in Holograf si ne doream sa plecam intr-o tara straina. In anii ’80, din punct de vedere financiar, nu aveai nicio sansa daca nu reuseai sa pleci intr-o tara straina. Insa, doar eu, n-am obtinut viza, iar explicatiile erau ciudate. Nu mi-au dat voie sa plec nici macar in URSS. Atunci mi-am spus ca, decat sa ma bage ei la fundul mizeriei umane, ma ostracizez eu singur, drept pentru care am adaugat la lista viciilor si bautura. Rezistenta mea la alcool era zero. La viciul asta mi-a fost usor sa renunt, spre deosebire de fumat, de care eram indragostit. Despre ceilalti demoni nu pot sa vorbesc din interiorul lor, pentru ca nu-i cunosc. Femeia, eu n-o consider un demon. Cel putin, nu o consider un demon in sensul asta, este altfel de demon. Nu consider femeia un viciu.

Marea Dragoste/ Tango: Depinde daca iti schimbi partenerele din viciu sau daca te indragostesti… Daca reusesti sa adaugi un motiv mai profund decat simpla imperechere.

Gabriel Cotabita:  Eu nu sunt de acord. Scopul principal al organelor si functiilor sexuale omenesti este acela de a te inmulti. Ideea este ca trebuie sa te imperechezi si sa te inmultesti cat mai des.

Marea Dragoste/ Tango: Dar nu vrea nimeni sa se inmulteasca, asta e un scop care s-a pierdut pe drum…
Gabriel Cotabita: Asta e problema, ca s-a pierdut pe drum. Eu nu cred ca asta e un viciu, dar e doar parerea mea.

Am mai cules din dreapta si din stanga, ca n-am inventat eu roata dintata!

Marea Dragoste/ Tango: Cum de te-ai apucat de scris?

Gabriel Cotabita: Habar n-am! Mi-a zis cineva: scrie si tu! Si am zis hai sa scriu. Eu am invatat niste lucruri esentiale, pe care, probabil ca si tu le-ai observat, lumea nu le mai stie: ce inseamna introducere, descriere de motive, cum se face incheierea… Eu le-am invatat bine de tot in scoala generala si le aplic, iar intre timp am mai adaugat niste cuvinte in vocabular si niste intelepciuni, am mai cules din dreapta si din stanga, ca n-am inventat eu roata dintata! Atat, nu pot spune ca mi-am dorit vreodata sa scriu, si ce e interesant e ca creez tot felul de animozitati. Nu stiu de ce. Poate pentru simplu motiv ca am curajul sa spun lucrurile asa cum le gandesc. Nu ma consider un scriitor, pentru ca, stii ce se intampla? Nu iese, trebuie sa stau, sa ma corectez, sa ma duc inapoi… 

Marea Dragoste/ Tango: Asa si trebuie sa fie, deci chiar esti scriitor daca faci asta. Alora care le iese din prima si-s multumiti, aia sigur nu-s scriitori!

Gabriel Cotabita: Eu sunt un individ care a stat, cand a avut posibilitatea, prin ’93, un an de zile la un disc, la al doilea am stat 9 luni, iar cu VH2 am lucrat 2 ani si jumatate la un disc. Sunt un perfectionist ingrozitor, de nesuportat! Sunt in stare sa reiau ce fac mai rau ca Mesterul Manole. ~luia macar ii cadea un zid, mie nu-mi cade niciun zid, si tot o iau de la capat. Pentru ca, in primul rand, trebuie sa existe satisfactia ta. Si am si eu niste pretentii, de cum se inlantuie fraza, sa nu am repetitivitati, sa existe acolo, macar doua metafore intr-un text de 3 mii de litere, sa am macar o poanta buna la cateva pagini, sunt lucruri de bun simt, cred eu.

Marea Dragoste/ Tango: Cand te dau afara de la VH2, sa vii ca te angajez eu! Ca-n zilele noastre nu prea stiu multi lucrurile astea, scriu cu picioarele…

Gabriel Cotabita:Eu asa am invatat, si ma bucur ca esti de aceeasi parere cu mine. Repet, totul e o chestiune de bun simt. La noi problema e “lasa, ca merge si asa!”. Nu merge si asa! Teoretic, toti au facut gramatica. Unii mai bine, altii mai rau. Am terminat toti scoala generala, am dat toti admitere cu gramatica. Nu stiai gramatica, nu intrai la liceu. De atunci si pana acuma n-am mai scris atat de mult. Sigur ca unele lucruri au inceput sa se stearga din memorie, si tu scrii intr-un sistem in care n-ai fost invatat sa scrii. Ai fost invatat sa scrii cu creionul. Ai sa razi, dar chestia asta, acest refelx conditionat, are implicatii adanci asupra creierului nostru. In momentul in care scrii de mana, ai sa vezi ca faci mai putine greseli decat cand scrii cu calculatorul. Si, vorba aia, stai cu calculatorul deschis 4-5 ore pe zi. In momentul in care te duci la tastatura si incepi sa scrii, in sistem electronic, observi cu stupoare ca ai facut greseli de gramatica pe care altfel nu le-ai fi facut, in scrisul de mana. Pentru ca ai alt timp fizic, nu te gandesti unde sunt literele pe tastatura, ci te gandesti la cursivitatea ideii. De aceea inca exista oameni de varsta noastra care scriu de mana si dau la altii sa culeaga. Pentru ca ei nu vor sa fie perturbati in procesul de creatie. Dar eu am scris toata viata atat de urat, incat pentru mine, calculatorul este o binefacere. Ca daca as scrie eu de mana, dupa doua zile s-ar putea sa nu mai inteleg eu ce am scris. Pentru ca devin atat de rapid in scriere, incat deja ajunge o mazgaleala. Si descopar, cu stupoare, ca am greseli, si nu pentru ca n-as sti…

Plus ca, atunci cand scrii, te gandesti: daca citeste cineva? Sa-ti dau un exemplu, scriam cu Teo Trandafir un text, in ’96, in perioada de Craciun. Ea termina matinalul dimineata, la Tele7, cu Badea, si ramanea cu mine. Era 24 decembrie si trebuia sa facem textele pentru discul asta, …… Si aveam tot felul de discutii, am gasit foarte multe solutii impreuna. Si era un cantec care se numeste “Ce mai faci?”, un titlu destul de comun la prima vedere, si neasteptat. Era despre cum e sa te intrebe unul ce mai faci si tu cauti cu privirea o salvare. O persoana cu care ai avut o relatie de dragoste, cu care au existat motive sa va luati la palme, iar tu te uiti in ochii ei si intrebi: ce mai faci? Iar persoana se uita sa caute o salvare. Si intra atunci pe usa Andrada Moga, pe-atunci era redactor la noi, la muzical, si-i zicem: uite ce misto text am gasit. Iar ea zice: “Salvare? Unde e Salvarea?” Ea se gandea la masina de la Salvare! Si atunci am schimbat textul, ca noi nu vazuseram asta, pentru noi era senzational. Deci trebuie sa te detasezi de ceea ce ai scris si sa fii si propriul corector. Complicat. Pentru mine, actul asta, de a scrie, e complicat.

Marea Dragoste/ Tango: Da, dar il practici cu succes! Si cu muzica in ce relatii mai esti?
Gabriel Cotabita: Eu toate pauzele pe care mi le-am luat din muzica le-am luat cu buna stiinta. Si, dupa parerea mea, de fiecare data a fost corecta atitudinea, numai ca modul meu de a executa lucrurile a fost prea abrupt. Eu nu am nuante in atitudine. Eu ori ma supar, ori nu ma supar, asa eram. Din punctul asta de vedere era o greseala, si acum am mai nuantat…

Dupa ce o perioada – si ma refer la anii ’91, ’92, ’93 – ajunsesem sa am 26 – 28 de zile de turneu pe luna, cu cate 2 spectacole pe zi, la un moment dat, intrucat incepuse sa scada piata (ne apropiam de prima criza financiara a Romaniei), cei din trupa mea se simteu obositi, voiau sa mai stea si ei pe acasa, asa ca am zis OK, nu mai mergem in turnee. Scurt. A fost discutie de o seara, asa le-am spus: “Facem pauza. De tot. “. Si m-am apucat sa fac productie muzicala. Am invatat ce inseamna sa produci un disc, sa lucrezi in studio, am invasat sa produc un cantec, am invatat sa lucrez cu calculatorul din punct de vedere muzical, si trei ani de zile nu m-a vazut lumea la fata. Mai ales ca prin ziare se scriau tot felul de lucruri – si erai si tu pe acolo, ma tot luai in tabarca, in permanenta! Adevarul e ca daca stau sa ma gandesc bine, eu ajunsesem in perioada respectiva un simbol al unei zone care trebuia atacata, dar din pacate eu eram singura persoana care nu trebuia atacata, de acolo. Dar asta e, asa era mersul!

Tot in perioada aceea am facut si un disc al meu, Prizonier, dupa care m-am apucat de televiziune, aproape patru ani de zile am avut emisiuni, perioada in care am mai cantat pe ici, pe colo. Am mai scos inca un disc, dar doar de dragul de a-l scoate, pentru ca dupa ce cantasem 2 ani de zile numai cu trupa, pe scena, sa te intorci iar la nivelul de negative era de nesuportat, parca trecem intr-o treapta inferioara, in loc sa evoluez.

In ’98 am facut primul meu festival, la Mamaia, adica l-am produs eu artistic – un festival in care au castigat numai trupele dance, de m-au injurat atunci toti, spuneau ca am distrus muzica romaneasca, dar eu nu facusem altceva decat sa pun totul intr-o stare fireasca a lucrurilor, sa inteleaga lumea ca s-a schimbat ceva. Am facut prima emisiune de dupa festival din Romania, insa toate chestiile astea mi-au adus oprobriul public, am fost eliminat, m-au “exmatriculat”, in ’99 m-am potolit si am intrat in productie de « Callatis », unde am stat 10 ani de zile. In toata perioada cat am fost la Callatis, exceptand ’99 si 2000, cand am mai cantat, in rest nu am mai cantat aproape deloc. Si m-am dedicat acestui gen de productie de spectacol, in care am crezut si-n care am pus tot sufletul, toata inventivitatea, cu dorinta expresa de a ajuta muzica romaneasca.

In 2002 am reinceput activitatea muzicala datorita lui Mihai Pocorschi, care din 2001 ma tot pisa la cap, si asa a aparut VH2. Dar n-as putea sa spun ca a existat un moment in care VH2 sa fi fost pe primul plan pentru mine. Mai erau si activitatea mea de prezentator, productia de spectacole… Dar nu castig bani din scris, poti sa stai linistita! Dar de vreo doi ani toti ma bat la cap sa reincep sa cant, ca nu ma mai stie lumea, si asa este, pentru ca memoria noastra latenta e mult mai comprimata decat memoria reala. Ea nu are nicio legatura cu cantiatea, in ani, de timp care s-a scurs. Au trecut 20 de ani, dar in momentul in care incepi sa stergi din cei 20 de ani balastul  – lucruri care nu te intereseaza sau pe care nu vrei sa le mai tii minte – toata acesta perioada de timp se comprima, si adunand toate momentele frumoase, ai sa vezi ca din 20 de ani de zile iti ramane ca timp real, asta daca esti fericit, un an de zile. Daca nu esti fericit, s-ar putea sa-ti ramana mai putin. Cu alte cuvinte, te trezesti ca, de fapt, esti in alt timp. Deci pentru mine n-au trecut 20 de ani! Si descopar cu stupoare ca, de fapt, s-a schimbat o generatie, iar pentru generatia respectiva tu nu reprezinti decat un nume foarte respectat, pe care ei il stiu, si mai stiu ca esti intr-o formatie care oricum se adreseaza altui segment de varsta. Deci lumea imi spune ca ar fi momentul sa scot un “Best Of”, dar interesant ar fi fost sa-l fac in 2006, cand am implinit exact 20 de ani de cariera solistica. Insa m-am luat cu alte lucruri.

In 2009, dupa Craciun, intr-o seara, am zis gata, stiu ce o sa fac: am sa scot acum un disc cu piesele mele de dragoste, pentru Sf. Valentin, Dargobete, 1 Martie. Apoi vine albumul VH2, cel mult asteptat, ca e gata, si in toamna scot si Best Of-ul meu. Dar nu vreau sa ajung in situatia sa fac un Best Of, dar sa pun 20 de cantece pe piata de care sa nu fi auzit nimeni, pentru ca n-au fost niciodata mari hituri, mari slagare, decat in imaginatia mea. Poate sa fie un cantec care mie mi-a placut foarte mult, dar pe care lumea nu-l stie. Cand spui Best Of, trebuie sa ai o sustinere, intr-un anume fel. Parerea mea, poate gresesc.

Si am descoperit ca la capitolul “cantece de dragoste” am 35 de cantece, prea multe pentru un singur disc. Iar la Best Of mi-au iesit cam 26 de cantece. Dar am facut o restrangere si asa a iesit “Farame de tandrete”, care a aparut acum, in februarie, in care sunt 15 cantece de dragoste, unele dintre ele foarte cunoscute, chiar si o reorchestrare a unui cantec celebru, numit “Prima iubire si ultima”. Cantecul cel mai “iubit” de propaganda comunista, ca n-a fost acceptat la Mamaia. E interesant ca slagarele cele mai mari ale lui Moculescu n-au fost acceptate la Mamaia! Nici « Salcia », nici « Prima iubire si ultima » – au fost refuzate la selectie!

Am taiat de pe lista cantecele prea dramatice, prea triste, si unele care mi s-au parut desuete ca orchestratie, pentru ca era o perioada in care orchestratiile se faceau pe genunchi, nu aveai conditii de productie ca lumea. Iar pentru Best Of mi-a mai ramas o lista de 20 de cantece. Si sa vedem, de curioazitate, ce se intampla, ce zice lumea.

E foarte ciudat, pentru ca eu am invatat ca exista o diferenta foarte mare intre cei care scriu, cei care te abordeaza, cei care vorbesc cu tine la telefon, cei care iau atitudine pe net – toate segmentele acestea sunt foarte diferite. Este foarte interesant ca pe Facebook exista un grup care se numeste « Aduceti-l inapoi pe Gabriel Cotabita ! ». Apoi, descopar ca foarte multa lume are statusuri cu cantece ale mele care exista pe You Tube, dar care n-au niciun fel de videoclip, pentru ca pe acelea le am numai eu, acasa. Nu le pun pe You Tube, dar ma rog, asa sunt eu facut. Dar am zis acum: hai ca e momentul sa le aiba lumea acasa, sa faca ce vrea cu ele. Si asa a aparut discul asta. Mai sunt doua piese care n-au aparut niciodata pe un disc, dar sunt cunoscute, nu foarte, insa una dintre ele a luat si trofelul de la Mamaia, in ‘98. Apropo, eu sunt personajul care are cel mai mare palmares la Mamaia, peste 20 de premii, nu exista cineva sa ma depaseasca. Era ceva acest festival, reprezenta un scop. Si am avut si cantece foarte bune. }in minte ca am avut 5 piese in concurs la Mamaia, si 4 au luat premiu. Dar luam foarte in serios lucrurile, pentru mine ala era momentul, atunci trebuia sa am forma maxima.

Marea Dragoste/ Tango: Dar cred ca acceptai numai anumite piese, nu cantai orice…
Gabriel Cotabita:Incepusem sa aleg, da. Am avut o situatie foarte stranie in ’95. In ’94 am fost in juriu la Mamaia, pentru ca in ’93 castigasem trofeul la Slagare, cu un cantec in engleza, dedicat lui Freddie Mercury. Si a fost un scandal! Cumea e ca peste ani si ani, acum un an sau doi, a castigat trofeul la Mamaia tot un cantec in limba engleza, al Luminitei Anghel, si tot asa, a iesit scandal. Deci, in ’94 am fost in juriu, ca sa nu mai particip. Asa m-au anihilat! Iar eu urma sa lansez « Raiul pe pamant ». Eram in juriu cu Tony Suteu, cu Titus Andrei, iar intr- zi cand mergeam catre hotel, ei erau cu mine in masina, si le-am pus piesa mea. Si au zis: incredibil, ce cantec splendid! In ’93 a iesit un scandal de mari proportii la Mamaia, pentru ca nu s-a dat locul I. A fost o discutie in juriu, piesa care s-a clasat prima, a lui Fugaru, cantata de Monica Anghel, obtinuse o nota destul de jalnica. Creatia a fost foarte proasta anul ala, asa ca nu s-a acordat trofeul. La conferinta de presa stiu ca am venit eu si nu mai stiu cine din juriu – era intr-o perioada in care eram extrem de ofensiv, tot imi dadeam cu parerea. Si am facut un pariu, am zis domne’, pot sa va spun de pe acum ce cantec castiga la anul: slagarul meu, “Raiul e pe pamant”. Iar anul urmator, “Raiul e pe pamant” a intrat in finala. Votul era exclusiv al publicului din sala. Iar Cristinoiu – n-am sa-l uit cat oi trai, Dumnezeu sa-l odihneasca – da telefon dimineata si zice: Gabi, dar tu mai tii minte ce am vorbit noi anul trecut la Mamaia, ca locul I va fi castigat de « Raiul e pe pamant » ? Da, zic. Pai, daca nu castigam? Inseamna ca n-am fost pe faza! Dar a castigat detasat.Fiecare cantec al meu are povestea lui, sigur ca nu mai sunt apropiat chiar de toate, dar de discul pe care-l scot acum, Farame de tandrete, sunt foarte apropiat, pentru ca aceste cantece pe care le-am ales sunt dintre cele mai reprezentative si suna cel mai bine in contextul actual. Fiecare cantec al meu are povestea lui, sigur ca nu mai sunt apropiat chiar de toate, dar de discul pe care-l scot acum, Farame de tandrete, sunt foarte apropiat, pentru ca aceste cantece pe care le-am ales sunt dintre cele mai reprezentative si suna cel mai bine in contextul actual.

 

 

 

 

 

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • un articol extraordinar ol unui om desebit se vede de departe ca esti preocupat de dezvoltarea si evolutia ta spirituala si nu de acum ci de ceva timp felicitari sanatate si lumina pe cale anca

    goage anca octombrie 27, 2012 5:42 pm Răspunde
  • I7ILpr lkwoisfvxsoe

    pvvclbaxk decembrie 4, 2011 12:31 pm Răspunde
  • BsJTf4 gebbrhdglqxs

    pevxphcdo decembrie 2, 2011 1:02 pm Răspunde
  • This does look prosmiing. I’ll keep coming back for more.

    Digger decembrie 1, 2011 1:00 pm Răspunde
  • Fabulos interviu!
    E consemnarea – sine ira et studio – a intilnirii intre un mare artists si un mare jurnalist!
    Bravo voua!
    \"The Sunday Times\" si-ar da cistigurile pe un an intreg pentru o asemenea contributie.
    Mare pacat ca avem personalitati scrise in majuscule intr-o cultura care se incapatineaza sa ramina minora!
    Toata dragostea si admiratia mea! Amindurora!

    mikyburda martie 8, 2010 11:03 pm Răspunde

Dă-i un răspuns lui Digger Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.