“Dacă vreți să-l cunoașteți mai bine pe Tudor Chirilă, citiți-i textele adunate în volum. Veți descoperi un scriitor surprinzător, care se exprimă cu aceeași ușurință în proză sau în versuri și ale cărui rânduri trădează o sensibilitate pe care puțini i-o bănuiesc. Tudor Chirilă scrie dulce-amar despre dragoste, pasionat despre filme, teatru și cărți, nostalgic despre oameni dragi dispăruți, ironic despre locuitorii României de azi. Mesajul lui? Cel mai important e să iubești. Și să fii liber. “- fragment din prefața semnată de Cătălin Tolontan.
Citate extrase din volumul Exerciții de echilibru apărut la Editura Polirom în 2012, selecție realizată de Jeni Plosceanu.
Amestec: Muzica se amestecă cu berea și cu fumul și cu viața, cu gândurile care mă stăpânesc și mă învelesc, imobilizându-mă. (pag.227)
Artist: Căci forța asta, combustia infernală a Artistului care se autopropulsează prin Arta lui, le este dată doar celor care trăiesc pentru ea și nu o părăsesc…niciodată…(pag. 224)
Balada și poporul: Cât de imbecili să fim încât să credem că o baladă populară definește un popor? Nu balada populară definește poporul, ci însăși opțiunea poporului pentru baladă. (pag.341)
Bucurie: După ce am intrat la facultate, a venit o ploaie caldă și am dansat pe Matei Voievod și am simțit pietrele fierbinți sub picioare. (pag.119)
Cerc vicios: Timiditatea mă împiedica să aspir, iar aroganța mă împiedica să-mi accept timiditatea – un cerc vicios care mă azvârlea centrigugal pe banca publicului. (pag.94)
Chiriaș în România: Sunt chiriaș în țara mea. Taxele pe care le plătesc sunt prețul chiriei. În schimbul acestor bani sunt lăsat să locuiesc în România. Mă lasă să și vorbesc, deși nu mă ascultă. Nu e o locuință extraordinară, nici vorbă, iar proprietarii nu se preocupă decât să-și încaseze banii la timp. Senzația ca nu am țara mea e dureroasă. Poate că în diasporă aș fi resimțit mai puțin această durere. O plecare asumată e o suferință asumată. Viața a ales pentru mine să rămân. Încă. (pag.239-240)
Conștiința, convingerea, credința: Mi-au rămas: conștiința limpede a ceea ce trebuie făcut, credința și, în același timp, convingerea că am de învățat și că trebuie să mă perfecționez spre binele sufletului meu, chiar dacă nu știu când va fi vreo petrecere pentru haina asta, câteva bucăți de orgoliu învelite în vată, o agendă cu viețile și numerele de telefon ale câtorva prieteni, foarte puțini, speranță și o trusă de voiaj pentru momente extreme, amintirile puternice și dragostea pentru familia mea. (pag. 239)
Ce înseamnă muzica/dragostea: Am făcut câțiva oameni fericiți, iar pe alții i-am făcut să iubească. Așa zic ei. (pag.240)
Contemplare: Îmi privesc copilăria pe fereastră. Deși nu sunt diferențe de temperatură, geamul se aburește. (pag.302)
Crăciunul: Crăciunul e momentul în care Oamenii au descoperit Speranța prin Iubire. (…) Dar, pentru ca vorbele astea mici care plutesc în derivă să ajungă la destinație și să umfle pânzele celor care mai au curajul să navigheze, e nevoie să sărbătorim Crăciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne dă în fiecare zi. Pentru tot ce uităm să-i înapoiem. (pag.350)
Cum miroase sufletul: Sufletul copilului miroase a zăpadă amestecată cu crenguțe de brad. Sau a abur de lapte ars. (pag.149)
Cum ratăm iubirea: Oamenii fac greșeli mari de dragul iubirii. E un fapt știut. Ajung să se substituie celui de lângă ei, în formă doar. Ratând fondul. (pag.282)
De mână cu Dumnezeu: Când ești mic, Dumnezeu se plimbă cu tine de mână prin lume. (…) Unii oameni nu părăsesc locul și Dumnezeu se întoarce, îi ia de mână și merg împreună mai departe… (pag.78)
Dumnezeu: Cel mai frumos lucru al dumnezeirii este că Dumnezeu se află și în sufletele celor care îl contestă, fără ca aceștia să i se poată opune. (pag.334)
Echipă: E nevoie însă de toleranță și înțelegere ca să ajungi în grup la o concluzie fericită. Mă simt bine în asemenea momente. Să funcționezi în echipă ține de un soi de superioritate umană. Să funcționezi fără să-ți reprimi egoul creativ. (pag.248)
Elogiul tocului: Cred că cea mai mare invenție a omenirii nu a fost roata, ci tocul. Ceea ce s-a întâmplat cu primul bărbat care a văzut gamba acelei femei tensionată în pantoful cu toc trebuie să fi echivalat cu primul pas pe Lună. Pentru mine, tocul și tot ce vine odată cu el reprezintă esența feminității. Odată cu ridicarea pe tocuri, femeia proiectează în ochii noștri superioritatea rasei sale. Bărbații n-au beneficiat nicicând de o asemenea invenție, fie că vorbim de pumnal, sabie, ceas, smoching sau joben. (pag.156)
Fericirea: Căutăm fericirea peste TOT. O singură întrebare uităm să ne punem, preocupați de această goană nebună: Dacă fericirea este cea care ne caută pe noi și nu ne găsește pentru că ne jucăm prea mult de-a baba-oarba? Dacă fericirea caută în noi tot ce căutăm și noi în ea? Dacă fericirea reclamă fericire? (pag.191)
Fotografia verii: M-am trezit în dimineața asta și am știut că a venit toamna: nu pentru că am văzut data în calendar și nici pentru că a plouat azi-noapte cu boabe de orez. Nu pentru că e mai răcoare decât de obicei sau pentru că norii sunt groși și gri. Ci pentru că am găsit lângă pernă fotografia verii. Știu că am s-o privesc nostalgic până la Crăciun, când dorul după ce va să vină o va fi făcut uitată, mărturie nerecunoscută a trecerii mele prin lume… (pag.244)
Filmul spectatorului: Realizez că îmi place la fotografie dimensiunea ei infinită. O fotografie nu este doar un moment înghețat în timp. Fotografia este suma derivațiilor unui asemenea moment. Nu apreciezi o fotografie doar pentru zâmbetul cald al femeii care privește undeva departe. Te gândești fără să vrei la cauzele și consecințele zâmbetului. Apoi te substitui bărbatului din fotografie sau, lăsând imaginația să zboare, te integrezi de-a dreptul în povestea de dinainte și de după declanșare. (pag.324)
Fricile: Nici fricile nu știm prea bine să ni le explicăm și le oferim semenilor noștri tablouri incomplete ale ruinelor sub care se ascunde ceea ce eram odată. Cum de m-am schimbat așa? Răsună întrebarea în capul ai cărui pereți o fac să rezoneze de mii și mii de ori. Trecutul lucrează, ține cont de asta și ai grijă de acum înainte. (pag. 266)
Frumusețe: Are o frumusețe care răscolește în mine durerea trecerii timpului. (pag.21)
Harul: Copiii sunt mai aproape de Dumnezeu, pentru că ei nu se îndoiesc. Îndoiala vine cu vârsta. Asta înseamnă că în stare de embrion, în pântecele mamei e dumnezeire, Dumnezeu care alege să devină OM. Oare unde ne pierdem harul? Unde se rupe firul care, odată întrerupt, naște îndoiala? Sunt multe răspunsuri, știu. Prea multe corecte, niciunul adevărat… (pag.124)
Hotărâre: Aici vorbim despre cei care sunt gata să-și urmeze visele ca pe un zmeu, alergând până la epuizare. (pag.122)
Iubirea: Iubirea e o ceapă cu multe foi. Trebuie să plângi ca să ajungi în miezul ei. (pag.237)
Început și sfârșit: Pentru că iubirea e pe cât de curată, pe atât de perfidă. Ea se naște și înflorește cu cele mai înălțătoare sentimente, dar moare otrăvită de cele mai ascunse îndoieli. (…) Iubirea începe cu întrebări simple pe care le rostim și se sfârșește cu întrebări la fel de simple pe care nu le punem niciodată. (pag. 283)
Îngerul orașului: Sunt îngerul orașului. Am avut multă treabă zilele astea. Se întunecă devreme și-mi fâlfâi aripile deasupra Bucureștilor. Am coborât în intersecții și am suflat liniște peste frunțile transpirate ale oamenilor. Le-am încetinit bătăile inimilor, ca să nu se mai enerveze și să-și strige fiere unii altora. Cu inimile agale și cu frunțile răcorite de suflarea stelelor, s-au liniștit. (pag.147)
Întrebare: Vrea oare Dumnezeu să intervină pe bursa asta a miilor de lucruri care ne macină dorințele? Să înghețe puțin cifra de afaceri în continuă creștere a viselor noastre? (pag.12)
Înțelegere: Oamenilor li s-a dat moartea pentru că nu au putut înțelege infinitul. Omul nu concepe lucrurile fără sfârșit. De aceea, moartea ne liniștește într-un fel. Împăcarea cu ideea morții este mai degrabă liniștea ce derivă din finit. Dacă am fi înțeles infinitul, am fi trăit veșnic. (pag.110)
Învățătură: Apoi am vrut să învăț și am învățat că asta nu se termină niciodată, dacă vrei să fii om. (pag. 120)
Luminat de Lună: Stelele nu sunt stele, ci găuri într-o catifea neagră care ne desparte de o altă lume, luminoasă. (pag.279)
Madonna: Un singur lucru care mă face să o admir pe Madonna și să închei pe un ton sincer pozitiv. Madonna does. All the time. Și ”a face” este până la urmă esența evoluției. Drumurile alese sunt discutabile. Acțiunea însă stă la baza oricărei călătorii. (pag.242)
Marea și noaptea: Iubesc marea pentru că și în timpul nopții întreține infinitul și visele. (…) Vuietul constant al valurilor care izbesc malul îți spune că albastrul nesfârșit din timpul zilei e acolo, la locul lui. Și odată cu el, visele tale. Știu c-am să fiu bătrân, iremediabil despărțit de trecut și că o să privesc marea cu aceeași sete și speranță. Dorințele mele vor fi poate altele, amintirile îmi vor îngreuna sufletul și privirea n-o să mai ajungă atât de departe. Un vis va fi însă acolo, orice-ar fi, unul singur plutind pe coama valurilor, în întuneric. Un singur vis, care mă va ține în viață laolaltă cu mirosul de sare și de alge puturoase care-mi va înțepa nările. (pag. 207)
Mâinile. Studiu îngeresc: Oamenii au puterea asta de la Dumnezeu. Ei simt cu mâinile și transmit. (…) Dumnezeu a pus toți ochii lumii în buricele degetelor, dar oamenii nu se folosesc de asta decât la începutul Iubirii. Apoi uită și se iau cu viața și credința lor că mintea le arată drumul. (pag.286)
Melancolic: De fiecare dată când privesc mai mult timp trotuare ude, sunt conectat la un trecut melancolic. (…) Ce frumoasă e la om această desincronizare între simțuri. Ochii privesc un porumbel, în timp ce gândurile-mi zăbovesc în patul vreunei trecute iubiri sau pe marginea unei străzi a copilăriei. (pag.153)
Moștenire: Cu cât se va fura mai mult, cu atât se va construi mai puțin, iar copiii copiilor noștri vor moșteni un imperiu de cenușă. (pag.164)
Muzica: Nimic din ce a făcut Omul nu-i mai aproape de Dumnezeu ca muzica. (pag.288)
Newton în plan moral: La adăpostul acestei umbrele a gândurilor altuia pentru care nu plătesc drepturi de autor, oamenii slabi și comozi, dar buni executanți, se feresc de ploaia vieții. Pentru că doar cei tari, care privesc spre cer, se pot lăuda cu o coloană vertebrală care sfidează legile gravitației în plan moral. Există un Newton în plan moral. Să fii moral este o luptă împotriva gravitației generată de eternul compromis. (pag.65)
Odiseea: Citesc Odiseea. Și realizez că noi, românii care mai sperăm ceva de la pământurile astea și ne trezim zi de zi cu mâhnirea ștampilată pe suflete, săpată în riduri, opritoare de zâmbet, noi sperăm aidoma lui Ulise că ne vom întoarce într-o zi acasă. Știm, fiecare dintre noi, cum arată acest ”acasă”, România de care am auzit că a fost cândva ca o Itaca peste care domnea liniștea și bunăstarea. (pag.300) (…)
Milioane de Ulise se trezesc în fiecare dimineață și merg la muncă, vrăjiți și neputincioși. Rămâne speranța că într-o zi, cu obrajii șiroind, vom vedea țărmurile României noastre dragi și credincioase. Și atunci, de pe vârful Omu, zeii noștri buni vor ridica blestemul care apasă această țară și care se numește Prezent. (pag.301)
Paradox: Sunt mari teoreticieni în economie care n-au făcut un ban în viața lor. În schimb, cu succes, îi învață pe alții, care reușesc să facă averi. (pag.240)
Poezie: Începe-o nouă eră a trupurilor noastre: genunchii tăi scobesc în pieptul meu, iar mâinile exersează curcubeu… Cât despre ochi…s-a scris atât de mult și cu efervescență, încât ai noștri, albaștri, se remarcă prin absență. (pag. 106)
Prezentul: Ce ciudați suntem noi, oamenii… Ne proiectăm fericirea și dramele în viitor, negând iresponsabili prezentul. (pag.41)
Printre rânduri: Adesea o carte îți oferă posibilitatea de a citi printre rândurile vieții autorului său. (pag.10)
Proiecții: Dumnezeu stă ascuns în spatele stelelor și proiectează imagini pentru fiecare dintre noi. (pag.110)
Sindromul Caragiale: Cred că una dintre problemele noastre reale ca popor este un fel de sindrom Caragiale pe care nația pare a-l fi îmbrățișat cu succes și la umbra căruia lâncezim fatalist, anesteziați moral. (…)
Numai geniul lui Caragiale face ca toate aceste personaje să fie simpatice. De fiecare dată când citim sau privim spectacolele sale, râdem de aceste personaje, apoi ne mulțumim să ridicăm în slăvi ”actualitatea” scrierii lui nenea Iancu. Nici prin cap nu ne trece să condamnăm vreodată aceste vicii. Râsul este de ajuns. Este pedeapsa capitală. Hazul de necaz e condamnarea definitivă pe care noi ne-am însușit-o mai presus de situațiile și personajele lui nenea Iancu. (…)
Caragiale a scris câteva piese de teatru condamnând cu umor viciile morale ale epocii lui. Noi am transformat lectura acestor piese în strategie de supraviețuire prin râs. Nu a funcționat. Ba mai mult, a dat naștere unor monștri. Poate că ar trebui să încercăm și altfel. (pag.290 -203)
Schimbarea: Nu alergați după bani cu orice preț. Banii trebuie să vă fie doar un mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie să fie cunoașterea. Cu cât veți ști mai multe, cu atât veți fi mai înalți. Orice carte citită, orice lecție învățată se va așeza sub voi și vă va ridica deasupra celorlalți. Veți domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decât asta. Europa cumpără inteligență. România nu cumpără nimic, pentru că hoții nu construiesc – hoții fură. Nu uitați că vă fură și pe voi și asta trebuie să înceteze. (pag.165)
Scrisoare către copii: Dacă vrem să aflăm de ce trăim rău în prezent, trebuie să mergem în trecut și, gândindu-ne, să încercăm să aflăm adevărul – poate vom înțelege ce trebuie și pe cine trebuie să schimbăm! (pag.356)
Scrisoare către liceeni: Din prezentul amărâtei ăsteia de țări nu puteți învăța Binele. Binele puteți fi voi. Și cu cât veți fi mai mulți buni, cu atât veți sufoca răul. Nu e imposibil. Dați scrisoarea asta mai departe. Deveniți buni, mai buni, cei mai buni și răspândiți-vă precum lăcustele. (pag.166)
Sfârșitul stelelor: În spatele stelelor se află Dumnezeu. Stelele și universul au un sfârșit. Sfârșitul este Dumnezeu. Și Dumnezeu este nesfârșit… (pag.110)
Shakespeare and Co.Antiquarian Books: Imediat ce ai închis după tine ușa librăriei-anticariat, te învăluie o liniște care vine dinspre miile de titluri care așteaptă în tăcere. Sau este senzația că un lucru nemaipomenit se poate întâmpla dintr-o clipă în alta. (…)
E atât de multă informație amestecată cu un soi de magie a literelor, încât nu știu ce să fac mai întâi – să mă las în vârtejul poveștii pe care căsuța încearcă să mi-o impună sau să caut vreun titlu interesant. Aleg să mă preling pe lângă rafturile cu cărți. Îmi dau seama că e de stat și, agale, pulsul mi se acordează cu inima acestui loc. (pag.314-315)
Simplu: Ce păcat că nu putem să ne silim conștiința să sune zilnic, precum un ceas deșteptător. (…) Ar fi atât de simplu să ne amintim zilnic că trebuie să construim amintiri frumoase. (pag.177-178)
Singur cu Sarah Chang: Sunetul solitar al viorii spintecă liniștea, lăsând în urmă dâre de secunde strălucitoare. Trupul mi-e brăzdat de un fel de hieroglife ale muzicii. (pag.303)
Stelele: În jurul Pământului, Dumnezeu a înfășurat un pergament de stele. Stă în spatele lui și învârte flașneta mileniilor. Iar stelele se desfășoară în fața noastră. Se nasc, mor și călătoresc. (pag.110)
Suflete casante: Ei sunt speranță și destin, sunt început și tupeu, sunt spațiile goale care trebuie umplute cu miez de lucru frumos. Sunt gata să-și ia, dacă nu li se dă. Sunt gata să primească orice fără să discearnă, doar ca să-și potolească setea de nou. Noi trebuie să avem grijă cu ei și să păzim izvoarele de unde se adapă. Sunt frumoși și fragili. Sunt suflete casante. Se modelează greu materialul din care este făcută vârsta lor. Dar rezultatele pot fi ani întregi de lumină albă. (pag.122)
Tehnologie: Pe cerul nopții porumbeii electrici desenau ecuații fără soluție. (pag.101)
Trebuință: Pierzându-și liniștea definitiv, într-o zi Omul va trebui s-o inventeze. Așa cum a inventat și Internetul. Omul va trebui să inventeze conexiunea la liniște și izolarea. (pag.101)
Vară: A suflat vântul peste obrajii mei și s-a făcut vară și m-am salvat încă o dată, cu fiecare vară…mi-am încălzit oasele ruginite de incertitudini… și iar am dansat dansul cu fum… și-am să-l dansez în fiecare vară… (pag. 120)
